Cel mai mare pacat ce osandeste sufletul la suferinta si moarte
Pacatul mandriei are in dezvoltarea sa cateva stadii, si incepe cu slava desarta.Simptomele slavei desarte: setea de laude; nesuferirea mustrarilor, moralei si reprosurilor; purtarea banuitoare si ranchiunoasa; banuirea altora, greutatea in a cere iertare, cautarea cailor usoare; omul joaca permanent teatru in prezenta altora, cu scopul de a prezenta o aparenta evlavioasa, ascunzandu-si cu multa grija patimile si neajunsurile.
Omul inceteaza sa-si mai vada pacatele, nu-si mai baga de seama defectele, incepe sa-si minimalizeze vinovatia ori sa si-o nege cu totul, ba uneori chiar s-o arunce asupra altora, si in schimb incepe sa-si exagereze si propriile cunostinte, propria experienta, propriile calitati si virtuti. Pe masura evolutiei bolii, in parerea sa despre sine el devine mare, vrednic de slava. De aceea se si cheama aceasta boala “mania grandorii”. In starea aceasta, omul nu numai ca-i osandeste pe altii, ci incepe sa-i dispretuiasca si sa-i fie sila de ei, si chiar sa le faca rau. Izbaveste-ne, Doamne, de asta!
Iar cand bolnavului i se pare ca nimeni nu-l intelege, nimeni nu-l iubeste, ci toti il persecuta si vor sa-i faca rau, boala aceasta se numeste mania persecutiei.
Mania grandorii si mania persecutiei sunt cele mai raspandite forme de boala sufleteasca. Aceste boli sunt legate de aprecierea excesiva a propriei persoane, atunci cand sentimentul exagerat al propriei valori starneste dispret si atitudine dusmanoasa fata de oameni.
Cel mandru este intotdeauna nemultumit de cei din jur si de conditiile sale de viata, si de aceea ajunge cateodata la deznadejde, hula, inselare, iar uneori si la sinucidere.
In stadiul de inceput, mandria este greu de recunoscut. Doar un duhovnic incercat sau un psiholog incercat poate stabili fara gres aceasta patima atunci cand ea se afla in fasa.
Omul se poarta aparent normal, insa un ochi experimentat recunoaste in el inceputul bolii. Omul e multumit de sine.
Este bine dispus: canta, zambeste, adeseori chiar rade si cateodata hohoteste fara pricina; face pe originalul, pe spiritualul; cauta sa atraga cu orice pret atentia celor din jur; ii place sa vorbeasca mult, iar in convorbirile lui se aude la nesfarsit “Eu“, insa un singur cuvant dezaprobator face ca dispozitia lui sa se schimbe rapid, si el devine abatut, ca in urma unei laude sa infloreasca din nou. In general insa, in stadiul acesta dispozitia lui ramane luminoasa.
In continuare, daca omul nu-si da seama de pacatosenia sa, daca nu se pocaieste si nu se indreapta, boala lui duhovniceasca evolueaza si se acutizeaza.
In om apare convingerea sincera de faptul ca este mai presus de altii. Aceasta convingere se transforma in patima de a comanda, si el incepe sa dispuna dupa bunul plac de atentia, de timpul si de puterile altora. Devine obraznic: se apuca de orice, chiar daca nu face decat sa strice si sa incurce, in toate se baga, chiar si in familiile altora.
In stadiul acesta, dispozitia omului mandru se strica, fiindca el intampina deseori rezistenta celor din jur. El devine, treptat, tot mai irascibil, incapatanat, certaret, nesuferit de nimeni. Fireste, oamenii incep sa-l evite, dar el este convins de dreptatea sa si considera ca pur si simplu nimeni nu vrea sa-l inteleaga, si ca atare o rupe cu toti. Rautatea si ura, dispretul si ingamfarea se instaleaza si prind radacini in sufletul lui.
In continuare, daca omul nu-si da seama de pacatosenia sa, daca nu se pocaieste si nu se indreapta, boala lui duhovniceasca evolueaza si se acutizeaza.
In om apare convingerea sincera de faptul ca este mai presus de altii. Aceasta convingere se transforma in patima de a comanda, si el incepe sa dispuna dupa bunul plac de atentia, de timpul si de puterile altora. Devine obraznic: se apuca de orice, chiar daca nu face decat sa strice si sa incurce, in toate se baga, chiar si in familiile altora.
In stadiul acesta, dispozitia omului mandru se strica, fiindca el intampina deseori rezistenta celor din jur. El devine, treptat, tot mai irascibil, incapatanat, certaret, nesuferit de nimeni. Fireste, oamenii incep sa-l evite, dar el este convins de dreptatea sa si considera ca pur si simplu nimeni nu vrea sa-l inteleaga, si ca atare o rupe cu toti. Rautatea si ura, dispretul si ingamfarea se instaleaza si prind radacini in sufletul lui.
Sufletul ii devine intunecat si rece, mintea i se intuneca, si omul iese din orice supunere. Scopul lui este sa iasa cum vrea el, sa-i faca pe ceilalti sa se simta inferiori, sa-i impresioneze si sa-si demonstreze „dreptatea”. Tocmai trufasi de felul acesta creeaza schismele si ereziile.
In urmatoarea etapa de dezvoltare a bolii, omul o rupe si cu Dumnezeu… Tot ce are, inclusiv calitatile si unele virtuti, si le atribuie siesi. El e convins ca-si poate aranja viata fara ajutorul altora si ca poate dobandi singur tot ce-i trebuie in viata. El se simte mare voinic chiar si atunci cand are o sanatate plapanda. Se ingamfa cu „intelepciunea” sa, cu cunostintele sale, si se mandreste cu tot ce are – iar rugaciunea lui devine nesincera, rece, fara frangere de inima, iar mai apoi inceteaza de tot sa se mai roage.
In urmatoarea etapa de dezvoltare a bolii, omul o rupe si cu Dumnezeu… Tot ce are, inclusiv calitatile si unele virtuti, si le atribuie siesi. El e convins ca-si poate aranja viata fara ajutorul altora si ca poate dobandi singur tot ce-i trebuie in viata. El se simte mare voinic chiar si atunci cand are o sanatate plapanda. Se ingamfa cu „intelepciunea” sa, cu cunostintele sale, si se mandreste cu tot ce are – iar rugaciunea lui devine nesincera, rece, fara frangere de inima, iar mai apoi inceteaza de tot sa se mai roage.
Starea lui sufleteasca se face negrait de intunecata, dar totodata el e convins ca e pe calea cea dreapta si continua sa mearga cu graba spre propria pierzare.
Cum sa recunoastem trufia din noi?
La intrebarea: „Cum sa recunoastem trufia din noi?”, arhiepiscopul Iacov al Novgorodului scrie urmatoarele:
„Ca sa o pricepi, ca s-o simti, baga de seama cum te vei simti atunci cand cei din jurul tau fac ceva asa cum nu-ti place tie, impotriva voii tale. Daca in tine ia nastere in primul rand nu gandul de a indrepta cu blandete greseala, ci nemultumirea si mania, sa stii ca esti trufas, si inca profund trufas”.
Daca pana si cele mai mici nereusite te intristeaza si te apasa, incat nu te mai inveseleste nici gandul la Purtarea de grija dumnezeiasca, ce ia parte la treburile noastre, sa stii ca esti trufas, si inca profund trufas.
Daca esti fierbinte fata de nevoile proprii si rece fata de nevoile celorlalti, sa stii ca esti trufas, si inca profund trufas.
Daca atunci cand vezi restristile altora, fie acestia chiar si vrajmasi ai tai, te bucuri, iar cand vezi fericirea neasteptata a aproapelui te intristezi, sa stii ca esti trufas, si inca profund trufas.
Daca te jignesc chiar si observatiile moderate cu privire la neajunsurile tale, iar laudele pentru calitati pe care de fapt nu le ai iti fac placere, te incanta, sa stii ca esti trufas, si inca profund trufas.
Ce se mai poate adauga la aceste semne prin care omul poate recunoaste trufia din el insusi? Poate numai ca daca asupra omului cade frica, si acesta este un semn al trufiei. Sfantul Ioan Scararul scrie despre aceasta:
“Sufletul mandru e rob al fricii; nadajduind in sinesi, el se teme si de un zgomot slab, pana si de o umbra. Fricosii isi pierd adeseori mintile, si pe drept – fiindca drept este ca Domnul sa-i paraseasca pe cei mandri, ca si ceilalti sa invete sa nu se mandreasca”.
„Trufia cea mai mare sta in aceea ca omul, de dragul slavei desarte, sa arate cu fatarnicie virtuti care de fapt nu se afla in el.”
“Cum sa biruim mandria. Lectii de vindecare a mandriei din sfaturile Sfintilor Parinti”, Editura Sophia, Bucuresti, 2010
sursa http://www.cuvantul-ortodox.ro
Cum sa recunoastem trufia din noi?
La intrebarea: „Cum sa recunoastem trufia din noi?”, arhiepiscopul Iacov al Novgorodului scrie urmatoarele:
„Ca sa o pricepi, ca s-o simti, baga de seama cum te vei simti atunci cand cei din jurul tau fac ceva asa cum nu-ti place tie, impotriva voii tale. Daca in tine ia nastere in primul rand nu gandul de a indrepta cu blandete greseala, ci nemultumirea si mania, sa stii ca esti trufas, si inca profund trufas”.
Daca pana si cele mai mici nereusite te intristeaza si te apasa, incat nu te mai inveseleste nici gandul la Purtarea de grija dumnezeiasca, ce ia parte la treburile noastre, sa stii ca esti trufas, si inca profund trufas.
Daca esti fierbinte fata de nevoile proprii si rece fata de nevoile celorlalti, sa stii ca esti trufas, si inca profund trufas.
Daca atunci cand vezi restristile altora, fie acestia chiar si vrajmasi ai tai, te bucuri, iar cand vezi fericirea neasteptata a aproapelui te intristezi, sa stii ca esti trufas, si inca profund trufas.
Daca te jignesc chiar si observatiile moderate cu privire la neajunsurile tale, iar laudele pentru calitati pe care de fapt nu le ai iti fac placere, te incanta, sa stii ca esti trufas, si inca profund trufas.
Ce se mai poate adauga la aceste semne prin care omul poate recunoaste trufia din el insusi? Poate numai ca daca asupra omului cade frica, si acesta este un semn al trufiei. Sfantul Ioan Scararul scrie despre aceasta:
“Sufletul mandru e rob al fricii; nadajduind in sinesi, el se teme si de un zgomot slab, pana si de o umbra. Fricosii isi pierd adeseori mintile, si pe drept – fiindca drept este ca Domnul sa-i paraseasca pe cei mandri, ca si ceilalti sa invete sa nu se mandreasca”.
„Trufia cea mai mare sta in aceea ca omul, de dragul slavei desarte, sa arate cu fatarnicie virtuti care de fapt nu se afla in el.”
“Cum sa biruim mandria. Lectii de vindecare a mandriei din sfaturile Sfintilor Parinti”, Editura Sophia, Bucuresti, 2010
sursa http://www.cuvantul-ortodox.ro
Cunosc persoane mandre de care n-au ajuns prea bine in viata, ele nu stiu smerenia, nu s-au intalnit cu ea.
RăspundețiȘtergere