Sfantul Siluan - Despre smerenie

Despre smerenie

Un bătrîn a zis „că mai mult decît orice avem trebuinţă de smerenie. La tot cuvîntul ce auzim să zicem: Iartă!” Căci smerenia strică toate meşteşugurile vrăjmaşului. Să cercăm şi noi şi să vedem ce putere are cuvîntul bătrînului. Pentru ce mai întîi de toate trebuie să avem smerenie şi nu înfrînare, mai ales că şi Apostolul zice: Cel ce se sîrguieşte spre toate, are înfrînare. Sau pentru ce să nu avem frică de Dumnezeu, căci zice Scriptura: începutul înţelepciunii este frica Domnului; şi în altă parte: Cu frică de Dumnezeu ne îndepărtăm de la răutate. Pentru ce n-a zis să avem în primul rînd milostenia sau credinţa, căci zice: cu milostenia şi cu credinţa se curăţesc toate păcatele. Iar Apostolul zice: Fără credinţă, nu poate cineva să placă lui Dumnezeu. Dacă pentru milostenie, credinţă, frica lui Dumnezeu şi înfrînare se spun cele de mai sus, pentru ce, lăsîndu-le pe acelea, a zis să avem smerenie înainte de orice? Bătrînul vrea să ne arate că nici frica lui Dumnezeu nici milostenia, nici credinţa, nici postul, nici altă faptă bună nu se pot săvîrşi fără smerenie. De aceea zice să avem înainte de orice smerenie, adică gînd şi cuget smerit, să fim gata la tot cuvîntul ce auzim să zicem: „Iartă!” fiindcă prin smerenie se nimicesc toate uneltirile vrăjmaşului.

Vedeţi, fraţilor, cîtă putere are smerenia? Diavolul, însă este şi se numeşte împotrivitor. Este vrăjmaş pentru că nu iubeşte pe om şi binele; este împotrivnic pentru că se împotriveşte la toată fapta bună. Vrea cineva să se roage? El meşteşugeşte în tot chipul să-l oprească cu poftele cele rele, cu robirea minţii şi cu trîndăvia. Vrea să facă milostenie cineva? El îl opreşte prin îndărătnicire şi scumpete. Aşa se împotriveşte la tot lucrul bun ce vrem a face. De aceea se numeşte nu numai vrăjmaş, ci şi împotrivitor. Prin smerenie însă, se strică toate împotrivirile lui, că mare lucru este smerenia! Toţi Sfinţii Părinţi prin smerenie s-au îndreptat şi cu osteneala ei au săvîrşit calea mîntuirii. Precum zice: „Vezi smerenia şi osteneala mea şi lasă toate păcatele mele.” Numai smerenia poate singură să povăţuiască spre Împărăţia Cerurilor; şi precum zicea Avva Ioan: „numai smerenia nu are zăticnire şi poticnire.”

Să ne smerim dar, şi noi puţin, şi ne vom mîntui. De nu putem să ne ostenim ca nişte neputincioşi ce sîntem, măcar să ne sîrguim a ne smeri. Şi cred milei lui Dumnezeu că pentru oricît de mică faptă ce o vom săvîrşi cu smerenie, ne vom folosi şi ne vom împărtăşi de sălăşluirea Sfinţilor celor ce s-au ostenit, desăvîrşit şi mult s-au ostenit pentru Dumnezeu. Dacă găsim pricină că din slăbiciune nu ne putem osteni pentru a ne smeri, ce pricină avem, fraţilor! Fericit este cel ce are smerenie. De aceea, un sfînt bătrîn a lăudat mai mult pe un frate smerit decît pe alţii, zicînd că smerenia nu se mînie, nici face pe cineva să se mînie. Smerenia este mare, că singură se împotriveşte trufiei şi păzeşte pe om de dînsa. Nimeni nu se mînie fără numai pentru avere, pentru bucate şi pentru altele, pe cînd smerenia nu se mînie, nici face pe cineva să se mînie. De aceea, precum am zis, mare este smerenia şi puternică a trage darurile lui Dumnezeu asupra omului. Iar dacă vine acest dar, acoperă pe om şi de celelalte două patimi care sînt foarte grozave: că ce este mai rău decît a te mînia şi a face şi pe altul să se mînie, precum a zis sfîntul acela. Căci nicidecum nu se cuvine călugărului a se mînia, nici a face pe altul să se mînie. Adevărul vă spun că cel ce este cîrtitor, de nu se va acoperi mai curînd de darul lui Dumnezeu, puţin cîte puţin îşi iese din minte şi se îndrăceşte, tulburîndu-se şi pre sine şi pre alţii. De aceea, zice că smerenia nu se mînie, nici face pe cineva să se mînie, ci mai vîrtos păzeşte pe suflet de toată patima şi ispita.

Sfîntul Antonie, cînd a văzut cursele diavolului întinse pe faţa pămîntului şi oftînd a întrebat pe Dumnezeu: „Doamne, oare cine va putea scăpa de acestea?”, a primit răspuns că numai smerenia; ba mai mult, nu numai că scapă, ci nici nu este prinsă de ele. Vezi putere, frate? Vezi darul acestei fapte? Cu adevărat nu este alt lucru mai tare decît smerenia, nimic nu o biruieşte. Orice întristare i s-ar întîmpla smeritului, îndată se defăimă şi se osîndeşte că vrednic este de această întristare: nu-i place niciodată să defaime pe altul; nu aruncă niciodată vină asupra altuia. Astfel petrecînd fără tulburare şi fără întristare cu toată odihna, niciodată nu se mînie, nici face pe altul să se mînie. Drept aceea bine a zis sfîntul că mai înainte de toate se cade a avea smerenie.

Însă sînt două feluri de smerenie, precum sînt şi două trufii. Prima mîndrie este aceea cînd cineva necinsteşte pe fratele său şi-i zice cuvinte urîte, nesocotindu-l, iar pe sine mai de cinste ca acela crezîndu-se. Unul ca acesta de nu se va întoarce îndată şi de nu se va nevoi să se îndrepte, puţin cîte puţin cade în cea de a doua mîndrie: mîndria împotriva lui Dumnezeu, socotind că tot lucrul bun ce a săvîrşit singur el l-a lucrat, cu mintea şi cu înţelepciunea lui şi nu cu ajutorul lui Dumnezeu. Am văzut fraţilor, pe cineva odată întru această ticăloasă stare, căruia de-i zicea cineva din fraţi vreun cuvînt, îl scuipa şi-i zicea: „Cine eşti tu? Nu cunosc decît pe Zosima şi pe Macarie.” Apoi a început să-i defaime şi pe aceştia şi să zică: „Nu ştiu decît pe Vasile şi Grigorie”; iar peste puţină vreme şi pe aceştia a început a-i defăima zicînd: „Nu ştiu decît numai pe Petru şi pe Pavel.” Acestuia i-am zis: „Frate, curînd o să te văd că-i defaimi şi pe aceştia.” Şi credeţi-mă; peste puţină vreme a început să zică: „Şi cine este Petru şi Pavel? Nu sînt nici aceştia nimic, afară de Sfînta Treime”, iar mai pe urmă s-a mîndrit şi asupra lui Dumnezeu şi aşa s-a îndrăcit. De aceea, sîntem datori fraţilor, să ne nevoim din toată puterea noastră, să nu primim mîndria cea dintîi. Să ştiţi şi aceasta că este o mîndrie mirenească şi este o mîndrie călugărească. Mîndria mirenească înseamnă a te mîndri asupra fratelui tău că eşti mai bogat decît el, mai frumos, mai puternic, că porţi haine mai bune şi altele asemenea. Cînd vezi pe cineva fălindu-se cu acestea, sau că mănăstirea lor este mai mare şi mai bogată, că are fraţi mulţi, să ştii că toţi aceştia se află în mîndria cea lumească. Tot aşa şi cei ce se trufesc cu cele fireşti, că are glas frumos şi cîntă bine, că este blînd şi slujeşte cu credinţă şi fără vicleşug, cu toate că acestea par mai vrednice de laudă decît cele dintîi, tot ale mîndriei lumeşti sînt. Are mîndrie călugărească cel ce se trufeşte că priveghează, că posteşte, înşirînd şi alte fapte bune ce face. Şi de nu putem nicidecum să nu ne mîndrim, să ne mîndrim cu cele călugăreşti, iar nu cu cele lumeşti. Iată, v-am spus ce este mîndria cea dintîi şi ce este cea de a doua, care este mîndria lumească şi care cea călugărească. Deci să venim acum şi la cele două smerenii.

Smerenia cea dintîi este a socoti pe fratele tău mai cu minte şi la toate mai bun decît tine şi, fără a lungi cuvîntul, cînd cineva se socoate mai prejos decît toţi. Aceasta este cea dintîi smerenie, adică începătoare, căci te smereşti, socotindu-te mai mic decît altul, fără ca totuşi să te socoţi de nimic, ci tot ţi se pare a fi ceva. Cea de-a doua şi desăvîrşită smerenie este cînd nu numai pe tine te socoteşti de nimic, ci şi toate faptele tale le crezi că sînt din mila lui Dumnezeu, iar nu din hărnicia ta. Aceasta este smerenia cea adevărată a Sfinţilor, care se naşte în suflet din lucrarea poruncilor. [...]

Ceea ce pricinuieşte smerenia, însă, ne-au spus-o Părinţii, căci zice la Pateric: un frate a întrebat pe un bătrîn zicînd: „Ce este smerenia?.” Şi a răspuns bătrînul: „Smerenia este o mare şi dumnezeiască faptă, iar calea smereniei sînt ostenelile cele trupeşti ce se fac cu mintea şi cugetarea cea cu prostimea de a se socoti pe sine întru toate mai mic decît toţi, precum şi rugăciunea cea neîncetată.” Aceasta este calea smereniei, dar smerenia în sine este dumnezeiască şi nepricepută. Dar oare de ce a zis că ostenelile trupeşti duc sufletul la smerenie? Căci, în cugetarea despre prostimea sa, a se socoti pe sine, adică, mai nevrednic decît toţi, am spus-o mai sus că se împotriveşte mîndriei şi este smerenia cea dintîi; căci, cum ar putea să se socotească mai mare decît fratele său, să se semeţească în ceva, să defaime sau să hulească pe cineva cel ce se socoteşte mai prejos decît toţi? Am arătat de asemenea că rugăciunea necontenită se împotriveşte mîndriei celei de-a doua. Pentru că cel cucernic şi smerit, cunoscînd că nu este cu putinţă a face vreo faptă bună fără ajutorul lui Dumnezeu, neîncetat se roagă ca să facă Domnul milă cu dînsul şi să-i ajute a face binele. Şi orice lucru săvîrşeşte, crede că din darul lui Dumnezeu l-a făcut şi nu se mîndreşte ci întotdeauna se roagă să nu se lipsească de acest ajutor, ca să nu se vădească neputinţa lui. Astfel, necontenit cu cît se sileşte spre fapte bune, cu atît se smereşte şi cu cît se smereşte cu atît sporeşte întru smerenia sa. În ce chip şi ostenelile trupului pleacă sufletul spre smerenie şi cum se face această lucrare, să vă spun acum.

După ce a căzut sufletul în călcarea poruncii, s-a robit ticălosul, precum zice Sfîntul Grigorie, de pofta trupească şi s-a supus patimilor şi neînfrînării. Oarecum s-a smintit şi s-a făcut sufletul ca un trup, pentru care zice şi Scriptura: „Nu va rămînea Duhul Meu întru aceşti oameni, pentru că sînt trupuri.” Împreună cu trupul pătimeşte şi sufletul şi se pleacă cu voinţa ticălosul, la săvîrşirea păcatelor ce se fac cu trupul, pentru aceea a zis bătrînul că şi ostenelile trupeşti aduc pe om la smerenie. Că într-un fel se află sufletul celui sănătos şi în altul al celui bolnav; într-un fel al celui sătul şi în alt fel al celui flămînd. Şi iarăşi, într-un fel este sufletul celui călare şi în altul al celui ce umblă pe jos; altfel al celui ce şade în scaun, altfel al celui ce şade jos pe pămînt, altfel al celui dezbrăcat şi altfel al celui împodobit cu haine luminoase. Din acestea, smerindu-şi trupul, împreună se smereşte şi sufletul. Pentru aceasta a petrecut bătrînul afară patruzeci de nopţi şi n-a intrat sub acoperămînt pînă ce n-a făcut trupul lui coşit ca fiarele cele sălbatice. Însă osteneala, atunci foloseşte, cînd nu se face prin cîrtire, ci spre smerenie. Deci, bine a zis bătrînul că şi ostenelile trupeşti aduc smerenie. Sfîntul Dumnezeu să ne dăruiască şi nouă smerenie, că din mari răutăţi izbăveşte pe om şi-l acoperă de multe ispite. [...]

IEROMONAH IOAN IAROSLAV ,,CUM SĂ NE MÂNTUIM?
DUPĂ ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI ,,
Editura SCARA ŞI MĂNĂSTIREA SFINŢII ARHANGHELI MIHAIL ŞI GAVRIIL – PETRU VODĂ ,2005