Ispita - o încercare, un examen


Cu toţii ştim că de la Domnul nostru Iisus Hristos ne-a rămas o rugăciune, rugăciune pe care o găsim în două locuri în Sfânta Evanghelie. Este vorba de rugăciunea „Tatăl Nostru”. Ea se găseşte în cuprinsul Predicii de pe munte, în Sfânta Evanghelie de la Matei, cap.VI, şi în Sfânta Evanghelie de la Luca, la începutul cap.XI. Rugăciunea „Tatăl Nostru” ne-a dat-o Domnul nostru Iisus Hristos ca model de rugăciune şi ca să ne rugăm cu ea. Sfânta Biserică a păstrat această rugăciune şi a rânduit ca şi credincioşii adunaţi la sfintele slujbe să o rostească, dar şi în rugăciunile lor particulare să se folosească de această rugăciune. Rugăciunea aceasta o cunosc şi oamenii în vârstă, o ştiu şi copiii, o spunem cu toţii, dar nu-i ştim destul de bine cuprinsul şi de multe ori o rostim ca pe ceva învăţat pe de rost şi am putea zice, ca pe ceva ce nu are cine ştie ce rost. Domnul Hristos, însă, ne-a dat această rugăciune ca să ne mântuim prin ea, să pătrundem înţelesul cuvintelor pe care le rostim şi să le facem ca pe nişte cuvinte ale noastre, să ne rugăm cu adevărat cu cuvintele rugăciunii „Tatăl Nostru”.

Cei care studiază cele cuprinse în Sfânta Evanghelie, ştiu că rugăciunea „Tatăl Nostru” are 3 părţi: - o parte de început, chemarea sau invocarea: “Tatăl nostru care eşti în ceruri… “; - urmează apoi 7 cereri; - apoi încheierea („Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava…”).
Între cele 7 cereri, este şi cererea: “şi nu ne duce pe noi în ispită“. Aceasta este a 6-a din cele 7 cereri. Vreau să mă opresc puţin asupra cuvintelor: “şi nu ne duce pe noi în ispită“, şi să vă vorbesc astăzi despre ispită şi despre lupta împotriva ispitelor.
Cu toate că spunem adesea cuvintele: “şi nu ne duce pe noi în ispită“, trebuie să recunoaştem că nu toţi credincioşii ştiu ce este aceea o ispită. “A ispiti” în limba slavonă înseamnă a încerca, a pune pe cineva la examen.
Ispita, prin urmare, este o cercetare a omului, o încercare. Pe limba latină, cuvântul ispită se spune “tentaţia“. Când zic că “m-a tentat ceva“, e acelaşi înţeles cu m-a ispitit. Unii dintre credincioşii noştri au încercat să introducă în rugăciunea Tatăl Nostru, în loc de cuvântul “ispită”, cuvântul cercare. N-a prea mers. S-a statornicit cuvântul ispită şi nu-i nimic, e foarte bine, numai să ştim noi despre ce e vorba.
Noi ştim că a ispiti pe cineva înseamnă, de cele mai multe ori, a-l îndemna la ceva rău. Dar, de fapt, a ispiti înseamnă şi a-l cerceta. Când se face cineva episcop, zice că i se face “Ispitire canonică”, adică e cercetat ca să se vadă dacă are dreapta credinţă, dacă crede cum trebuie, dacă-i vrednic de episcopie.
Deci, în acest înţeles, cuvântul a ispiti are un înţeles bun - a cerceta, a vrea să ştii cum stă cineva cu toate ale lui. Aceasta este de fapt şi ispitirea spre cele rele, pentru că dacă omul este hotărât spre cele bune şi e întărit spre cele bune, nu poate să-l clintească nimeni din cele bune către cele rele, şi atunci ispita - am zice noi - nu reuşeşte, nu-şi atinge scopul.

Cele trei ispitiri ale Mântuitorului
În Sfânta Evanghelie de la Matei, în cap. IV, şi în Sfânta Evanghelie de la Luca, tot în cap. IV, este vorba de o ispitire pe care Diavolul i-a făcut-o Domnului Hristos. Se spune anume că Domnul Hristos s-a retras 40 de zile în pustie după ce a fost botezat de către Ioan Botezătorul. Şi acolo, în pustie, diavolul L-a ispitit cu 3 ispite.

Mai întâi, pentru că Domnul Hristos era flămând, după postul cel îndelungat, a zis diavolul către Domnul Hristos: “Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se prefacă înpâini”. Domnul Hristos însă a răspuns: “Scris este: nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu“. Deci, diavolul n-a avut putere să Îl rătăcească pe Domnul Hristos de la bine spre rău. Domnul Hristos i-a răspuns cu un cuvânt din dumnezeiasca Scriptură. Apoi, i-a arătat diavolul Domnului Hristos toate bogăţiile lumii de pe un munte înalt şi i-a spus: ”Uite, toate acestea sunt ale mele şi ţi le dau ţie, dacă mi te închini mie”. Domnul Hristos a răspuns: “Scris este: Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui unuia să-i slujeşti”. Nu L-a putut apleca diavolul spre dorinţa bogăţiei, căci Domnul Hristos n-a fost în situaţia de a fi putut fi clintit din bine.

L-a dus apoi pe templul din Ierusalim, pe acoperiş, şi i-a zis: “Aruncă-te jos de aici, căci Dumnezeu va porunci îngerilor să te ţină, ca nu cumva să izbeşti de piatră piciorul tău“. Şi domnul Hristos a zis: “Scris este: să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău“. Şi cu aceasta a biruit ispitele diavolului.

Ispita vine de la diavol, dar şi din inima noastră necurăţită


Cuvintele acestea din Sfânta Evanghelie pe care le puteţi citi şi voi singuri, ne arată că diavolul este ispititor, dar ne arată şi aceea că omul trebuie să fie împotrivitor. Şi dacă omul este întărit în bine, nu-l poate povârni nimeni spre rău. Ne mai arată apoi că împotriva gândurilor rele putem să stăm numai cu gândurile cele bune. Avem gânduri bune, înlăturăm cu ele gândurile cele rele. Voi ştiţi cuvântul românesc care zice: “cui cu cui se scoate”. Asta merge tare bine la gânduri: “Gând cu gând se scoate “. Nu poţi scoate un gând rău, decât cu un gând bun. Dacă n-ai gânduri bune, cresc în tine gândurile rele. Şi atunci ispita îşi urmează cursul şi de la gând ajungi la privire nepotrivită, de la privire nepotrivită la cuvânt nepotrivit, şi apoi la faptă.

A fost întrebat Cuviosul Pimen cum se răsplăteşte răul cu rău şi a răspuns acesta: „Răul cu rău se răsplăteşte mai întâi în gând, apoi în privire, adică te uiţi urât la acela care ţi-a făcut vreun rău, apoi în cuvânt, îi zici un cuvânt sau chiar zece în loc de unul, şi apoi ajungi la faptă”. Dar, zice Cuviosul Pimen: „Dacă tai gândul cel rău, la celelalte nu mai ajungi”. Nu mai ajungi nici la privire urâtă, nici la cuvânt nepotrivit, nici la fapta cea rea. Nu ajungi pentru că ai tăiat rădăcina răului, ai tăiat gândul cel rău şi aceasta este împotrivirea cea mai de căpetenie pe care trebuie să o facă omul ca să scape de ispite.

Dar, iubiţi credincioşi, aţi putea zice: e drept că în Sfânta Evanghelie se spune că diavolu-i ispititor, îi rău şi vrea să ne povârnească spre rău, e drept că se scoate gând rău cu gând bun, dar în Sfânta Evanghelie, Domnul Hristos a spus că: “Din inima omului pornesc cugetele cele rele, desfrânările, hoţiile, omorurile, preacurviile, poftele de înavuţire, vicleniile, înşelăciunea, necumpătarea, pizma, hula, trufia şi uşurătatea”" (Mc.7, 2l-22).

Şi toate acestea spurcă pe om. Să luăm aminte: a zis Domnul Hristos că din inima omului pornesc, întâi şi-ntâi cugetele cele rele. Deci, din inima omului. Nu zice că ispititorul aduce omului cuvânt sau gând de ispitire, ci zice că din inima omului pornesc. Acum cum e? Vine de la diavolul, ori vine din inimă ispita?

Iubiţi credincioşi, să băgăm de seamă, vine şi de la diavolul şi vine şi din noi. Că diavolul după ce ne alcătuieşte după chipul lui, după răutatea lui, apoi nu mai stă de noi, că facem noi răul şi fără el. După ce ne-am deprins cu relele, nu de fiecare dată vine diavolul şi-ţi dă un gând rău.

Să ascultăm de duhovnic, nu de gândurile şi părerile proprii

Ne spune Domnul Hristos: “Omul bun, din comoara cea bună a inimii sale scoate cele bune; omul cel rău, din comoara cea rea a inimii sale scoate cele rele” (Mt.12, 35). De aceea zice Sfantul Marcu Ascetul: „Să nu asculţi de inima ta câtă vreme mai sunt patimile în ea. Că cele ce le are înăuntru, pe acelea ţi le pune înainte “. Şi părinţii cei duhovniceşti, oameni cu multă chibzuinţă, cu mult dar şi cu multă luminare de la Dumnezeu, ne învaţă să ne cercetăm gândurile şi să ne mărturisim gândurile. Ce înseamnă să-ţi mărturiseşti gândurile? Să le spui la un părinte duhovnicesc, la un preot duhovnic şi să cercetezi gândurile, dacă sunt după voia lui Dumnezeu sau nu, şi să faci ce îţi spune el, nu ce ţi se pare ţie.

Spune undeva în Pateric: “Unde vei vedea pe cel tânăr vrând să se urce la cer de voia lui, trage-l pe el jos, că nu-i e de folos să se suie “. Deci, nu ţi-e de folos nici la cer să te sui din propria ta voinţă, ci numai cu sfat şi cu învăţătură şi să nu te încerci să faci ceva ce ţi se pare ţie, căci cu aceasta te stăpâneşte apoi vrăjmaşul, că apoi ţi se par şi altele ca bune.

În Pateric se spune de cineva că era gata să-l omoare pe tatăl său pentru că i-a venit în gând că tatăl său vine la el cu o secure să-l omoare. Şi atunci a luat el securea. Era pustnic, în pustietate, şi se gândea poate că-i sfânt, dar nu era nici la măsurile oamenilor răi din lumea asta. Era mai rău. De ce ? Pentru că s-a încrezut în gândurile sale. Şi a mai fost unul - tot în vieţile sfinţilor se spune - care a ajuns să se închine vrăjmaşului, pentru că tot de el asculta, nu căuta sfat, nu căuta învăţătură.

Părinţii cei duhovniceşti au rânduit aşa: să cauţi învăţătură, să cauţi îndrumare, să te alcătuieşti după conştiinţa celor care au o conştiinţă înaintată şi sfântă.

Să ne mărturisim şi gândurile

Se spune, în cuvintele Cuviosului Dorotei, că era un frate oarecare ce se ducea la părintele cel duhovnicesc să-i spună cuvânt de învăţătură. Şi acela îi spunea. De la o vreme, însă, a început fratele să gândească: „N-ar mai trebui să mă duc la părintele să-i cer îndrumare, pentru că ştiu eu cam ce mi-ar spune“. Dar el n-a ascultat de gândul acesta şi s-a dus la părintele, deşi gândul îi zicea: „Nu-l mai deranja, nu-l mai stingheri”. Deci, el totuşi s-a dus şi după ce i-a mărturisit gândurile lui, părintele i-a spus exact ceea ce gândea el că-i va spune părintele. După aceea, îi zicea gândul: „Vezi, că tot degeaba te-ai dus, vezi, că părintele ţi-a spus ceea ce ştiai tu că-ţi va spune? N-ar mai fi fost cazul să te duci”. Şi ştiţi ce i-a răspuns omul acela înţelept? I-a spus aşa: „M-am dus pentru că gândul pe care-l aveam înainte de a primi îndrumare era de la vrăjmaşul, dar acum, acelaşi gând, prin îndrumarea cuiva, e de la Duhul Sfânt”. Iată, iubiţi credincioşi, ce înseamnă să-ţi mărturiseşti gândurile ca să poţi scăpa de ispite. Căci altfel vrăjmaşul te ia şi te învârte, cum se spune în Filocalie că l-a învârtit pe unul două săptămâni prin văzduh şi după aceea l-a lăsat jos. Acum ştie Dumnezeu ce-o fi fost cu învârtitul acesta, dar un lucru-i sigur - că-i învârte pe mulţi în lumea aceasta, îi învârte cu multe gânduri şi îi lasă jos ameţiţi şi trăiesc ca nişte ameţiţi. Şi poate şi nouă ni se întâmplă de multe ori, mai ales atunci când nu mai ştim ce să facem, când ajungem la o zăpăceală, când nu avem linişte în suflet, când suntem zdrobiţi că: ba aşa, ba aşa, ba pe dincolo, căci cu gândurile te surpă diavolul mai mult decât cu orice altceva.

Deci, iubiţi credincioşi, ce trebuie să facem?

Să ne împotrivim, să ne mărturisim gândurile. Dar ca să-ţi mărturiseşti gândurile trebuie să ai smerenie, că dacă n-ai smerenie, nu te poţi descoperi cum eşti şi una o spui şi alta o laşi şi atunci păţeşti ceea ce se spune la molitva de la spovedanie: „Fiule - zice - să nu cumva să ascunzi de mine vreun păcat, ca nu cumva venind la doctor să te întorci fără tămăduire. De vei ascunde de mine vreun păcat, îndoite păcate vei avea”. De aceea mulţi sunt tot nespovediţi, căci, şi spun, şi nu spun; unele le spun, altele nu, şi atunci, după spovedanie, tot nespovediţi rămân.

Arme împotriva gândurilor rele

Ucenicilor le cam venea somnul în timpul rugăciunii din grădina Ghetsimani a Domnului Hristos; Domnul se ruga şi ucenicii moţăiau. Atunci, Domnul Hristos le-a spus: “Privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu intraţi în ispită “. Dar nu le-a spus să privegheze în înţelesul să nu doarmă, că somnu-i de la Dumnezeu, iubiţi credincioşi. Noi mulţumim lui Dumnezeu dimineaţa, la rugăciune, că ne-a dat somn. Somnu-i cu bun rost, dar să nu dormim şi când suntem treji, adică să fim cu luare aminte la gânduri. Aceasta înseamnă “Privegheaţi!”. Fiţi cu luare aminte ce faceţi, ce se întâmplă în mintea voastră, fiţi cu luare aminte ce se întâmplă cu voi. Asta înseamnă privegheaţi. Dar nu numai privegheaţi, că dacă numai ai priveghea şi nu te-ai şi ruga, ai face lucrul omului fără credinţă. Noi trebuie să priveghem şi să ne rugăm, să zicem mereu: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”. Astfel, prin rugăciune, avem un gând de căpetenie ce sfărâmă toate lucrăturile vrăjmaşului şi vrăjmaşul n-are nici o putere în noi, pentru că el are altă cale de a intra în noi decât calea minţii. “Minte cu minte se luptă ” - spune în Filocalie. Deci, mintea dacă este întărită în bine, atunci diavolul poate să facă ce vrea, că nu o surpă.

Se spune undeva, în Pateric - şi parcă citind ne vine şi râsul, dar sunt nişte realităţi indiscutabile - că era un părinte (Cuviosul Teodor al Fermei) şi se ruga în chilia lui şi a venit un diavol şi a vrut să intre la el şi n-a putut intra pentru că se ruga cuviosul, l-a legat cuviosul la uşă. A mai venit şi al doilea şi al treilea, şi când i-a văzut pe cei doi acolo legaţi, în faţa uşii chiliei cuviosului, i-a întrebat pe cei doi: „ Ce-i cu voi aici? ” Au răspuns: „ Se roagă cuviosul şi nu putem face nimic. Ne-a legat”. Orice om care-i preocupat de o idee înaltă, orice om care-i la rugăciune, face neputincioase toate influenţele străine, toate încercările de a intra în sufletul lui ceva care nu-i după voia lui Dumnezeu. Asta înseamnă, de fapt, să-i legi pe draci, îi legi când n-au putere asupra ta.

Iată deci, iubiţi credincioşi, mai ştim o cale de împotrivire, cu rugăciunea. Dar toate acestea în smerenie, căci, se zice că smerenia îi arde pe draci. Noi, cu mândria îi veselim şi cu smerenia îi potopim. Să ne ajute Dumnezeu să-i potopim cu adevărat cu smerenia, căci smerenia este dezrădăcinătoarea patimilor. In Filocalia, vol. IX, la Scara Sfântului Ioan Scărarul, se vorbeşte despre înalta cugetare smerită. Acolo se spune că smerenia este dezrădăcinătoarea patimilor, adică le scoate din rădăcină.

Ne mai ajutăm, iubiţi credincioşi, şi cu munca, foarte mult se ajută omul cu munca mâinilor şi a minţii. Se spune în învăţăturile Sfântului Efrem Sirul că a fost văzut un vrăjmaş pe zidul unei cetăţi, dar care numai se întorcea de pe o parte pe alta, că nu prea avea ce face. În toată cetatea nu prea avea ce face pentru că oamenii erau povârniţi spre rele, chiar şi fără uneltirile vrăjmaşului. Dar erau tare mulţi draci în jurul unui pustnic, căci cu acela se luptau şi căutau să-l scoată din ce-i bine.

Dar, ştie Dumnezeu, poate că răutăţile noastre se fac draci, căci aşa se spune în Filocalie. Spun părinţii că patimile cele rele pe care le avem în suflet, pornirile cele rele sunt dracii noştri.

Se ruga un frate de un părinte să ceară de la Dumnezeu să-l izbăvească de duhul desfrânării, de pornirile spre desfrânare. Şi părintele s-a rugat lui Dumnezeu şi diavolul s-a depărtat, dar el tot n-a scăpat de duhul desfrânării. Şi vine din nou la părintele şi îi zice: “Roagă-te părinte, căci nu simt nici o schimbare “. Şi atunci părintele s-a rugat din nou. Şi i s-a arătat diavolul şi i-a zis: „ Eu m-am depărtat de când ai zis întâi, dar el are dracul lui. Care-i acela? a întrebat pustnicul. Zice: „Acela-i îmbuibarea pântecelui, prea multa mâncare şi somnul prea mult. Astea-l doboară pe el şi fără mine “.

Deci, fiecare om poate avea dracul lui, dacă-i vorba, că diavolul nu se luptă cu cei mici, ci se luptă cu cei mari. Spune undeva, tot în Pateric, că a zis cineva către un părinte duhovnicesc: “Părinte, cu mine se luptă dracii!”. S-a minunat părintele şi i-a zis: „ Nu se poate, frate. Nu se luptă cu cei ca noi, ci cu cei mari: cu Moise, ci Ilie”.

Am zis că ne ajutăm mult şi cu munca. Cum ? Aşa ne ajutăm: că omul care lucrează ceva, acela are întotdeauna ceva de făcut şi nu-i e mintea împrăştiată ca la omul leneş, în nelucrare. Îmi aduc aminte când eram copil, spuneau părinţii mei când ne puneau la treabă, că noi mai stăteam, ne bucuram mai mult să stăm decât să lucrăm: “Mă copile, pune mâna pe lucru, că-i păcat să stai fară lucru“. Mai întreabă câte cineva pe aici: „Părinte, lucră călugării ceva?” Şi zic: „Lucră, că dacă nu lucră ei, lucră dracii pe ei. Şi ca să nu lucreze dracii, lucră ei”.

Aşa e cu toată lumea, iubiţi credincioşi, nu numai cu călugării, că vrăjmaşul are treabă cu toţi. Deci, lucraţi şi cu mâinile.

Se spune că era Sfântul Antonie cel Mare într-o pustietate şi a ajuns într-un fel de moleşeală, într-un fel de plictiseală să se tot roage. Şi atunci a zis: „Doamne, ce să fac să mă mântuiesc? Că nu mă lasă gândurile“. Şi a văzut un înger în chip călugăresc, ce stătea jos şi împletea o funie, deci lucra cu mâinile şi după aceea se scula la rugăciune şi iar se aşeza şi lucra, şi iar se scula şi se ruga. Şi în felul acesta i-a arătat Sfântului Antonie ce are de făcut şi i-a zis: “Fă aşa şi te mântuieşti”.

Vedeţi câtă osteneală, câtă trudă, câtă luare aminte trebuie omului ca să ajungă să scape de rele. Se spune că era într-o mănăstire un părinte care scria cărţi, copia. Scria ce scria, îşi ridica ochii la cer, zicea ceva cu mintea, iar scria mai departe şi-l întrebă un frate care s-a nimerit pe acolo: „ Ce faci părinte, de şi scrii, şi te uiţi şi la cer? Părintele i-a zis: „ Măi frate, tu eşti călugăr şi nu ştii ce fac? Lucru cu mâinile, copiez, dar după aceea mă gândesc la Dumnezeu, ridic ochii spre cer şi zic: Dumnezeule, spre ajutorul meu ia aminte. Doamne, ca să-mi ajuţi mie grăbeşte. Slavă Ţie Doamne, slavă Ţie. Şi iar scriu, şi iau putere din rugăciune, pentru munca pe care o fac”.

Voi ştiţi, iubiţi credincioşi, cei de la ţară cel puţin, că nu-ţi pierzi vremea când îţi baţi coasa. Aşa-i că nu ţi-o pierzi? Dimpotrivă, o câştigi. Ia să coseşti o zi întreagă cu o coasă nebătută! Aşa cum atunci când îţi baţi coasa ai spor la cosit, tot aşa când te rogi ai spor la împlinirea binelui.

Dumnezeu să ne ajute! Amin!

Arhimandrit Teofil Paraian