Preot Iosif Trifa
“TAINA MANTUIRII: PREDAREA IN MANA LUI DUMNEZEU,,
“Sistemul” din care trebuie sa iesim daca vrem sa ne mantuim. Sa daramam idolul din noi!
Harul lui Dumnezeu va veni, daca n-am facut inlauntrul nostru propriul sistem
Harul lui Dumnezeu coboara inlauntrul omului. Lucreaza inlauntrul acelui om care are o atitudine pe masura. Daca nu esti smerit, nu poate face nimic harul lui Dumnezeu inlauntrul tau. Oricat de bine ai cunoaste cu mintea ta si oricat te-ai arata a avea dispozitie, ravna, nu se va intampla nimic daca nu patrunde adevarul lui Dumnezeu in sufletul tau, ca un dar al Lui. Si va veni, daca esti smerit, daca ai constiinta situatiei tale, daca nu ai facut inlauntrul tau un status quo, un sistem propriu.
Oare ştim noi îndeajuns de bine faptul că omul are o putere asupra inimii divine? Că atitudinea de lăsare în voia lui Dumnezeu declanşează puterea divină, îi dă curs liber şi că atunci o înnoire radicală, cu totul necunoscută, se produce în noi şi în jurul nostru? Această atitudine reprezintă o putere de vindecare şi de transformare care ne face să ieşim din vechea noastră viaţă şi din toate închisorile eului. Această atitudine se numeşte lăsare în voia lui Dumnezeu şi este cunoscută pentru capacitatea sa absolut revoluţionară de toate marile tradiţii religioase ale umanităţii, formând în acelaşi timp baza demersului lor, un mod de viaţă şi secretul adevăratei mistici, adică al realizării desăvârşite a omului. O găsim sub diferite nume: ascultare, voia lui Dumnezeu, încredere, “Da”-ul, abnegaţie şi umilinţă, iubirea vrăjmaşilor până la martiriu, Copilărie spirituală etc. Este vorba in mod simplu de atitudinea fundamentală a lui Hristos, a cărei substanţă o revelează El Însuşi când zice : « Mâncarea Mea este să fac voia Celui Ce M-a trimis » (In 4, 34), frază pe care o repetă ca un refren de-a lungul întregii Sale vieţi pământeşti şi care va culmina pe vârful posibilităţilor sale în predarea totală în mâinile lui Dumnezeu de pe cruce : « Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu » (Lc. 23, 46).
De asemenea Sf. Apostol Pavel a putut să spună despre Iisus: « Nu a fost decât da în El » (II Cor. 1,19). Nouă, celor care nu mai ştim ce este viaţa, Hristos a venit să ne arate El Însuşi. Nu există altă fericire sub cer şi cel care intră în ascultarea Sa intră în acelaşi timp în adevărată înrudire cu Hristos: « Oricine va face voia lui Dumnezeu, acesta este fratele Meu şi sora Mea şi mama Mea » (Mc. 3, 35).
Cuvâtul « lăsare » este ambiguu şi poate conduce la toate atitudinile pasive şi delăsătoare de care istoria religioasă este plină. Dar în realitate relaţia dintre om şi Dumnezeu este o alianţă de iubire unde primirea celuilalt reprezintă cea mai înaltă activitate. Nu mai este în ordinul unui a « deveni » obişnuit, ci al unuia de o rodnicie de un cu totul alt nivel. În predarea totală în voia divină vine momentul, şi aceasta este o lege foarte importantă a vieţii spirituale, când « omul nu mai este ghidat de învăţători şi de scrieri ca altădată, ci de Stăpânul Însuşi », spune Sf. Siluan Athonitul (+ 1938). Este vorba deci mai întâi de o profundă ascultare interioară pentru a percepe cele mai mici porunci ale Sfântului Duh şi a nu mai face nimic decât sub impulsul Său. Ajungând în acest punct, inima omului poate deveni un foc fierbinte permanent în acţiune, dar, fiindcă se predă Altuia, nu sieşi, el realizează în mod constant acte marcate de semnul interiorităţii şi al profunzimii. A fi centrat pe Sursă, spune Învăţatul Eckhart (sec. al XIII-lea), este a participa la Energia Creatoare, act pur de « eternă zămislire » care ţâşneşte din propriul nostru « Adânc».
Acesta este adâncul în care omul se recunoaşte în fiecare clipă, acesta este deci locul unde se predă total dacă vrea într-adevăr să trăiască. În acela el este după imaginea lui Hristos care este Eternul Născut : de unde, de-a lungul întregii Sale vieţi, o adeziune iubitoare şi o lăsare totală la ceea ce am putea numi « buna plăcere » a lui Dumnezeu, dacă asta nu era în El tocmai înrudirea sa ontologică, originea naşterii sale eterne. Iisus se recunoaşte fără încetare în Tatăl Său : « Cine Mă vede, vede pe Tatăl Meu » (In 14, 9), El este Fiul, atât în întreaga eternitate, cât şi în fiecare moment al vieţii Sale pământeşti. Prin atitudinea de predare în voia lui Dumnezeu noi împărtăşim deci însăşi taina lui Hristos : noi devenim fii împreună cu Fiul şi în această filiaţie Tatăl ne naşte prin har aşa cum naşte Verbul prin natură. Este vorba de o naştere continuă care ne solicită în consecinţă o atitudine de totală receptivitate. De aceea, pe drept cuvânt, sfaturile despre trezvie constituie lucrul cel mai original şi decisiv în învăţătura lui Iisus.
Întreaga viaţă a ucenicului este intensificată prin « vegherea » sa şi astfel se menţine într-o stare de permanentă disponibilitate. Cel care veghează este atent la Dumnezeu, trezvia şi rugăciunea sunt deci intim legate. De asemenea intrarea în această copilărie spirituală înseamnă a creşte iubirea noastră omenească până la punctul de a nu mai vrea să fii dacă nu eşti în Dumnezeu.
Omul poate fi religios, toti evreii erau religiosi, stiau Legea, se raportau la Dumnezeu. Totusi, au inteles toate acestea intr-un mod prin care ei si-au creat propriul sistem, un idol, si in acelasi timp s-a asezat in sufletul lor indreptatirea de sine.Un om care se indreptateste pe sine inlauntrul lui – si are, prin urmare, ingamfare, egoism – nu poate intelege ce inseamna harul, nu poate primi harul,oricat ar incerca sa actioneze asupra lui harul.
Peste un lucru infasurat in nailon, chiar daca ar cadea rauri de apa si mari peste el, daca este inchis ermetic, nu va patrunde nicio picatura inauntru si nu se va uda deloc, va ramane perfect uscat. Astfel, cand omul isi infumureaza sufletul cu indreptatirea de sine – o spune in continuare Apostolul Pavel -, nu stie ce inseamna smerenia, nu iubeste smerenia, nu-si deschide sufletul spre smerenie si ramane egoist si mandru. Este infumurat, este infasurat in nailon, si nu intelege nimic, nu-l atinge harul lui Dumnezeu, lumina Lui. Nu-l atinge ceea ce i-ar putea topi sufletul, ceva care l-ar inmuia si l-ar face cu adevarat crestin.
Sa daramam idolul din noi
O, cum nu ştiu oamenii că Domnul binecuvântează această viaţă şi cu ajutorarea și purtarea de grijă a traiului vieţii noastre! Când trăieşti o viaţă îngenuncheată la picioarele Domnului, Domnul „are grijă de tine” şi de toate lipsurile tale. El Se îngrijeşte de tine ca de un copil mic al Lui. El ia în grija Lui necazurile și greutăţile traiului tău. Toate îţi merg cu spor și binecuvântare.
Cei mai mulţi oameni sunt veşnic îngrijoraţi ca Marta din Evanghelie, pentru că lipseşte „partea cea bună” a Mariei din viaţa lor. Nu-L văd pe Domnul de mulţimea alergărilor. N-au spor şi binecuvântare în traiul lor și în lucrul lor pentru că nu „caută mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu” (Matei 6, 33), pentru că în viaţa lor porunceşte Marta. Eu te întreb, iubite cititorule, cum se înţeleg în viaţa ta cele două „surori”, Marta și Maria?
Din Preot Iosif Trifa, Mai lângă Domnul meu, Editura EGUMENITA, Sibiu, 2003, p. 86
Harul lui Dumnezeu va veni, daca n-am facut inlauntrul nostru propriul sistem
Harul lui Dumnezeu coboara inlauntrul omului. Lucreaza inlauntrul acelui om care are o atitudine pe masura. Daca nu esti smerit, nu poate face nimic harul lui Dumnezeu inlauntrul tau. Oricat de bine ai cunoaste cu mintea ta si oricat te-ai arata a avea dispozitie, ravna, nu se va intampla nimic daca nu patrunde adevarul lui Dumnezeu in sufletul tau, ca un dar al Lui. Si va veni, daca esti smerit, daca ai constiinta situatiei tale, daca nu ai facut inlauntrul tau un status quo, un sistem propriu.
Oare ştim noi îndeajuns de bine faptul că omul are o putere asupra inimii divine? Că atitudinea de lăsare în voia lui Dumnezeu declanşează puterea divină, îi dă curs liber şi că atunci o înnoire radicală, cu totul necunoscută, se produce în noi şi în jurul nostru? Această atitudine reprezintă o putere de vindecare şi de transformare care ne face să ieşim din vechea noastră viaţă şi din toate închisorile eului. Această atitudine se numeşte lăsare în voia lui Dumnezeu şi este cunoscută pentru capacitatea sa absolut revoluţionară de toate marile tradiţii religioase ale umanităţii, formând în acelaşi timp baza demersului lor, un mod de viaţă şi secretul adevăratei mistici, adică al realizării desăvârşite a omului. O găsim sub diferite nume: ascultare, voia lui Dumnezeu, încredere, “Da”-ul, abnegaţie şi umilinţă, iubirea vrăjmaşilor până la martiriu, Copilărie spirituală etc. Este vorba in mod simplu de atitudinea fundamentală a lui Hristos, a cărei substanţă o revelează El Însuşi când zice : « Mâncarea Mea este să fac voia Celui Ce M-a trimis » (In 4, 34), frază pe care o repetă ca un refren de-a lungul întregii Sale vieţi pământeşti şi care va culmina pe vârful posibilităţilor sale în predarea totală în mâinile lui Dumnezeu de pe cruce : « Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu » (Lc. 23, 46).
De asemenea Sf. Apostol Pavel a putut să spună despre Iisus: « Nu a fost decât da în El » (II Cor. 1,19). Nouă, celor care nu mai ştim ce este viaţa, Hristos a venit să ne arate El Însuşi. Nu există altă fericire sub cer şi cel care intră în ascultarea Sa intră în acelaşi timp în adevărată înrudire cu Hristos: « Oricine va face voia lui Dumnezeu, acesta este fratele Meu şi sora Mea şi mama Mea » (Mc. 3, 35).
Cuvâtul « lăsare » este ambiguu şi poate conduce la toate atitudinile pasive şi delăsătoare de care istoria religioasă este plină. Dar în realitate relaţia dintre om şi Dumnezeu este o alianţă de iubire unde primirea celuilalt reprezintă cea mai înaltă activitate. Nu mai este în ordinul unui a « deveni » obişnuit, ci al unuia de o rodnicie de un cu totul alt nivel. În predarea totală în voia divină vine momentul, şi aceasta este o lege foarte importantă a vieţii spirituale, când « omul nu mai este ghidat de învăţători şi de scrieri ca altădată, ci de Stăpânul Însuşi », spune Sf. Siluan Athonitul (+ 1938). Este vorba deci mai întâi de o profundă ascultare interioară pentru a percepe cele mai mici porunci ale Sfântului Duh şi a nu mai face nimic decât sub impulsul Său. Ajungând în acest punct, inima omului poate deveni un foc fierbinte permanent în acţiune, dar, fiindcă se predă Altuia, nu sieşi, el realizează în mod constant acte marcate de semnul interiorităţii şi al profunzimii. A fi centrat pe Sursă, spune Învăţatul Eckhart (sec. al XIII-lea), este a participa la Energia Creatoare, act pur de « eternă zămislire » care ţâşneşte din propriul nostru « Adânc».
Acesta este adâncul în care omul se recunoaşte în fiecare clipă, acesta este deci locul unde se predă total dacă vrea într-adevăr să trăiască. În acela el este după imaginea lui Hristos care este Eternul Născut : de unde, de-a lungul întregii Sale vieţi, o adeziune iubitoare şi o lăsare totală la ceea ce am putea numi « buna plăcere » a lui Dumnezeu, dacă asta nu era în El tocmai înrudirea sa ontologică, originea naşterii sale eterne. Iisus se recunoaşte fără încetare în Tatăl Său : « Cine Mă vede, vede pe Tatăl Meu » (In 14, 9), El este Fiul, atât în întreaga eternitate, cât şi în fiecare moment al vieţii Sale pământeşti. Prin atitudinea de predare în voia lui Dumnezeu noi împărtăşim deci însăşi taina lui Hristos : noi devenim fii împreună cu Fiul şi în această filiaţie Tatăl ne naşte prin har aşa cum naşte Verbul prin natură. Este vorba de o naştere continuă care ne solicită în consecinţă o atitudine de totală receptivitate. De aceea, pe drept cuvânt, sfaturile despre trezvie constituie lucrul cel mai original şi decisiv în învăţătura lui Iisus.
Întreaga viaţă a ucenicului este intensificată prin « vegherea » sa şi astfel se menţine într-o stare de permanentă disponibilitate. Cel care veghează este atent la Dumnezeu, trezvia şi rugăciunea sunt deci intim legate. De asemenea intrarea în această copilărie spirituală înseamnă a creşte iubirea noastră omenească până la punctul de a nu mai vrea să fii dacă nu eşti în Dumnezeu.
Peste un lucru infasurat in nailon, chiar daca ar cadea rauri de apa si mari peste el, daca este inchis ermetic, nu va patrunde nicio picatura inauntru si nu se va uda deloc, va ramane perfect uscat. Astfel, cand omul isi infumureaza sufletul cu indreptatirea de sine – o spune in continuare Apostolul Pavel -, nu stie ce inseamna smerenia, nu iubeste smerenia, nu-si deschide sufletul spre smerenie si ramane egoist si mandru. Este infumurat, este infasurat in nailon, si nu intelege nimic, nu-l atinge harul lui Dumnezeu, lumina Lui. Nu-l atinge ceea ce i-ar putea topi sufletul, ceva care l-ar inmuia si l-ar face cu adevarat crestin.
Sa daramam idolul din noi
O, cum nu ştiu oamenii că Domnul binecuvântează această viaţă şi cu ajutorarea și purtarea de grijă a traiului vieţii noastre! Când trăieşti o viaţă îngenuncheată la picioarele Domnului, Domnul „are grijă de tine” şi de toate lipsurile tale. El Se îngrijeşte de tine ca de un copil mic al Lui. El ia în grija Lui necazurile și greutăţile traiului tău. Toate îţi merg cu spor și binecuvântare.
Cei mai mulţi oameni sunt veşnic îngrijoraţi ca Marta din Evanghelie, pentru că lipseşte „partea cea bună” a Mariei din viaţa lor. Nu-L văd pe Domnul de mulţimea alergărilor. N-au spor şi binecuvântare în traiul lor și în lucrul lor pentru că nu „caută mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu” (Matei 6, 33), pentru că în viaţa lor porunceşte Marta. Eu te întreb, iubite cititorule, cum se înţeleg în viaţa ta cele două „surori”, Marta și Maria?
Din Preot Iosif Trifa, Mai lângă Domnul meu, Editura EGUMENITA, Sibiu, 2003, p. 86
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu