CUVINTE SI INVATATURI DE LA PARINTELE ISAAC SIRUL

  Sfantul Isaac vorbeste de "cetatea sfintei smerenii" ca o pazitoare sigura a vietii spirituale. 

Smerenia este inainte mergatoare pe calea intrarii in Ierusalimul ceresc, "inaintea harului paseste smerenia", spune Sfantul Isaac, iar desavarsirea smereniei consta in recunoasterea propriei neputinte. Smerenia ca adanc si culme, se dobandeste dupa invatatura Sfantului Isaac Sirul prin neincetata aducere aminte a propriilor greseli si prin constiinta apropierii de moarte, prin multumirea cu cele strict necesare, prin ascultare si tacere, "prin vointa de a fi necunoscut si neluat in seama". 

Smerenia este o conditie si o manifestare a salasluirii luminii dumnezeiesti in inima omului. "Smereste-te si vei vedea slava lui Dumnezeu intru tine, Caci unde odrasleste smerenia, acolo izvoraste slava lui Dumnezeu".

 Desavarsirea vietii crestine este un "adanc al smereniei", iar smerita cugetare este "pecetea Duhului", pusa pe fruntea nevoitorilor. Fiul risipitor nu se poate apropia de hotarul de acasa, decat cu capul si cugetul plecat in smerenie.

De aceea, daca prin smerenie se deapana firul vietii crestine, tot prin smerenie se innoada cu vesnicia si nemurirea. Prin smerenie se paseste in albia secata a Iordanului si se face primul pas pe tarmul noului Canaan, ceea ce il face pe Sfantul Isaac sa spuna ca "cel smerit cu cugetul nu e din lumea aceasta", a devenit deja cetatean al imparatiei lui Dumnezeu. Unul ca acesta contempla pe Cel nevazut si invata sa cunoasca pe Cel Necunoscut.

[...] viata crestina contemplativa are mai multe intelesuri si nuante: "Contemplarea Scripturilor", "contemplarea judecatilor lui Dumnezeu si a fapturilor vazute", adica contemplatia naturala ca o treapta a cunostintei, si o contemplatie spirituala in rugaciune: "Cel ce cugeta pururea la Dumnezeu, in fiecare clipa vede pe Domnul... si cel ce-si aduna privirea mintii inlauntrul sau, vede in ea raza Duhului... vede pe Stapanul inlauntrul inimii sale", deoarece, continua Sfantul Isaac, "cerul este inlauntrul tau, daca esti curat si vei vedea ingeri in tine impreuna cu lumina lor si pe Stapanul lor impreuna cu ei si inlauntrul lor".

Sufletul, partea contemplativa a omului, prin minte sau duh, are trei stari: starea fireasca, starea cea mai presus de fire si starea potrivnica firii. Inainte de pacatul stramosesc, starea fireasca, naturala a sufletului era "stravezie si curata prin primirea fericitei lumini, si la fel se va afla cand se va inalta la treapta straveche". Acestei stari ii corespunde cunoasterea fapturilor lui Dumnezeu, a celor supuse simturilor si a celor gandite sau inteligibile. Starea cea mai presus de fire este indreptarea vederii spirituale spre contemplarea luminii dumnezeiesti necreate, iar starea potrivnica firii este miscarea regresiva spre patimi. 

Mintea are prin creatie posibilitatea de a se misca spre contemplatie, dar a fost deviata si orbita de pacat, tinuta in intuneric. Prin intrupare Fiul lui Dumnezeu vine mai aproape de noi, se atinge de ochii nostri spirituali (loan 9, 6) si ii deschide prin harul Sfantului Mir, ca sa-l contemple "pe cat li se (va) putea".

Exista o cunoastere gradata, care incepe prin cunoasterea de sine, cunoasterea naturala prin simturi si cunoasterea spirituala prin minte sau duh a celor nevazute ; aceste trepte fiind proprii omului, iar cunoasterea supranaturala apartine puterilor ingeresti.

Sfantul Isaac vorbeste despre trei trepte distincte ale cunoasterii :

a. Cunostinta desarta, care asculta de pofte trupesti si e robita de acestea, este "cunostinta care ingamfa", dupa Sfantul Apostol Pavel.

b. Cunostinta care lucreaza virtutile sufletesti, postul, rugaciunea, milostenia, citirea Sfintei Scripturi, faptele bune, luptele ascetice impotriva patimilor. Toate acestea corespund cunoasterii naturale a lucrurilor din afara prin simturi.

c. Cunostinta tainelor duhovnicesti "prinse intr-o intelegere simpla si subtire", este intrezarirea veacului viitor prin contemplare.

Aceste trei moduri, masuri sau trepte de cunoastere sunt:

- prima, dupa trup - contrara firii

- a doua, dupa suflet - potrivita firii

- a treia, dupa duh - mai presus de fire.

"Cea dintai treapta a cunoasterii raceste sufletul de faptele alergarii pe urmele lui Dumnezeu. A doua il incalzeste prin alergarea grabita pe calea celor ce tin de credinta, iar a treia e cea a odihnei si ea este chipul viitorului".

Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoințe, trad. Pr. Dumitru Stăniloae în Filocalia X, EIBMBOR, București 1981.

Îngerii pășesc cu frică, iar noi întrebăm unde mi-e mașina?

Avem ceva in comun cu Dumnezeu ?


Multi, tare multi se inseala, crezand de fapt ca ei au chiar o legatura, ca au ceva in comun cu Dumnezeu.
Se umplu bisericile, insa de fapt daca unul merita sa fie acolo. Da, Hristos a zis  ,, cei bolnavi au nevoie de doctor,,.
 E adevarat pana intr-un punct. 
Dar ce ne facem, daca mergem o viata intreaga la biserica, ne spovedim, ne impartasim, insa traim in pacat, pizmuind, clevetind, neiertand aproapele, avand duhul rau al zgarceniei si al indiferentei fata de cei suferinzi si bolnavi ? 
Oare poate salaslui Duhul Sfant intro asemenea inima plina de duhuri necurate? 

Ce inseamna de fapt mantuirea ? 

Jertfirea de sine, dragostea fata de aproapele, iubirea lui Dumnezeu mai presus de viata ta, cautarea Lui prin toate miljloacele, pocainta adanca, smerenia , rabdarea necazului, ascultarea fata de duhovnic, renuntarea la cele materiale si la tot ce inseamna pierderea timpului, atat de scump pentru mantuire. 
Stim noi oare daca ziua de maine vom mai  trai ?
 Si tu, omule, iti faci planuri pe cinci, zece ani.
 Dar daca in noaptea asta Domnul te va chema la El., tu ce raspuns vei da ? Ai trait tu oare pentru mantuire, si ce ai facut tu pentru a te mantui ?

Traim ca si cum nu am muri nociodata. 
Vrem ba una, ba alta- si iata ca asa am fost inselati de diavol, caci consumerismul este latul lui.
 Pierdem timp pretios, acumuland averi- ba o masina mai buna, ba o vacanta mai exotica, ba un serial, un tv show- si gata- am cazut iar in idolatrie, care este cursa diavolului.

Vrem sa ne mantuim, si chiar credem ca ne vom mantui. 
Dar sa ne aducem aminte de Sfintii, care vazand puterea si Sfintenia Cereasca a lui Dumnezeu, se cutremurau de frica, zicand- tare greu se intra in Imparatia Domnului.
Credem ca iadul e un basm, stam asa, putin, la o terasa, desi e foarte cald, mai savuram un pic de suc rece..Nu avem frica de Dumnezeu, pentru ca peretele gros al pacatelor noastre ne tin captivi in laturile diavolului, departe de Dumnezeu, crezand ca Domnul e bun, ne va mantui El cumva. Si pana la urma, n-oi fi eu chiar cel mai rau, nu ? 

Faptele vorbesc de la sine daca suntem aproape de Domnul sau nu. Daca treci pe langa un sarman, ignorandu-l, sa nu crezi ca salasluieste Domnul in inima ta si ai ceva comun cu El. 
Caci in inima in care El a coborat, domneste Pacea si Iubirea Dumnezeiasca fata de aproapele. Acea iubirea care nu judeca, nu osandeste, nu pizmuieste, in care egoismul ( duhul rau) nu are ce cauta, acea iubire care se apleaca spre cel cazut si-l mangaie si-l hraneste, indiferent de fapte si trecut.
Sa ne cercetam .
Avem ceva in comun cu Dumnezeu ?

SFATURI DE LA PARINTELE PAISIE AGHIORITUL

Legile duhovniceşti şi dragostea lui Dumnezeu

– Părinte, legile duhovniceşti acţionează întotdeau­na imediat?

– Depinde. De multe ori rămâi uimit cât de repede reacţionează ele. Unul se mândreşte puţin şi imediat o păţeşte; adică legile duhovniceşti au acţionat fulgerător. 

De pildă, o soră şterge geamurile şi îi vine un gând de mândrie că le şterge mai bine decât alta. 

Atunci dintr-odată se întâmplă ceva şi, ţac, se sparge geamul. Alteori aceste legi acţionează mai târziu.

– Părinte, ce înseamnă atunci când legile duhov­niceşti acţionează imediat?

– Aceasta este bine. Căci în această situaţie omul trebuie să înţeleagă că dragostea lui Dumnezeu îl ocroteşte, pentru că plăteşte treptat şi nu le va plăti toate odată. 

Insă atunci când nu acţionează legile duhovniceşti asupra unui om se află în primejdie, deoarece aceasta arată că acel om este un copil îndepărtat de Dumnezeu; nu se află în casa Sa. Există unii care acţionează mereu cu mândrie şi nu păţesc nimic. 

Aceasta arată însă că mândria lor a depăşit-o pe cea omenească şi a ajuns la gradul cel mai înalt al ei, la mândria diavolească, la trufie. 

Atunci căderea lui se face de cealaltă parte a vârfului, când cade direct în iad. Iar aceasta este căderea luciferică pe care nu o văd cei ce se află de cealaltă parte a vârfului. Adică asupra unora ca acestora nu acţionează legea duhovnicească în această viaţă, potrivindu-li-se spusa Apostolului: “Oameni vicleni şi fermecători care vor merge spre tot mai rău, rătăcind pe alţii şi rătăciţi fiind ei insisi“.

– Părinte, se poate ca cineva să-şi admire un lucru făcut de el şi din aceasta să-i vină vreo vătămare?

– Da, pentru că acţionează legile duhovniceşti. Dumnezeu îşi retrage harul Său de la cineva, iar aces­ta îi strică celuilalt lucru pentru care s-a mândrit. Iar aceasta o îngăduie Dumnezeu pentru a se cuminţi.

– Părinte, adică atunci când se întâmplă aceasta înseamnă că acţionează legile duhovniceşti?

– Fireşte.

– Dar nu se poate ca cineva să facă aceasta din neîndemânare?

– Rare sunt aceste cazuri. De aceea pe cât puteţi să trăiţi în smerenie. 

Să vă gândiţi că nu avem nimic al nostru, ci pe toate ni le-a dat Dumnezeu. 

Toate pe care le avem sunt ale lui Dumnezeu, numai păcatele sunt ale noastre. 

Dacă nu ne vom smeri, vor acţiona mereu asupra noastră legile duhovniceşti până ce ni se va încovoia egoismul nostru. 

Să dea Dumnezeu să se facă aceasta înainte de a ne găsi moartea.

– Părinte, se poate ca omul să nu-şi dea seama că au acţionat asupra lui legile duhovniceşti?

– Dacă nu se cercetează cineva pe sine însuşi, nimic nu înţelege şi de nimic nu se foloseşte.

– Aşadar, Părinte, legile duhovniceşti încetează să acţioneze numai atunci când se smereşte omul?

– Da, mai ales cu smerenia, sau atunci când cineva se află în starea de iresponsabilitate. Să-ţi spun un exemplu: O femeie îşi bătea mereu bărbatul, iar el nu spunea nimic ca să nu-şi piardă prestigiul, deoarece era învăţător. 

 Asupra acestuia însă acţionau legile duhovniceşti. Rămăsese orfan de tată încă de mic copil, iar mama lui cu o pensie de văduvă se străduia să-l poarte la şcoală şi să-l facă învăţător însă el o bătea. 

Câte nu a avut de tras sărmana lui mamă! Şi astfel a îngăduit Dumnezeu ca să-l bată femeia lui, pentru ca să-şi plătească păcatele. Dar ce s-a întâmplat după aceea? 

Moare acesta, iar fiul său a început să o bată pe mama lui. Astfel şi-a plătit şi ea păcatele. Fiul ei se însoară şi ia pe una uşoară la minte, care îl bătea şi cânta “Hristos a înviat!”. 

Cum a rânduit Dumnezeu ca să-şi plătească şi acesta păcatele. Aici însă legile duhovniceşti au încetat să acţioneze, pentru că aceas­ta se afla în stare de iresponsabilitate.

– Părinte, atunci când cineva cade într-un păcat şi se mâhneşte, i se iartă păcatul în felul acesta?

– Simte că este dator sau se mâhneşte în chip ego­ist? Dacă simte că este dator, nu va plăti. Dacă însă nu-şi simte datoria, atunci Dumnezeu îngăduie să plătească. De pildă, creştinul trebuie să facă milos­tenii.

 Dacă cineva este împietrit la inimă şi nu dă ci adună banii, atunci vor intra hoţii la el, îl vor bate, îi vor lua şi banii şi astfel va plăti nemilostivirea sa. 

Atunci când avem datorii şi nu le plătim în această viaţă, acesta este un semn foarte rău, este o părăsire a lui Dumnezeu. Iar atunci când cineva nu primeşte palme, ci numai binecuvântări, se vede că a făcut ceva bun şi este răsplătit aici de Hristos îndoit şi întreit. 

Cu aceasta însă nu-şi ispăşeşte greşelile lui. Şi aceasta este un semn rău.

 Să presupunem că am făcut zece fapte bune, iar Hristos îmi răsplăteşte pentru douăzeci la sută şi nu am nici mâhniri, nici supărări. În cazul acesta însă nu-mi plătesc păcatele.

“Cel certat aici pentru ruşinea lui mănâncă din gheena lui“, spune Avva Isaac. Adică atunci când asupra cuiva acţionează legile duhovniceşti, i se ridică o parte din chinurile iadului.

 Cuviosul Paisie Aghioritul,, Viata de familie,, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003

IN INIMA IN CARE SALASLUIESTE DUHUL SFANT ESTE MULTA BUCURIE, DRAGOSTE FATA DE APROAPELE, MILA , BUNATATE SI PACE SUFLETEASCA 

Omul credincios este diferit de cei din lume. 

Preschimbarea lui interioară provenită din credinţă se vădeşte pe chipul său. 

Îl priveşti si te bucuri. 

Este un alt om, virtuos, luminos, blând. 

Lângă el te simţi în siguranţă. 

Iei şi tu din mireasma lui duhovnicească. 

Sfântul Nectarie îl descrie pe acest om în felul următor:

“Cât de frumos este chipul credinciosului! 

Cât de minunată este bucuria lui!

 Frumuseţea sa atrage şi figura lui exprimă încredere în Dumnezeu. Pacea este lămurită pe chipul lui şi este rezultatul liniştii sale sufleteşti. 

 Liniştea şi bunătatea figurii lui vădesc ordinea din conştiinţa sa.

 Credinciosul este izbăvit de tirania grijilor neîncetate ale vieţii, care îndurerează zilnic sufletul, iar încrederea lui în Dumnezeu se zugrăveşte în culori vii pe faţa sa.

 Credinciosul este fericit fiindcă a fost vestit că credinţa lui este adevărată. 

Dumnezeu a vorbit tainic în inima lui şi a umplut-o cu bucurie cerească. Inima şi mintea lui sunt afierosite lui Dumnezeu. Inima lui este fierbinte de iubirea de Dumnezeu, iar mintea lui aleargă să-L întâlnească pe Acesta.”

sursa http://www.sf-nicolae-militari.ro/?page_id=580

Cărarea Împărăției de Sf. Arsenie Boca - toată cartea 12 ore - partea 1 ...

  PARINTELE ARSENIE BOCA :
        CAUZA DE CE AVEM COPII INDARATNICI, NEASCULTATORI, NECREDINCIOSI SI DESFRANATI 

Acestia vin din urmatoarele pricini:

a) Parintii nu au pazit postul si nu s-au putut infrana de la poftele trupesti si asa au calcat zilele si timpurile neingaduite, care sunt: miercurea, vinerea, duminica, sarbatorile de peste an si cele 4 posturi mari.

 Toti copiii care rezulta sunt neascultatori si indaratnici, pentru ca nici parintii lor nu au ascultat de poruncile lui Dumnezeu sa pazeasca zilele sfintite;

b) Mamele nu s-au pazit pana la curatenie deplina.

 Iar daca in vremea aceea tata a mai fost si beat, se naste un copil care va fi slabanog fie cu mintea, fie cu trupul, fie cu amandoua;

c) In vremea sarcinii, femeia nu s-a pazit de barbat.

 De aceea multi copii se nasc morti sau mor de tineri sau daca traiesc aluneca in curvie, pentru ca s-a intiparit pe ei pecetea curveasca inca din pantecele mamei lor. 
 Caci toate prin cate trece mama, in vremea celor 9 luni de sarcina, fie bune, fie rele, se intiparesc in copil. Iar cand acesta va creste mare, toate ii vor rasari in cale.

In toate necazurile noastre nu putem gasi altundeva mangaiere decat in credinta ca totul ni se intampla dupa voia lui Dumnezeu. Iar voia lui Dumnezeu nu vrea pentru noi nimic mai mult decat mantuirea noastra si catre acest tel indreapta tot ceea ce ne chinuie.

Iar neplacerile si toate suferintele care va sunt date sa le simtiti, indurati-le cu blandete si Domnul cel milostiv vi le va include in canonul pe care fiecare trebuie sa-l duca pentru pacatele sale, dupa randuiala Bisericii.


Parintele Arsenie Boca, “Tinerii, Familia si copiii nascuti in lanturi”;
cumpara cartea http://www.credinta-stramoseasca.ro/carte/tinerii-familia-si-copiii/

Parintele Dionisie Ignat, de la Colciu, Muntele Athos - Cuvinte duhovnic...

,,Harul Duhului Sfant se coboara peste inima smerita, curata de pacat si patimi. Blandetea, iubirea fata de aproapele, iertarea raului,  facerea de bine, milostenia - sunt semne ca esti aproape de Dumnezeu, de vesnicie,,


Oricine se departeaza de Biserica, se departeaza de tot binele lui si sufletesc si trupesc. Asta e Adevarul. Adevarul este Biserica, Ortodoxia.

Parintii vechi, cei care lucrau mai mult, nici unul nu cartea. 

Degeaba lucrezi daca cartesti. Ei cau­tau sa faca fiecare cat mai mult si nu se uitau la altii ca nu lucreaza, nu-i interesa asta.

Ei se bucurau ca se puteau osteni cat mai mult pentru Dumnezeu. 

Vezi economul de la manastirea Sfantului Ioan Scararul – cand a trecut la Domnul, curgea mir placut mirositor din picioarele lui. Asta era plata de la Dumnezeu pentru osteneala lui placuta Domnului, facuta pentru obste.

Asa cum piatra foarte usor se rostogoleste la vale, asa si calugarul, daca un pic a iesit de sub acoperamantul ascultarii, gata, incepe sa mearga prost si sa asculte de soaptele vrajmasului. Si vezi ca nu cunoaste ca mintea lui primeste ganduri afumate cu diplomatie de vrajmasul, ci o tine tare ca acela e adevarul.

Calugarii trebuie sa fie duhovnicesti, oameni duhovnicesti. Cum adica oameni duhovnicesti? Sa aiba drum duhovnicesc, adica sa-si taie patimile.

Unde e patima, nu este harul Duhu­lui Sfant si nu este acolo Adevarul.

Sa tinem Adevarul. Ortodoxia este Adevarul.
Intru toate trebuie dreapta socoteala. Sfintii Parinti lauda dreapta socoteala. Cum s-ar spune,secretul secretelor e dreapta socoteala.

Mantuirea nu-i grea, dar este lucru delicat. 

Monahismul este o lupta impotriva a ce-ti place, impo­triva firii.

Ce credeti, ca turismul acesta care s-a slobozit acum in Sfantul Munte este spre intarirea monahismu­lui?

 Nu. Este spre distrugerea lui.

 Cu atata lume care vine, mai ales din curiozitate, cum sa-ti mai faci datori­ile tale calugaresti si sa mai ai rabdare?

Daca treci cu vederea greseala, jignirea pe care ti-a facut-o celalalt, atunci il lumineaza harul Duhului Sfant si pe celalalt sa fie mai bun.
Blandetea este cel mai bun medicament du­hovnicesc pentru o viata buna si sanatoasa, atat sufle­teasca, cat si trupeasca.

Smerenia adevarata nu se poate castiga fara un povatuitor, mai ales astazi, cand egoismul este se­manat inca din pruncie.

 Trebuie sa ne supunem sub un povatuitor care sa aiba scop bun. 

Una e ca ni se pare noua ca ne smerim si alta este adevarul. Adevarul in incercari se da la iveala.
In Biserica trebuie sa ascultam cuvintele dum­nezeiesti ca [si] cum le-am soarbe, ca cum am fi insetati, asa sa ne facem o dispozitie launtrica, si atunci vom avea rabdare si ne vom folosi duhovniceste.

 Daca ai smerita cugetare, se pogoara harul Duhului Sfant si pana si cei mai mari vrajmasi ai tai te iubesc, chiar nevrand.

 Iar cand ai egoism, si cei mai buni prieteni ai tai fug de tine.
Daca faci ascultare si taierea voii un timp, cu sinceritate duhovniceasca, atunci se pogoara harul Du­hului Sfant in inima si mintea ta cu smerita cugetare si daca o ai pe aceasta, abia atunci poti sa te iei la tranta cu puterile diavolesti. Dar pana acolo?
Trebuie intotdeauna sa-l ascultam si pe cel mai mic, mai slab, mai de pe urma. Ca sa-l asculti, asta inseamna smerenie si atunci se pogoara harul Duhului Sfat si daca te calauzeste El atunci nu dau gres in calea ta.

Staretul Dionisie. Lumea in vremurile de pe urma. Vol. II, Editura Prodromos, 2010

Din Cuvintele Cuv. Paisie Aghioritul - Egoismul este copilul razvratit a...

Sfantul Paisie Aghioritul ,,In inima pizmasa, egoista, invidioasa, barfitoare, iubitoare de avutie si putere - nu este loc de Dumnezeu, caci o astfel de inima este salas al diavolilor,,

Nu socoti ca cei care au egoism sunt sanatosi la minte. 

Nu!
Patima i-a biruit si se imbolnavesc de nu te mai poti intelege cu ei. De aceea sa fim atenti sa nu lasam sa ne stapaneasca egoismul, sa nu ne pretindem ca suntem ceva, „ca eu stiu mai bine ca altul”sau al­tele de felul acesta, ca atunci [cand nu facem asta] harul Duhului Sfant ne acopera.

Daca nu putem fi ca ingerii – sa nu cadem, macar sa nu fim ca diavolii – [adica nu cumva] sa nu ne pocaim.
Cel mai mare pericol asupra noastra este ne-taierea voii noastre, adica intarirea in voile noastre si de aici egoismul, care este cea mai puternica arma a Satanei, cea mai distrugatoare, fara gres, „arma atomica!


Daca ai egoism, mai poti sa te indrepti?
Greu, pentru ca iti trebuie smerita cugetare.
Dar asa, in egoism, spun „Numai eu stiu.
Ce cred eu este bine”.

Daca nu este dragoste, nu este acolo Dumnezeu.
Mai ales ca monah nu poti spune: „Da-l incolo pe acela!
Nu ma duc la el ca e asa, ca mi-a zis asa!” Daca noi, monahii, facem asa, ce sa mai spun de mireni?


Daca facem asa, se vede clar ca nu mergem dupa Biserica, dupa poruncile Domnului si dupa sfaturile Sfintilor Parinti. Numai noi, in egoismul nostru, nu vedem si consideram ca mergem bine.

Toti au astazi multa scoala, stiinta, si spun: „Cum, eu, care atatea scoli am, sa ascult de acela care e om simplu si neinvatat?”


Dar nu-i acopera harul Duhu­lui Sfant.Prin smerita cugetare putem indrazni la mila bunului Parinte Ceresc.

Poti sa ai o suta de ani de calugarie, daca nu ai in suflet smerita cugetare, esti mereu in primejdie.
Sa constientizam ca suntem neputinciosi si sa ne smerim in fata lui Dumnezeu. Sa cerem cu indrazneala la Dumnezeu, la sfintii Lui, sa ne miluiasca pen­tru bunatatea Lui.

Pustia buna este, dar paza mare la inaltarea mintii. Adica sa zici si sa crezi ca pentru neputinta ta stai ca un osandit la pustie, iar nu ca esti mai bun ca cei din obste.
Sa zici ca „pentru pacatele mele stau aici ca un osandit, iar cei din obste sunt sfinti”.

Trebuie rabdare oriunde ai fi, pentru ca rabda­rea niciodata nu rusineaza si cu rabdare avem nadejde ca ne vom implini dorinta mantuirii.

Parinte, sa tii minte: cand vei avea ispitele cele mai mari, sa nu dai inapoi, sa nu-ti pierzi rabdarea, ci sa te rogi cu smerenie Domnului.
Nu ca si cum ai avea dreptul, ca asta e inaltare si e urata rugaciunea asta inaintea Domnului.
Noi, dupa adevar, nu avem nici un drept inaintea lui Dumnezeu, decat sa ne smerim con­tinuu. Sa tii minte asta cat vei trai, ca nu vor fi ispite putine.

Sa ai barbatie duhovniceasca si sa te rogi Dom­nului cu smerita cugetare, cu zdrobire, ca noi suntem de nimic inaintea Domnului, orice vom face. Nu ca „am dreptul sa-ti cer asta, ca uite, de ce mi se intampla asa si asa?”
Rugaciunea este foarte importanta. Daca pornim cu ravna hotarata, ne silim firea, atunci si Bunul Dumnezeu ajuta cu harul Sau. Dar trebuie silinta, multa silinta din partea noastra.
Trebuie sa ne silim sa avem dragoste. Chiar daca nu avem din inima, trebuie sa ne silim sa o aratam macar. Asa ne porunceste Biserica, asa ne porunceste Adevarul.


Sigur, daca nu ai dragoste din inima, sa o arati altuia pare o falsificatura, ca o politica, diplomatie, dar asa trebuie, macar ca nu o avem din inima sa ne silim sa o aratam in forma.
Harul Sfantului Duh ajuta, dar asta daca noi suntem barbati; dar, daca noi plecam imediat capul la ispita, atunci ce mai este de facut? Şi ispite sunt nenu­marate, fiindca ispititorul este duh si este mestesugaret si ne inseala usor.

Orice rugaciune este buna. Si „Doamne Iisuse“, si Psaltirea, si sa ridici mainile in sus cateva minute sa ceri mila la Dumnezeu, dar totul este sa ai linistea si pacea sufletului, pe care o castigi numai daca ai inradacinata in sufletul tau smerita cugetare.
Si intotdeauna cand ne rugam, sa o facem cu umilinta, adica sa stim ca suntem nevrednici in fata lui Dumnezeu, si chiar si ca rugaciunea noastra nu este vrednica a fi primita.

Cum sa facem cele duhovnicesti? Adica cum sa ne pazim pe calea cea dreapta? Sa respectam povatuirile Bisericii.

Din: Staretul Dionisie. Lumea in vremurile de pe urma. Vol. II, Editura Prodromos, 2010
sursa http://www.cuvantul-ortodox.ro

Parintele Arsenie Boca - Lumini pe Cararea Imparatiei

Dragostea lui Dumnezeu pentru cel mai mare păcătos

Părintele Arsenie a zis o vorbă cât lumea asta de mare – ba mai mare decât lumea asta! Şi anume a zis aşa: „Iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos îi mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu”.

Nu poate iubi un sfânt pe Dumnezeu, cât ar fi sfântul de mare, cât iubeşte Dumnezeu pe cel mai mare păcătos; şi-l aşteaptă; şi vrea să-l primească; şi aleargă înaintea lui, după cum citim în pilda cu fiul risipitor, unde se spune că tatăl nu l-a aşteptat pe fiul care se întorcea; l-a aşteptat într-un fel, dar când l-a văzut că vine, nu l-a mai ţinut locul: a alergat înaintea lui, ca să-l primească, să-l îmbrăţişeze, să-l sărute, să-l ajute, să-l aşeze iarăşi în starea din care a plecat.

 Pentru cădin inima lui, fiul n-a plecat niciodată!

El a rămas în inima tatălui, aşa cum rămânem noi în inima lui Dumnezeu, în inima Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în inima Maicii Domnului, oricât de depărtaţi am fi, oricâte rele am face.

 Până trăim în această viaţă, Dumnezeu nu ne părăseşte.

 Noi putem să părăsim pe Dumnezeu, dar Dumnezeu nu poate să ne părăsească pe noi. Cu o astfel de afirmaţie, Părintele ne dă încredere în bunătatea lui Dumnezeu, în iubirea lui Dumnezeu faţă de noi, păcătoşii, căci se afirmă şi în rugăciunile de dezlegare ale sfintei noastre Biserici, că mila lui Dumnezeu este tot atât de mare, tot atât de infinită, cum este de infinită şi mărirea Lui, de vreme ce se spune: „Că precum este mărirea Ta, aşa este şi mila Ta”.

 Cuvântul spus de Părintele Arsenie, în formularea de mai sus, ne aduce aminte şi de ceea ce spune Psalmistul, prin cuvintele acestea: „Cât e de sus cerul deasupra pământului, atât de mare e bunătatea Lui (a lui Dumnezeu) spre cei ce se tem de Dânsul. 

Cât de departe e Răsăritul de Apus, atâta a depărtat El de noi fărădelegile noastre. Cum miluieşte un tată pe copiii săi, aşa miluieşte Domnul pe cei ce se tem de Dânsul” (Psalmul 102, 10-13).

(Părintele Arsenie Boca – Mare îndrumător de suflete din secolul XX, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002, p. 184)

***

Cea mai lungă cale este calea care duce de la urechi la inimă, adică de la informaţie laconvingere. Oameni de informaţie religioasă sunt mai mulţi decât cei ce au convingeri religioase. 

E necesară şi informaţia, care adeseori se face prin auzire. Dar a rămâne la informaţie înseamnă doar a fi la începutul drumului, „la urechi”. Până la inimă mai e o cale lungă, „cea mai lungă cale”.

Un suflet trist este un suflet cu luminile stinse. Cuvântul acesta ne aduce aminte de un cuvânt asemănător, cu circulaţie mai ales în lumea din Apus: „Un sfânt trist este un trist sfânt”.

Părintele a fost întotdeauna pentru optimism, pentru bucurie, credinţa noastră fiind „izvor de bucurie”, creştinismul fiind „religia bucuriei”. 

Domnul Hristos le-a spus ucenicilor Săi: „Acestea vi le spun, ca bucuria Mea să fie întru voi şi ca bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 15, 11).

Bobul lui de grâu se preschimbă în tăciune, iar el se crede grâu nedreptăţit. 

Aşa caracteriza Părintele Arsenie pe omul care se abate de la cele bune şi care nu caută şi nu primeşte îndreptarea, ci îşi explică el mai bine cele pentru sine condamnând pe cei ce vreau să-l îndrepte. 

Începutul oricărei îndreptări este să-ţi recunoşti greşeala. „Când greşeala s-a făcut în tine aşezare şi adevăr”, când o ai ca deprindere şi o mai şi justifici, atunci „nu mai e greşeală, ci e păcat de moarte”.

 Într-o astfel de situaţie, cel ce se crede a fi drept, fără să şi fie de fapt, nu mai e bob de grâu, ci doar tăciune.

Mustrarea învinge, dar nu convinge. Este şi aceasta o cugetare la care e bine să luăm aminte. Are şi mustrarea rostul şi puterea ei, dar ea, ca şi constrângere, doar învinge, însă de convins nu convinge. 

De la învingere până la convingere e o cale lungă, poate tot atât de lungă, cât cea de la informaţie la convingere, cât cea de la urechi la inimă.

(Părintele Arsenie Boca – Mare îndrumător de suflete din secolul XX, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002, pp. 185-186)

***

Să-ţi fereşti capul de frig şi de prostie!

E un cuvânt care merită să fie ştiut şi urmat, el putând fi de folos tuturor celor ce nu iau aminte la ei înşişi, tuturor celor care vor să braveze şi nu se gândesc la urmările pe care le pot avea, spre răul lor, nişte atitudini care nu sunt destul de bine gândite şi controlate. 

Să luăm, deci, aminte la cuvântul de mai sus şi să-l împlinim în cele două laturi ale lui.

În mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă. Aşa obişnuia să spună Părintele Arsenie, care urmărea pentru oameni o minte dreaptă şi lucruri drepte şi îndreptare spre mintea cea bună. 

Valoarea acestui cuvânt o intuiesc toţi cei ce îl aud, şi asta se întâmplă des, căci noi îl aducem înaintea vizitatorilor şi închinătorilor noştri, mai ales atunci când au prilejul să vadă o pictură a Părintelui Arsenie reprezentând Adormirea Maicii Domnului, pictură în faţa căreia se opresc cu admiraţie mulţi dintre cei ce vizitează Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta. Mintea se strâmbă în urma patimilor şi se îndreaptă pe măsura curăţirii de patimi. 

Când mintea se îndreaptă, vede lucrurile drept, deci aşa cum sunt ele. „În mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă”. 

Asta le place la mulţi, am băgat de seamă că le place. 

Când le spun că Părintele a zis că „în mintea strâmbă si lucrul drept se strâmbă”, oamenii râd în general. De ce râd? Pentru că îşi dau seama că aşa e. Numai că e greu să ştii când ţi-e mintea strâmbă.

(Părintele Arsenie Boca – Mare îndrumător de suflete din secolul XX, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002, p. 185)

Parintele Paisie Olaru - Binecuvantari, vorbe duhovnicesti

  

Sfaturi si invataturi duhovnicesti ale Părintelui Paisie Olaru

Să te lași în mâna Domnului, ca lutul în mâna olarului.

Să cerem ajutor de la Domnul și să ne lăsăm în mâna Lui.
Dacă ne lăsăm în voia lui Dumnezeu, să fim siguri că nu ne va lăsa.

De vrei să asculți și să te folosești, taie-ți voia și lasă-te în voia lui Dumnezeu și primește cuvintele și dragostea noastră.

Când darul lui Dumnezeu se apropie de inima omului, atunci toate i se par ușoare; iar când se depărtează harul, atunci toate i se par grele. 

Dumnezeu, pe cine iubește, îl ține aproape de El, ca nu cumva libertatea să-i schimbe mintea și înșelăciunea lumii să-i câștige sufletul.

Unui fiu duhovnicesc îi dădu bătrânul următoarele sfaturi pentru spovedanie:
- Să te mărturiseşti regulat, că dacă mături casa mai des, ţi-i drag să stai în ea. Dacă speli cămaşa, ţi-i drag s-o îmbraci. Căci dacă se face mult gunoi în casă, este mai greu de scos afară. Să te mărturiseşti mai des, dacă nu în fiecare săptămână, măcar în fiecare lună.


Smerenia este cugetul inimii noastre care ne încredințează că suntem mai păcătoși decât toți oamenii și nevrednici de mila lui Dumnezeu. 

Cand ne defaimăm pe noi înșine nu avem smerenie, ci atunci cand altul ne ocarăște și ne defaimă, încă în public, iar noi răbdam și zicem: «Dumnezeu i-a poruncit fratelui să mă ocărască, pentru păcatele mele», aceasta este smerenia adevarată. 

De mare ajutor pe calea mântuirii ne sunt smerita cugetare și smerenia, care spala păcatele și biruiesc diavolul”.


“Să ne aducem aminte de cuvântul Mântuitorului Care zice: «Pentru tot cuvântul deșert vom da seamă în ziua judecății», iar un sfânt părinte zice că «de câte ori am vorbit m-am căit».

Mare este darul tăcerii! Prin tăcere scăpăm de osândă, de clevetire, de vorbă deșartă și învățăm a ne ruga. Părinții noștri vorbeau «șapte vorbe pe zi» cum se spune, dar cu inima și cu buzele se rugau neîncetat.

 Dacă vom pune înaintea noastră păcatele noastre, ceasul morții și ziua judecății, încet-încet dobândim darul tăcerii și al rugăciunii.

Să ne rugăm lui Dumnezeu cu cuvintele psalmistului David: «Pune, Doamne, pază gurii mele și ușă de îngrădire împrejurul buzelor mele». (Psalm 140,3)

Să vezi şi să nu vezi … să auzi şi să nu auzi … Multe să asculţi, dar puţine să vorbeşti!“


“Conștiința este îngerul lui Dumnezeu care pazește pe om. Când ea te mustră înseamnă că Dumnezeu te ceartă și trebuie să te bucuri că nu te lasă uitării. Trebuie să avem pururea înaintea noastră păcatele noastre ca să ne pălmuiască conștiința prin mustrare, să dobândim lacrimi la rugăciune și să nu mai greșim. Și lui Pavel i-a dat Dumnezeu un înger rău ca să-l lovească peste obraz pentru a nu se înălța cu mintea.

Conștiința pomenește păcatele noastre și, pomenindu-le, ne smerește. Hristos a venit pentru mântuirea păcătoșilor. Deci să avem nădejde și curaj, să nu mai greșim, să facem milostenie, să ne rugăm după putere și așa ne mântuim cu darul lui Dumnezeu”.

“Mândria este atunci cand te încrezi în tine, în mintea şi puterile tale; când socoteşti că eşti mai priceput decât altul, mai bun decât altul, mai frumos decât altul, mai sporit în fapte bune şi mai plăcut lui Dumnezeu decât altul. Atunci eşti stăpânit de păcatul cel urât al mândriei, de care să ne ferească pe toţi Dumnezeu, Cel ce S-a smerit pentru mântuirea noastră.

Să ne smerim, fratilor, că cel mândru nu se poate mântui.

Să plângem păcatele noastre aici ca să ne bucuram dincolo în veci, că după plecarea noastră din trup, toţi ne vor uita.

Să nu ne punem nădejdea în oameni, ci numai în Domnul. Ca omul se schimbă. Azi îţi dă şi mâine îţi cere, azi te laudă şi mâine te ocăreşte. Ci să ne punem nădejdea în mila lui Dumnezeu şi nu vom greşi niciodată. Să vă ajute Dumnezeu cu harul Lui să vă folosiţi de restul vieţii, sporind în fapte bune şi mai întâi în smerenie şi dragoste, ca să vă mântuiţi sufletele voastre şi să folosiţi şi pe alţii, îndemnându-i spre Hristos.”

Când suntem la o răscruce în viaţă, să facem două lucruri: să ne rugăm şi să întrebăm. 

Eu mai degrabă mă rătăcesc în oraşe decât în pădure!

 Noi trebuie să ajungem de la gândirea de Dumnezeu, la simţirea lui Dumnezeu. Una este vorbirea de Dumnezeu şi alta este simţirea lui Dumnezeu. 

Una este vorba şi alta este fapta. 

La simţire duhovnicească ajunge numai acela care face voia lui Dumnezeu. Că zice Mântuitorul : "Nu tot cel ce-Mi zice: Doamne, Doamne! va intra întru împărăţia lui Dumnezeu".

Părintele Paisie Olaru
din cartea "Părintele Paisie Duhovnicul" - Arhimandrit Ioanichie Bălan, pag. 123-124, Ed. Doxologia, 2010
sursa http://paisieolaru.blogspot.ro/search/label/invatatura

Sfantul Siluan - Despre smerenie

Despre smerenie

Un bătrîn a zis „că mai mult decît orice avem trebuinţă de smerenie. La tot cuvîntul ce auzim să zicem: Iartă!” Căci smerenia strică toate meşteşugurile vrăjmaşului. Să cercăm şi noi şi să vedem ce putere are cuvîntul bătrînului. Pentru ce mai întîi de toate trebuie să avem smerenie şi nu înfrînare, mai ales că şi Apostolul zice: Cel ce se sîrguieşte spre toate, are înfrînare. Sau pentru ce să nu avem frică de Dumnezeu, căci zice Scriptura: începutul înţelepciunii este frica Domnului; şi în altă parte: Cu frică de Dumnezeu ne îndepărtăm de la răutate. Pentru ce n-a zis să avem în primul rînd milostenia sau credinţa, căci zice: cu milostenia şi cu credinţa se curăţesc toate păcatele. Iar Apostolul zice: Fără credinţă, nu poate cineva să placă lui Dumnezeu. Dacă pentru milostenie, credinţă, frica lui Dumnezeu şi înfrînare se spun cele de mai sus, pentru ce, lăsîndu-le pe acelea, a zis să avem smerenie înainte de orice? Bătrînul vrea să ne arate că nici frica lui Dumnezeu nici milostenia, nici credinţa, nici postul, nici altă faptă bună nu se pot săvîrşi fără smerenie. De aceea zice să avem înainte de orice smerenie, adică gînd şi cuget smerit, să fim gata la tot cuvîntul ce auzim să zicem: „Iartă!” fiindcă prin smerenie se nimicesc toate uneltirile vrăjmaşului.

Vedeţi, fraţilor, cîtă putere are smerenia? Diavolul, însă este şi se numeşte împotrivitor. Este vrăjmaş pentru că nu iubeşte pe om şi binele; este împotrivnic pentru că se împotriveşte la toată fapta bună. Vrea cineva să se roage? El meşteşugeşte în tot chipul să-l oprească cu poftele cele rele, cu robirea minţii şi cu trîndăvia. Vrea să facă milostenie cineva? El îl opreşte prin îndărătnicire şi scumpete. Aşa se împotriveşte la tot lucrul bun ce vrem a face. De aceea se numeşte nu numai vrăjmaş, ci şi împotrivitor. Prin smerenie însă, se strică toate împotrivirile lui, că mare lucru este smerenia! Toţi Sfinţii Părinţi prin smerenie s-au îndreptat şi cu osteneala ei au săvîrşit calea mîntuirii. Precum zice: „Vezi smerenia şi osteneala mea şi lasă toate păcatele mele.” Numai smerenia poate singură să povăţuiască spre Împărăţia Cerurilor; şi precum zicea Avva Ioan: „numai smerenia nu are zăticnire şi poticnire.”

Să ne smerim dar, şi noi puţin, şi ne vom mîntui. De nu putem să ne ostenim ca nişte neputincioşi ce sîntem, măcar să ne sîrguim a ne smeri. Şi cred milei lui Dumnezeu că pentru oricît de mică faptă ce o vom săvîrşi cu smerenie, ne vom folosi şi ne vom împărtăşi de sălăşluirea Sfinţilor celor ce s-au ostenit, desăvîrşit şi mult s-au ostenit pentru Dumnezeu. Dacă găsim pricină că din slăbiciune nu ne putem osteni pentru a ne smeri, ce pricină avem, fraţilor! Fericit este cel ce are smerenie. De aceea, un sfînt bătrîn a lăudat mai mult pe un frate smerit decît pe alţii, zicînd că smerenia nu se mînie, nici face pe cineva să se mînie. Smerenia este mare, că singură se împotriveşte trufiei şi păzeşte pe om de dînsa. Nimeni nu se mînie fără numai pentru avere, pentru bucate şi pentru altele, pe cînd smerenia nu se mînie, nici face pe cineva să se mînie. De aceea, precum am zis, mare este smerenia şi puternică a trage darurile lui Dumnezeu asupra omului. Iar dacă vine acest dar, acoperă pe om şi de celelalte două patimi care sînt foarte grozave: că ce este mai rău decît a te mînia şi a face şi pe altul să se mînie, precum a zis sfîntul acela. Căci nicidecum nu se cuvine călugărului a se mînia, nici a face pe altul să se mînie. Adevărul vă spun că cel ce este cîrtitor, de nu se va acoperi mai curînd de darul lui Dumnezeu, puţin cîte puţin îşi iese din minte şi se îndrăceşte, tulburîndu-se şi pre sine şi pre alţii. De aceea, zice că smerenia nu se mînie, nici face pe cineva să se mînie, ci mai vîrtos păzeşte pe suflet de toată patima şi ispita.

Sfîntul Antonie, cînd a văzut cursele diavolului întinse pe faţa pămîntului şi oftînd a întrebat pe Dumnezeu: „Doamne, oare cine va putea scăpa de acestea?”, a primit răspuns că numai smerenia; ba mai mult, nu numai că scapă, ci nici nu este prinsă de ele. Vezi putere, frate? Vezi darul acestei fapte? Cu adevărat nu este alt lucru mai tare decît smerenia, nimic nu o biruieşte. Orice întristare i s-ar întîmpla smeritului, îndată se defăimă şi se osîndeşte că vrednic este de această întristare: nu-i place niciodată să defaime pe altul; nu aruncă niciodată vină asupra altuia. Astfel petrecînd fără tulburare şi fără întristare cu toată odihna, niciodată nu se mînie, nici face pe altul să se mînie. Drept aceea bine a zis sfîntul că mai înainte de toate se cade a avea smerenie.

Însă sînt două feluri de smerenie, precum sînt şi două trufii. Prima mîndrie este aceea cînd cineva necinsteşte pe fratele său şi-i zice cuvinte urîte, nesocotindu-l, iar pe sine mai de cinste ca acela crezîndu-se. Unul ca acesta de nu se va întoarce îndată şi de nu se va nevoi să se îndrepte, puţin cîte puţin cade în cea de a doua mîndrie: mîndria împotriva lui Dumnezeu, socotind că tot lucrul bun ce a săvîrşit singur el l-a lucrat, cu mintea şi cu înţelepciunea lui şi nu cu ajutorul lui Dumnezeu. Am văzut fraţilor, pe cineva odată întru această ticăloasă stare, căruia de-i zicea cineva din fraţi vreun cuvînt, îl scuipa şi-i zicea: „Cine eşti tu? Nu cunosc decît pe Zosima şi pe Macarie.” Apoi a început să-i defaime şi pe aceştia şi să zică: „Nu ştiu decît pe Vasile şi Grigorie”; iar peste puţină vreme şi pe aceştia a început a-i defăima zicînd: „Nu ştiu decît numai pe Petru şi pe Pavel.” Acestuia i-am zis: „Frate, curînd o să te văd că-i defaimi şi pe aceştia.” Şi credeţi-mă; peste puţină vreme a început să zică: „Şi cine este Petru şi Pavel? Nu sînt nici aceştia nimic, afară de Sfînta Treime”, iar mai pe urmă s-a mîndrit şi asupra lui Dumnezeu şi aşa s-a îndrăcit. De aceea, sîntem datori fraţilor, să ne nevoim din toată puterea noastră, să nu primim mîndria cea dintîi. Să ştiţi şi aceasta că este o mîndrie mirenească şi este o mîndrie călugărească. Mîndria mirenească înseamnă a te mîndri asupra fratelui tău că eşti mai bogat decît el, mai frumos, mai puternic, că porţi haine mai bune şi altele asemenea. Cînd vezi pe cineva fălindu-se cu acestea, sau că mănăstirea lor este mai mare şi mai bogată, că are fraţi mulţi, să ştii că toţi aceştia se află în mîndria cea lumească. Tot aşa şi cei ce se trufesc cu cele fireşti, că are glas frumos şi cîntă bine, că este blînd şi slujeşte cu credinţă şi fără vicleşug, cu toate că acestea par mai vrednice de laudă decît cele dintîi, tot ale mîndriei lumeşti sînt. Are mîndrie călugărească cel ce se trufeşte că priveghează, că posteşte, înşirînd şi alte fapte bune ce face. Şi de nu putem nicidecum să nu ne mîndrim, să ne mîndrim cu cele călugăreşti, iar nu cu cele lumeşti. Iată, v-am spus ce este mîndria cea dintîi şi ce este cea de a doua, care este mîndria lumească şi care cea călugărească. Deci să venim acum şi la cele două smerenii.

Smerenia cea dintîi este a socoti pe fratele tău mai cu minte şi la toate mai bun decît tine şi, fără a lungi cuvîntul, cînd cineva se socoate mai prejos decît toţi. Aceasta este cea dintîi smerenie, adică începătoare, căci te smereşti, socotindu-te mai mic decît altul, fără ca totuşi să te socoţi de nimic, ci tot ţi se pare a fi ceva. Cea de-a doua şi desăvîrşită smerenie este cînd nu numai pe tine te socoteşti de nimic, ci şi toate faptele tale le crezi că sînt din mila lui Dumnezeu, iar nu din hărnicia ta. Aceasta este smerenia cea adevărată a Sfinţilor, care se naşte în suflet din lucrarea poruncilor. [...]

Ceea ce pricinuieşte smerenia, însă, ne-au spus-o Părinţii, căci zice la Pateric: un frate a întrebat pe un bătrîn zicînd: „Ce este smerenia?.” Şi a răspuns bătrînul: „Smerenia este o mare şi dumnezeiască faptă, iar calea smereniei sînt ostenelile cele trupeşti ce se fac cu mintea şi cugetarea cea cu prostimea de a se socoti pe sine întru toate mai mic decît toţi, precum şi rugăciunea cea neîncetată.” Aceasta este calea smereniei, dar smerenia în sine este dumnezeiască şi nepricepută. Dar oare de ce a zis că ostenelile trupeşti duc sufletul la smerenie? Căci, în cugetarea despre prostimea sa, a se socoti pe sine, adică, mai nevrednic decît toţi, am spus-o mai sus că se împotriveşte mîndriei şi este smerenia cea dintîi; căci, cum ar putea să se socotească mai mare decît fratele său, să se semeţească în ceva, să defaime sau să hulească pe cineva cel ce se socoteşte mai prejos decît toţi? Am arătat de asemenea că rugăciunea necontenită se împotriveşte mîndriei celei de-a doua. Pentru că cel cucernic şi smerit, cunoscînd că nu este cu putinţă a face vreo faptă bună fără ajutorul lui Dumnezeu, neîncetat se roagă ca să facă Domnul milă cu dînsul şi să-i ajute a face binele. Şi orice lucru săvîrşeşte, crede că din darul lui Dumnezeu l-a făcut şi nu se mîndreşte ci întotdeauna se roagă să nu se lipsească de acest ajutor, ca să nu se vădească neputinţa lui. Astfel, necontenit cu cît se sileşte spre fapte bune, cu atît se smereşte şi cu cît se smereşte cu atît sporeşte întru smerenia sa. În ce chip şi ostenelile trupului pleacă sufletul spre smerenie şi cum se face această lucrare, să vă spun acum.

După ce a căzut sufletul în călcarea poruncii, s-a robit ticălosul, precum zice Sfîntul Grigorie, de pofta trupească şi s-a supus patimilor şi neînfrînării. Oarecum s-a smintit şi s-a făcut sufletul ca un trup, pentru care zice şi Scriptura: „Nu va rămînea Duhul Meu întru aceşti oameni, pentru că sînt trupuri.” Împreună cu trupul pătimeşte şi sufletul şi se pleacă cu voinţa ticălosul, la săvîrşirea păcatelor ce se fac cu trupul, pentru aceea a zis bătrînul că şi ostenelile trupeşti aduc pe om la smerenie. Că într-un fel se află sufletul celui sănătos şi în altul al celui bolnav; într-un fel al celui sătul şi în alt fel al celui flămînd. Şi iarăşi, într-un fel este sufletul celui călare şi în altul al celui ce umblă pe jos; altfel al celui ce şade în scaun, altfel al celui ce şade jos pe pămînt, altfel al celui dezbrăcat şi altfel al celui împodobit cu haine luminoase. Din acestea, smerindu-şi trupul, împreună se smereşte şi sufletul. Pentru aceasta a petrecut bătrînul afară patruzeci de nopţi şi n-a intrat sub acoperămînt pînă ce n-a făcut trupul lui coşit ca fiarele cele sălbatice. Însă osteneala, atunci foloseşte, cînd nu se face prin cîrtire, ci spre smerenie. Deci, bine a zis bătrînul că şi ostenelile trupeşti aduc smerenie. Sfîntul Dumnezeu să ne dăruiască şi nouă smerenie, că din mari răutăţi izbăveşte pe om şi-l acoperă de multe ispite. [...]

IEROMONAH IOAN IAROSLAV ,,CUM SĂ NE MÂNTUIM?
DUPĂ ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI ,,
Editura SCARA ŞI MĂNĂSTIREA SFINŢII ARHANGHELI MIHAIL ŞI GAVRIIL – PETRU VODĂ ,2005

Pr. Visarion Iugulescu - Calatoria sufletului

La patruzeci de zile, sufletul se află în faţa judecăţii particulare
Există şansa recuperării prin Biserică a sufletului unui om păcătos?

Desigur că există. Biserica se roagă pentru ei, dar nimeni nu ştie ce podoabă de fapte bune sau rele are fiecare. Omul este o taină, numai Bunul Dumnezeu ştie taina sufletului fiecăruia dintre noi.

Biserica, prin rugăciunile ei, poate, da, să salveze sufletul păcătos. Dar atunci când spun Biserică nu mă refer la cea de zid, ci la comunitate - preoţi şi credincioşi.

Chiar dacă a murit nepregătit - nespovedit, neîmpărtăşit?

Da, trebuie accentuat că e foarte important pentru noi cum plecăm din această lume. 

Trebuie să fim pregătiţi, că nu ştim ziua, nici ceasul, să fim creştini responsabili, să avem grijă să fim spovediţi şi împărtăşiţi la timp. Dar dacă cineva a fost mai neglijent, nu înseamnă că el chiar este sortit pieirii. 

Are şansa recuperării prin Biserică, dar trebuie să precizăm că acest lucru rămâne la mila lui Dumnezeu, la atotbunătatea Sa.

Dar sinucigaşii au vreo şansă la mântuire?

Biserica nu se roagă pentru ei, în cazul lor chiar numai Bunul Dumnezeu va şti ce va face cu sufletele lor. 

Viaţa este darul lui Dumnezeu şi nimeni nu are dreptul să atenteze la acest dar. 

Deci cel ce se sinucide îşi pune mântuirea în pericol. 

Biserica îi include şi pe ei totuşi în rugăciune, când moare cineva, de moarte bună, din neam cu el - Biserica se roagă atunci pentru tot neamul, fiind prins aici şi cel ce a făcut o astfel de faptă urâtă.

Când împarţi ceva pentru cel repauzat, trebuie să-i rosteşti numele în faţa persoanei care primeşte milostenia?

Depinde pe cine ai în faţă. Pentru că, de pildă, dacă vii de la cimitir, unde ai făcut o pomenire pentru sufletul cuiva drag, care nu mai e printre noi, împărţind nişte pacheţele, spui: „Să fie de sufletul lui...“ şi îi rosteşti numele, dar dacă faci o pomenire acasă, vecinii, rudele, cei de faţă se presupune că ştiu despre cine este vorba şi atunci poţi să spui, când împarţi ceva pentru el - „Să fie de sufletul soţului, copilului...“.

 Asta în ideea că, amintind celorlaţi numele lui, pot şi ei să-l pomenească la rugăciune. 

Dar nu înseamnă că dacă nu îi rosteşti numele, Dumnezeu nu ştie gândul tău şi nu-l ajută pentru fapta ta pe cel decedat.

De ce este atât de importantă perioada de patruzeci de zile de la deces?Patruzeci de zile sau şase săptămâni aminteşte de Înălţarea Domnului la cer, care a avut loc la patruzeci de zile după Înviere. La pomenirea de patruzeci de zile ne rugăm ca aşa cum Hristos S-a înălţat la cer, aşa să înalţe şi sufletul celui răposat.Pe de altă parte, după învăţătura noastră de credinţă, la patruzeci de zile sufletul se află în faţa judecăţii particulare. De aceea, această perioadă este una de rugăciune mai intensă.

 Pomenirea la patruzeci de zile se mai cheamă şi slujba Panahidei, pentru că acum este invocat şi ajutorul Maicii Domnului pentru sufletul celui plecat dintre noi.

Mai este şi o explicaţie fiziologică, dacă am putea-o numi aşa, care se bazează pe fazele de descompunere a trupului. 

După această explicaţie, pe care o găsim şi în Liturgică, se face pomenirea la trei zile, pentru că în a treia zi faţa mortului începe să se desfigureze. În ziua a noua, trupului mortului începe să se strice, afară de inimă, iar la patruzeci de zile, pentru că atunci se pierde şi inima. V

edem că după această explicaţie, procesul descompunerii fizice urmează procesului invers al zămislirii.

Pomenirile se opresc când se împlinesc şapte ani de la deces?

La şapte ani, un număr simbolic în spiritualitatea ortodoxă (cele şapte zile ale creaţiei etc.), se consideră că sufletul celui răposat este iertat. Biserica însă, prin pomenirile de obşte, cum sunt aceste pomeniri din sâmbetele din Postul Mare, nu îi lasă în uitare pe cei adormiţi nici după şapte ani.

Nu ziua morţii ne hotărăşte soarta în viaţa de dincolo

Dacă un om moare într-o zi de sărbătoare, este acesta un semn că e mântuit?

Nicidecum. Nu ziua în care plecăm din această viaţă spune ce fel de om am fost în faţa lui Dumnezeu. 

Nu ziua morţii ne hotărăşte soarta în viaţa de dincolo. 

Aşa cum nu ştim când intrăm în viaţă, când ne naştem, într-o zi de sărbătoare sau una obişnuită, aşa nu ştim şi nu depinde de noi când ieşim din viaţă. 

Ceea ce contează sunt faptele noastre, ziua o alege Dumnezeu şi poate fi oricare.

Există vreun indiciu că sufletul s-a mântuit? 

Să ne luăm după vise?

În Mântuirea păcătoşilor avem exemple de genul acesta şi mă duc acum cu gândul la o istorisire de acolo, unde se povesteşte că într-o mănăstire de maici, maica stareţă a visat că o ucenică ce decedase cu ceva timp în urmă i-a spus că sufletul ei se munceşte în chinurile iadului. Atunci stareţa a cercetat şi a descoperit că nu i se făcuseră pomenirile care se impun după înmormântare, despre care am amintit.

Mi s-a întâmplat şi mie să vină credincioşi din parohie să-mi spună că şi-au visat rudele care le-au spus că le lipseşte ceva... şi m-au întrebat dacă să le facă un parastas sau să le dea ceva de pomană. 

Sigur, nimic rău în asta, că visăm uneori ceva de genul acesta care ne face să ne amintim de ei şi să facem fapte de milostenie. Dar eu merg pe ideea că numai Bunul Dumnezeu ştie de toţi ai noştri decedaţi, iar visele pot fi înşelătoare. Important este să nu-i uităm la rugăciune şi la milostenie, pentru că milostenia acoperă mulţime de păcate.

Parintele Toma Gradinaciuc, protoiereul Protopopiatului Iaşi şi paroh la „Sf. Ap. Toma“ Iaşi.

SFATURI DE LA PARINTELE PAISIE AGHIORITUL

Cuviosul Paisie Aghioritul  ,, Cand Aripa vointei e bolnava ,,

 
Lumea se influenteaza repede si spre bine, si spre rau. 

Spre rau se influenteaza mai usor, pentru ca acolo ajuta si diavolul. 

Spune, de pilda, unuia sa lase fumatul pentru ca il vatama. 

De indata ce se va hotara sa-l lase, diavolul va merge si-i va spune: “Tigara cealalta are mai putina otrava, cealalta are filtru si curata… 

Fumeaza din acelea ca nu te vor vatama“. Ii va afla o indreptatire, ca sa nu-l lase, ii va afla o…”solutie”.

 Pentru ca diavolul ne poate oferi gramada de justificari. 

Iar tigara aceea, pe care i-o recomanda, il poata vatama si mai mult. De aceea este nevoie sa avem vointa. 

Si daca cineva nu-si taie cusururile sale atunci cand este inca tanar, dupa aceea ii va fi greu sa le taie, deoarece cu cat inainteaza in varsta, cu atat i se slabeste vointa.

Daca omul nu are vointa, nu poate face nimic. Sfantul Ioan Gura de Aur spune: “Totul sta in a vrea si a nu vrea“. 

Adica toate depind de: daca vrea sau nu vrea omul. Mare lucru! Dumnezeu este din fire bun si vrea binele nostru. 

Dar este nevoie sa vrem si noi. Pentru ca omul zboara duhovniceste cu doua aripi: cu voia lui Dumnezeu si cu voia sa.

 Dumnezeu ne-a prins pentru totdeauna o aripa – voia Sa – de un umar al nostru.

 Dar ca sa zburam duhovniceste trebuie ca si noi sa ne prindem de celalalt umar aripa noastra, voia omeneasca. 

Daca omul are vointa puternica, are aripa omeneasca si se echilibreaza cu aripa dumnezeiasca si atunci va putea zbura. 

In timp ce daca vointa ii este atrofiata, incearca sa zboare putin, dar se prabuseste. Incearca din nou sa zboare, dar iarasi cade.

– Parinte, vointa se cultiva?

– N-am spus ca toate se cultiva? 

Vointa exista la toti oamenii, la unii mai putina, la altii mai multa

.Cand omul are dispozitie sa se nevoiasca, se roaga si cere de la Dumnezeu sa-i mareasca vointa si Dumnezeu il ajuta. 

Cand omul nu sporeste, atunci sa stie ca ori nu pune vointa deloc, sau putina, si aceea slaba, lucru care iarasi nu ajuta. 

Sa presupunem ca o pasare are o aripa buna, dar o neglijeaza pe cealalta.

 Ii cad cateva pene, dupa care nu mai poate zbura cum trebuie. 

O aripa lucreaza corect, cealalta este insa ca un pieptene stricat. 

O misca, dar intra aer prin ea si pasarea nu poate zbura bine. Zboara putin, dupa care se pravaleste. Trebuie sa aiba si aceasta aripa intreaga ca sa poata zbura. 

Tot astfel si omul, vreau sa spun, trebuie sa ia aminte sa nu neglijeze vointa omeneasca, daca vrea sa zboare mereu corect, duhovniceste.

 Pentru ca aghiuta ce face? 

Merge incet-incet si trage din aripa omeneasca mai intai o pana mica, apoi una ceva mai mare, si daca nu ia aminte omul, ii scoate una si mai mare, iar cand vrea sa zboare nu mai poate. 

Si daca cumva ii trage cateva pene, atunci cand vrea sa zboare, intra aer prin aripa din care ii lipsesc pene si face tumbe. 

Aripa dumnezeiasca este intotdeauna plina, completa, nu-i lipsesc pene, pentru ca diavolul nu poate sa le traga si sa le scoata, caci este dumnezeiasca. 

Dar omul sa ia aminte sa nu se leneveasca si astfel diavolul sa-i scoata vreo pana din propria lui aripa. Atunci cand incepe incet-incet putina trandavie, putina nepasare, vointa slabeste. 

Ce sa faca Dumnezeu daca omul nu vrea?

 Nu vrea sa intervina, pentru ca respecta libertatea omului. Si astfel, omul netrebniceste si aripa lui Dumnezeu. Dar cand are vointa, are si aripa lui intreaga. Atunci vrea si Dumnezeu, vrea si omul, si el zboara.

– Dar, Parinte, ce este exact acest zbor? Va referiti la a vrea sa sporesc duhovniceste, sa vreau mantuirea mea?

– Da, mai copile! Cand spun zbor, ma refer la urcusul duhovnicesc, nu inteleg sa zbor si sa ma urc in vreun chiparos.

– Parinte, ati spus ca cineva poate ara, semana si face toate lucrurile legate de acestea si sa nu scoata nici samanta.

– Da, asa este. Daca nu ia aminte omul, diavolul ii fura osteneala, in timp ce daca ia aminte si ia in serios problema mantuirii sufletului sau, se nevoieste, sporeste, rodeste, se hraneste duhovniceste si se bucura ingereste.

Cuviosul Paisie Aghioritul, “Trezire duhovniceasca”, Editura Evanghelismos, 2003
sursa http://www.cuvantul-ortodox.ro

Parintele Arsenie Boca - Drumul sufletului dupa moarte

Parintele Arsenie Boca

,,Mintea se strâmbă în urma patimilor şi se îndreaptă pe măsura curăţirii de patimi. Curatia de patimi, pocainta si smerenia ne aduc pe calea mantuirii.,,

Dragostea lui Dumnezeu pentru cel mai mare păcătos


Părintele Arsenie a zis o vorbă cât lumea asta de mare – ba mai mare decât lumea asta!

 Şi anume a zis aşa: „Iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos îi mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu”.

Nu poate iubi un sfânt pe Dumnezeu, cât ar fi sfântul de mare, cât iubeşte Dumnezeu pe cel mai mare păcătos; şi-l aşteaptă; şi vrea să-l primească; şi aleargă înaintea lui, după cum citim în pilda cu fiul risipitor, unde se spune că tatăl nu l-a aşteptat pe fiul care se întorcea; l-a aşteptat într-un fel, dar când l-a văzut că vine, nu l-a mai ţinut locul: a alergat înaintea lui, ca să-l primească, să-l îmbrăţişeze, să-l sărute, să-l ajute, să-l aşeze iarăşi în starea din care a plecat. 

Pentru că din inima lui, fiul n-a plecat niciodată!


El a rămas în inima tatălui, aşa cum rămânem noi în inima lui Dumnezeu, în inima Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în inima Maicii Domnului, oricât de depărtaţi am fi, oricâte rele am face. Până trăim în această viaţă, Dumnezeu nu ne părăseşte. 

Noi putem să părăsim pe Dumnezeu, dar Dumnezeu nu poate să ne părăsească pe noi. 

Cu o astfel de afirmaţie, Părintele ne dă încredere în bunătatea lui Dumnezeu, în iubirea lui Dumnezeu faţă de noi, păcătoşii, căci se afirmă şi în rugăciunile de dezlegare ale sfintei noastre Biserici, că mila lui Dumnezeu este tot atât de mare, tot atât de infinită, cum este de infinită şi mărirea Lui, de vreme ce se spune: „Că precum este mărirea Ta, aşa este şi mila Ta”.



Cuvântul spus de Părintele Arsenie, în formularea de mai sus, ne aduce aminte şi de ceea ce spune Psalmistul, prin cuvintele acestea: „Cât e de sus cerul deasupra pământului, atât de mare e bunătatea Lui (a lui Dumnezeu) spre cei ce se tem de Dânsul.

 Cât de departe e Răsăritul de Apus, atâta a depărtat El de noi fărădelegile noastre. 

Cum miluieşte un tată pe copiii săi, aşa miluieşte Domnul pe cei ce se tem de Dânsul” (Psalmul 102, 10-13).

(Părintele Arsenie Boca – Mare îndrumător de suflete din secolul XX, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002, p. 184)

***


Cea mai lungă cale este calea care duce de la urechi la inimă, adică de la informaţie laconvingere. 

Oameni de informaţie religioasă sunt mai mulţi decât cei ce au convingeri religioase. E necesară şi informaţia, care adeseori se face prin auzire.

 Dar a rămâne la informaţie înseamnă doar a fi la începutul drumului, „la urechi”.

 Până la inimă mai e o cale lungă, „cea mai lungă cale”.

Un suflet trist este un suflet cu luminile stinse. 

Cuvântul acesta ne aduce aminte de un cuvânt asemănător, cu circulaţie mai ales în lumea din Apus: „Un sfânt trist este un trist sfânt”.

Părintele a fost întotdeauna pentru optimism, pentru bucurie, credinţa noastră fiind „izvor de bucurie”, creştinismul fiind „religia bucuriei”. 

Domnul Hristos le-a spus ucenicilor Săi: „Acestea vi le spun, ca bucuria Mea să fie întru voi şi ca bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 15, 11).

Bobul lui de grâu se preschimbă în tăciune, iar el se crede grâu nedreptăţit. 

Aşa caracteriza Părintele Arsenie pe omul care se abate de la cele bune şi care nu caută şi nu primeşte îndreptarea, ci îşi explică el mai bine cele pentru sine condamnând pe cei ce vreau să-l îndrepte. Începutul oricărei îndreptări este să-ţi recunoşti greşeala.

 „Când greşeala s-a făcut în tine aşezare şi adevăr”, când o ai ca deprindere şi o mai şi justifici, atunci „nu mai e greşeală, ci e păcat de moarte”.  

Într-o astfel de situaţie, cel ce se crede a fi drept, fără să şi fie de fapt, nu mai e bob de grâu, ci doar tăciune.

Mustrarea învinge, dar nu convinge.

 Este şi aceasta o cugetare la care e bine să luăm aminte. 

Are şi mustrarea rostul şi puterea ei, dar ea, ca şi constrângere, doar învinge, însă de convins nu convinge. 

De la învingere până la convingere e o cale lungă, poate tot atât de lungă, cât cea de la informaţie la convingere, cât cea de la urechi la inimă.

(Părintele Arsenie Boca – Mare îndrumător de suflete din secolul XX, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002, pp. 185-186)

***

Să-ţi fereşti capul de frig şi de prostie!

E un cuvânt care merită să fie ştiut şi urmat, el putând fi de folos tuturor celor ce nu iau aminte la ei înşişi, tuturor celor care vor să braveze şi nu se gândesc la urmările pe care le pot avea, spre răul lor, nişte atitudini care nu sunt destul de bine gândite şi controlate. Să luăm, deci, aminte la cuvântul de mai sus şi să-l împlinim în cele două laturi ale lui.

În mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă. 

Aşa obişnuia să spună Părintele Arsenie, care urmărea pentru oameni o minte dreaptă şi lucruri drepte şi îndreptare spre mintea cea bună. 

Valoarea acestui cuvânt o intuiesc toţi cei ce îl aud, şi asta se întâmplă des, căci noi îl aducem înaintea vizitatorilor şi închinătorilor noştri, mai ales atunci când au prilejul să vadă o pictură a Părintelui Arsenie reprezentând Adormirea Maicii Domnului, pictură în faţa căreia se opresc cu admiraţie mulţi dintre cei ce vizitează Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta. 

Mintea se strâmbă în urma patimilor şi se îndreaptă pe măsura curăţirii de patimi. 

Când mintea se îndreaptă, vede lucrurile drept, deci aşa cum sunt ele. „În mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă”. Asta le place la mulţi, am băgat de seamă că le place. 

Când le spun că Părintele a zis că „în mintea strâmbă si lucrul drept se strâmbă”, oamenii râd în general. De ce râd? Pentru că îşi dau seama că aşa e. Numai că e greu să ştii când ţi-e mintea strâmbă.

Părintele Arsenie Boca – Mare îndrumător de suflete din secolul XX, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002, p. 185
sursa http://www.cuvantul-ortodox.ro

Parintele Arsenie Boca ,,Sfaturi intelepte ,,

PARINTELE ARSENIE BOCA ,,Am venit in lumea aceasta ca sa invatam sa ne desprindem de ea, sfintindu-ne spre a ne mantui ,,

  Oricât s-ar părea de ciudat, dar așa este: am venit în lumea aceasta, ca să învățăm să ne desprindem de ea. 

Împărăția lui Dumnezeu este cealaltă lume, dinlăuntrul nostru. 

Pentru ca aceasta să prindă toată puterea și strălucirea ei, trebuie să golim din noi, cu curaj, lumea aceasta din afară..

 Lumea are putere asupra sufletului, prin trup, silindu-l cu grija vieții, până la necredință. 

Primul pas către Împărăția lui Dumnezeu este, deci, lepădarea de lume.

Al doilea este lepădarea de sine, ieșirea din egoism.

Al treilea este lepădarea de gânduri, de toate gândurile.

Lumea, ca operă a lui Dumnezeu, își are valoarea ei, dar asta se poate vedea numai cu duh curat...

La început, omul e lipit de suprafața opacă a lumii acesteia. Ochii văd numai materialitatea ei și se declară mulțumiți cu atâta. 

Pentru ca această coajă să devină străvezie, pentru ca să vadă lumea în adâncul ei de taină, monahul trebuie să se dezlipească la început de tot ce vede în ea. 

În mănăstire, scapă de vedere și de auzire, simțuri care leagă cel mai tare de fața amăgitoare a lumii... trebuie să cobori perdelele peste toate simțurile care te țin legat de ea. Această treabă nu-i deloc ușoară.

 Dar curajul și tăria monahului vin din legătura cu lumea Duhului; curaj și tărie pe care le are din înseși clipa când a pornit spre ea. Duhul dragostei de Dumnezeu este puterea care te face mai tare ca „lumea”. 

Dacă vrei calea Duhului, Duhul dă foc temniței de pe tine – egoismul – și tot el arde și corăbiile din urmă – grijile vieții – cele două cauze ale necredinței și cele două puteri ale lumii asupra sufletului.

Omul care se leapădă de lume continuă să fie totuși în lume, dar – mai presus de lume. 

Pe de o parte, e în lume în mod necesar, prin latura trupească și socială a firii sale; dar, pe de altă parte, ca ființă liberă și spirituală, omul e mai presus de lume. 

Lumea poate dispune de el, dar nu de întregul ființei sale. Pe de o parte, dispune lumea de el; pe de alta, dispune el de lume.

De „grija cea lumească”, trebuie să scapi, trebuie să o birui și să te faci discipol lui Dumnezeu.

Pe terenul sufletului, se dă o luptă între Dumnezeu și lume. Frica de lume este tocmai contrară fricii de Dumnezeu. Una pe alta, caută să se biruie și să se scoată afară.

Frica de lume ne leagă de lume, ne silește să ascutăm de ea și ne pândește să nu dăm ascultare chemării mai înalte a lui Dumnezeu. De aceea, lanțurile care ne leagă de lume prin împătimirea cu plăcerile ei, precum și lanțurile care ne așteaptă dacă nu o ascultăm contra lui Dumnezeu – trebuie biruite cu tăria Adevărului, Care nu știe de lanțuri ( II Timotei 2: 9). 

Deci, în această luptă dintre Dumnezeu și lume, n-am avea de pierdut decât lanțuri. 

De aceea, ne grăbim să câștigăm această putere asupra egoismului nostru: îndrăzneala lui Iisus, cu care El a biruit lumea.

 Luptătorii n-au nici știință, nici dragoste puternică, dar pot avea frica lui Dumnezeu, adică: o înspăimântătoare frică de zarea peirzării veșnice.

Frica de lume e o slăbiciune. Frica de Dumnezeu e o putere; iar când dragostea scoate afară frica, lumea nu mai are nicio putere asupra noastră.

Când, dintre oameni, nu mai are cu cine să se mai repete viața lui Iisus, însemnează că a venit sfârșitul veacului acestuia.

Că, dacă vin din vreme în vreme asupra fiilor lui Dumnezeu soroace de pustiire, aceasta e o problemă de Providență și de Judecată. 

Oamenii nu ascultă de Dumnezeu cu ușurință, prin chemare și prin bunurile Providenței, ca atare, se înrăiesc; de aceea, îi arde Dumnezeu din urmă și mulți se smintesc cu judecata care îi pedepsește vremelnic, smintesc mântuirea.

Lucrurile, situațiile ascund în ele socoteli dumnezeiești, cu tot atâtea raze ale Minții supreme. 

Credinciosul care le descoperă din lucruri și din situații, pe firul lor, se suie din lume la cunoașterea lui Dumnezeu.

Iar întrucât cunoașterea Adevărului nu poate veni decât după dobândirea virtuților, fiecare trebuie să desfășoare o nevoință morală în legătură cu lumea.

O atitudine principial negativă în legătură cu lumea ne zădărnicește înseși mântuirea. Lumea este impusă fiecăruia ca o piatră de tocilă, pe care fiecare are să-și ascută sau să-și tocească facultățile sale spirituale. 

Prin lume, unii se subțiază sufletește până la înălțimea cunoașterii lui Dumnezeu și a capacității de împreună-lucrători cu El (I Cor. 3: 9).
Deci: lumea poate fi, tot așa de bine, cale spre Dumnezeu, cum poate fi și cale largă spre iad. 

Călătorim prin lume unii cu fața spre Adevăr, iar alții, cu fața spre aparență și cu spatele spre Adevăr.

 Unii călătorim spre cer, iar alții călătorim spre iad.

Lumea este pomul cunoașterii binelui și răului, pomul de încercare a omului.

 Din această încercare, nu poți ieși limpede, decât numai cu ajutorul nemijlocit al Duhului Sfânt, numai printro adâncă viață duhovnicească. 

Omul duhivnicesc vede, omul lumesc nu vede. Când cel ce vede Adevărul de Taină al lumii nu-l mai judecă pe cel ce nu-l vede, ci îl iubește așa cum este și cu iubirea lui îl scoate din orbire, face dovada celeilalte lumi, face dovada lui Dumnezeu.

Pacea cu toată lumea și sfințenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu (Evrei 12: 14) se realizează pe planul duhovnicesc în sufletul celui ce s-a desprins de legătura cu vrăjmașul și s-a deprins cu dezlipirea de patimi. 

Omul duhovnicesc trece prin viața acestei lumi cu privirea îndreptată spre adâncurile ei negrăite. 

Pretutindeni, vede taină și nimic definitv fixat în această lume. Pentru ochiul duhovnicesc, lumea devine străvezie, hotarele ei se lărgesc mereu.

 Ea pătrunde în alte lumi și alte lumi străbat în ea. Lumea nu mai este un scop în sine și nu mai e nici stavilă pentru cei curați cu inima. (Să dea Domnul să fim toți.)

PĂRINTELE ARSENIE BOCA
Despre îndumnezeirea omului prin har
Voumul I , Editura „Credința strămoșească”, 2005