„Doar când dai totul, atunci primeşti totul”

Părintele David, duhovnicul Mănăstirii Dragomirna
Bucurie sau tristeţe, râvnă sau lenevie duhovnicească, patimi sau rugăciune a inimii – în numai câteva pagini, Părintele David reuşeşte să schiţeze nuanţat şi profund câteva repere duhovniceşti în urcuşul nostru către bucuria inefabilă a unirii cu Dumnezeu. Contrastul acestor lucruri faţă de lumea în care am ajuns să trăim, faţă de realitatea virtuală care ne invadează viaţa este, poate, mai mare ca niciodată. Este contrastul dintre lumină şi întuneric, dintre viaţă şi moarte, care în vremurile noastre devine din ce în ce mai evident, astfel ca nimeni să nu poată spune că nu a ştiut ce alege. Dar ca să ai ochi de văzut şi inimă de simţit, trebuie mai întâi să guşti puţin din dulceaţa harului, a cărui mireasmă, această întâlnire cu Părintele David, duhovnicul Mănăstirii Dragomirna, o răspândeşte cu prisosinţă.
Și iată un nou început pentru viaţa noastră duhovnicească. (M.C.)
- Părinte, primul cuvânt al Mântuitorului după Învierea din morţi a fost „Bucuraţi-vă!” ^{Matei 28:9}. Ce părere aveţi, creştinii de azi trăiesc starea de bucurie a vieţuirii în Hristos?
– În primul rând, aş începe cu o definiţie a bucuriei: bucuria este o stare a infinităţii dumnezeieşti, este starea Sfintei Treimi, o stare veşnică, fără de sfârșit, în acelaşi timp inefabilă pentru noi, de negrăit. Dumnezeu vrea să ne împărtăşim şi noi din starea Lui, veşnică, care produce bucurie, însă ca să intrăm în această stare trebuie să facem voia lui Dumnezeu, trebuie să intrăm în comuniune cu El, trebuie să respectăm anumite „reguli” ale vieţii veşnice, ca să spunem aşa. Aceste „reguli” sunt poruncile dumnezeieşti – cum a zis Hristos: „Cel ce are poruncile Mele şi le face pe ele, acela este care Mă iubeşte” ^{Ioan 14:21}. Oamenii pot avea acces la această stare de bucurie prin Hristos, doar prin Hristos, prin credinţa cea dreaptă în Hristos, și condiţiile sunt a împlini poruncile lui Hristos.
Creștinii de astăzi sunt împărţiţi. Unii se sârguiesc. Deunăzi am stat de vorbă cu o creştină care efectiv trăiește această bucurie, se roagă neîncetat cu rugăciunea lui Iisus, trăieşte simplu, este chiar o femeie căsătorită, cu trei copii. Dar, cu toate că la început, din cauza vieţii grele, a situaţiilor grele prin care a trecut, poate mai cârtea, de la un timp, de când s-a ancorat în rugăciune, într-o vieţuire creştinească – care înseamnă foarte des mergerea la biserică, o viaţă cu mai mult post şi în special citiri de cărţi duhovniceşti, în centru fiind în primul rând rugăciunea –, prin spovedanie Dumnezeu a lucrat, și ea a început să trăiască ceva care nu este din lumea aceasta. Simte mereu cum mintea ei se uneşte cu inima în rugăciunea lui Iisus, trăieşte nişte bucurii negrăite… Efectiv această femeie, păcătoasă la început, acum virtuoasă, a reușit să pătrundă exact în această bucurie veşnică a Sfintei Treimi prin Hristos, prin credinţa în Hristos.
Deci se poate – însă creştinii de acest fel sunt destul de rari. Unii trăiesc anumite grade de bucurie duhovnicească mai puţin intense – pentru că iubesc mai puţin, și dau mai puţin. Pentru că a vieţui creştineşte implică un anumit grad de asceză duhovnicească, asceză însemnând un grad de silire, de a-ţi birui patimile, de a-ţi curăţi mintea și inima, sufletul şi trupul de păcate. Și dacă cineva nu se sileşte în această direcţie, nici nu dobândeşte această comuniune tainică cu Dumnezeu, deci nu simte bucuria aceea dumnezeiască. Unii dau mai puţin și primesc mai puţin; mai mulţi sunt cei care dau mai puţin decât cei care dau mai mult – asta este realitatea. Aşa îmi pare mie.
- Părinte, revenind la acea credincioasă despre care aţi spus, s-ar pune întrebarea când are timp şi de rugăciune, şi de citit cărţi sfinte, având în vedere că are serviciu, trei copii…
– Este o femeie de la ţară, asta implică mai mult timp pentru rugăciune, într-adevăr. Dar necazurile au călit-o… adică mai degrabă aş spune că necazuri are şi acum, dar alta este atitudinea ei în faţa necazului: dacă înainte cârtea, din momentul când a început să citească cărţi duhovniceşti, să alerge mai des la biserică, să spună foarte des rugăciunea lui Iisus, mintea ei s-a schimbat și are acum o atitudine duhovnicească de răbdare, de blândeţe – şi, prin asta, zic eu că a şi dobândit acces la bucuria vieţii veşnice.
- Dar cum putem fi bucuroşi noi, cei din lume, când ne apasă tot felul de probleme la serviciu, în familie, cu vecinii, cu prietenii?
– Totul depinde de starea noastră duhovnicească, starea de a fi buni creştini. Cu cât avem o maturitate duhovnicească mai mare, cu atât punem în lucrare şi poruncile lui Hristos, şi în măsura aceea facem faţă şi la aceste necazuri, nu ne mai tulburăm de ele.
Acesta aş spune că este primul stadiu: până să simţim bucuria aceea negrăită, în primul rând simţim că nu ne mai tulbură atât de mult necazurile vieții. Este un pas important şi, dacă omul se adânceşte şi mai mult în iertarea aproapelui care îl necăjeşte, atunci harul lui Dumnezeu nu întârzie să vină.
„Omul e mâncat ca un cariu de propria lui tristeţe”
- Cum să deosebim tristeţea care vine de la diavol de tristeţea care vine de la Dumnezeu?
– Tristeţea care vine de la Dumnezeu aduce o mângâiere în nădejde, aduce harul lui Dumnezeu. Tristeţea care este după Dumnezeu înseamnă părerea de rău a omului că este departe de Dumnezeu. Această cugetare Îi place lui Dumnezeu şi atrage după sine milostivirea lui Dumnezeu.
Tristeţea care este de la diavol este o tristeţe care nu-L are pe Dumnezeu; omul Îl respinge chiar pe Dumnezeu în tristeţea lui. Este o stare de egoism mai degrabă, o stare de victimizare, o stare de învinovăţire a tuturor. Și atunci, în această stare de respingere a celor din jur, şi automat şi a lui Dumnezeu, omul rămâne singur şi e mâncat ca un cariu de propria lui tristeţe. În starea asta sfâşietoare, care nu are nimic din bucuria nădejdii, omul nu întrevede „luminiţa de la capătul tunelului” şi se adânceşte într-o stare de nimicnicie, de nefiinţă aproape.
- Şi atunci ce poate face acest om care nu vede „lumina de la capătul tunelului”?
– Acum, sunt mai multe feluri de oameni. De exemplu, am găsit o tânără care la început se întrista cu o tristeţe care nu era după Dumnezeu, era o tristeţe drăcească. Când cineva o supăra, se închidea în sine, dădea vina pe toţi: că nu o ajută nici Dumnezeu, nici mama, nici tata, nici duhovnicul, nimic – şi atunci (chiar îmi povestea ce simţea în momentul acela) simţea că îi zboară creierii, avea senzaţia asta de… desfiinţare. Și tot această persoană, chiar în momentele acestea în care ajungea, să spunem aşa, „la fundul sacului”, când simţea că se desfigurează, începea să pună gândul cel bun, să nu mai învinovăţească pe nimeni, şi întorcea chiar şi tristeţea aceea deznădăjduită, drăcească, într-o tristeţe bună. Deci făcea lucrul acesta prin cugetare. Cugetarea este cea care dă sens sentimentului, stării noastre lăuntrice. Schimbând cugetarea, nemaiînvinovăţind nici duhovnicul că nu o ajută, nici pe mama, nici pe tata, nici pe sora care a supărat-o, învinovăţindu-se pe sine şi de-acum cerând în rugăciune și ajutorul lui Dumnezeu, se ridica treaptă cu treaptă, până când ajungea exact la tristeţea aceea bucuroasă.
Şi chiar i-am atras atenţia, pentru că mi-a scris un jurnal şi îmi descria exact momentele acestea prin care trecea, care erau ca nişte trepte. Eu am început să-i subliniez toate afirmaţiile şi să le numerotez: „Unu, doi, trei, patru… până la douăzeci și cinci: ai ajuns la fundul sacului, la disperarea maximă; după aceea te-ai ridicat”. Şi-i zic: „Uite care-i rugămintea mea: data viitoare, când te mai supără cineva, să nu mai faci parcursul ăsta atât de îndelungat. Să te smereşti mai repede, să pui gândul bun mai repede, ca să ajungi la starea asta de bucurie. Tot ce ai de făcut este să pui gândul cel bun, în orice situaţie – şi atunci, dacă ai cugetarea aceasta smerită şi te rogi la Dumnezeu şi pentru cel care te-a supărat, şi nu te răzvrăteşti că «toate ţi se întâmplă numai ţie», această cugetare smerită te aruncă în Dumnezeu, şi simţi bucurie chiar în tristeţea aceea. Tristeţea devine duhovnicească, chiar dacă începe cu o ceartă pătimaşă”.
Persoana aceasta mergea la biserică, se spovedea, numai că nu punea în practică. Ea îşi cunoştea „teoria”, să zic aşa: citise cărţi duhovniceşti, luase multe sfaturi – nu eram eu nici primul, şi nici ultimul duhovnic al ei – deci avusese în spate sfaturile mai multor duhovnici, dar nu le punea în practică. Din cauza asta nici nu ajung prea mulţi să trăiască bucuria lui Dumnezeu.
„Cel din urmă poate să devină cel dintâi”
- Acum, vorbind despre bucurii, cum să ştim dacă o bucurie pe care o trăim este de la Dumnezeu?
– Vedeţi, bucuria dumnezeiască este inefabilă, dă o stare unică… Dacă cineva reuşeşte prin smerenie, prin fapte bune, prin rugăciune, prin răbdare, prin credinţă puternică să acceadă la această stare de bucurie, care uneşte mintea cu inima, şi sufletul cu Dumnezeu, şi dacă trăieşte foarte intens această stare – chiar dacă o pierde după aceea prin gânduri rele, prin mândrie, prin lene, prin împrăştiere –, el capătă un fel de „sistem de referinţă” corect. Mai greu este pentru cei care nu au simţit bucuria asta foarte intens, şi acestora diavolul le poate măslui anumite bucurii false, care sunt pline de slavă deşartă, foarte subţire… Le amplifică nişte stări afective, sentimentale, care sunt psihologice şi drăceşti. Omul, dacă nu a gustat din plin bucuria dumnezeiască, este foarte uşor de păcălit. Pentru aceştia trebuie atenţie de la „fraţii mai mari” şi de la duhovnic.
- Ce ar trebui să oferim noi, cei care ne numim creştini, celor din jur, pentru a-i face să-şi dorească să vieţuiască frumos şi în bucurie?
– Noi trebuie să fim nişte exemple, trebuie să ne străduim să fim nişte martori ai lui Hristos, adică să trăim în Împărăţia lui Dumnezeu. Orice altceva am face, nu îi convingem. Trebuie să ţâşnească din noi Lumina dumnezeiască, numai aşa… Altfel, ei, privind la faptele noastre rele, chiar dacă le zicem cuvinte frumoase, nu vor fi convinși. Noi trebuie să fim exact aşa cum Îi place lui Hristos – trebuie să fim creştini adevăraţi, într-un cuvânt.
- Aţi cunoscut astfel de oameni care au venit la Hristos văzând vieţuirea frumoasă a altui frate în Hristos?
– Da. Pot da exemplul unor tineri care s-au căsătorit. Ea, fiind foarte bună creştină, l-a convins şi pe băiat, care era ateu, şi era crescut ateu, din mamă şi tată atei. Prin felul ei de a vieţui, prin felul ei de a vedea lucrurile, i-a trezit şi lui o curiozitate pe care nu o mai avea. I se „uscase” curiozitatea asta bună prin care să caute, să cerceteze dacă e bine sau nu e bine, dacă există sau nu există Dumnezeu şi dacă sunt autentice cele ce-a auzit mai înainte despre Dumnezeu sau despre Biserică. Deci ea a reuşit să-i trezească această curiozitate, şi el, cercetând, a venit la biserică. Acum este un creştin mai bun decât ea! El o trezeşte la rugăciune – ea e mai lenevoasă, se culcă pe-o ureche, dar el e mai râvnitor. Aşa că cel din urmă poate să devină cel dintâi ^{cf. Matei 20:16}.
- Cum să ajungem și noi să ne rugăm cu adevărat, să simţim comuniunea cu Hristos în rugăciune?
– Cum să ajungem? Trebuie să începem să facem. Dacă nu începem, nu ajungem. Trebuie să punem în practică, trebuie să dăm timp rugăciunii… Serios. Fiecare cât poate, dar să fie cu toată sinceritatea şi cu toată atenţia la Dumnezeu. Și cu
 multă pocăinţă.

„Bucuria se simte doar în vârful «muntelui»”

- Părinte, cum să ne primim cu bucurie ascultarea de la duhovnic, dacă aceasta ni se pare grea?
– Trebuie să avem încredere în duhovnicul pe care ni l-am ales şi să nu mai punem la îndoială cuvântul pe care ni-l spune. Înseamnă că noi nu luăm de pe buzele duhovnicului cuvântul exact ca de pe buzele lui Hristos. Undeva, în adâncul inimii, 20%, 30%, este o îndoială, o nemulţumire, şi atunci are loc un cutremur lăuntric. Cu cât e mai multă măsura de îndoială, cu atât e mai mare acest cutremur. Dacă e doar 10%, nu e prea mare, dar tot este – este ca o poartă deschisă, şi diavolul poate intra şi poate da şi alte gânduri, şi atunci ni se fură tot ce-am dobândit. Suntem ca un vas spart care nu mai ţine apa: nu mai ai bucurie! Chiar dacă spărtura e mică în vasul acela, apa nu mai poate fi reţinută şi se scurge, şi de aceea nu poate să fie trăită această bucurie. Bucuria se trăieşte doar într-o stare de asceză maximă.
Uite, la Schimbarea la Faţă, Mântuitorul a luat trei Apostoli şi S-a urcat pe munte – muntele este simbolul ascezei, al înălţimii duhovniceşti. Când au ajuns în vârful muntelui, Mântuitorul S-a schimbat la Faţă. Când omul se ridică şi ajunge la asceza maximă – şi „maxim” este un cuvânt care diferă pentru fiecare persoană în parte, Dumnezeu ştie exact cât îi cere fiecăruia –, şi când el dă tot ceea ce poate, la măsura lui maximă, Dumnezeu Se atinge de el, şi vede Lumina necreată, sau simte prezenţa lui Dumnezeu. Fără să facem acest efort de a urca pe „munte”, un efort ascetic de a ne curăţi, un efort de a ne birui patimile, de a urca pe „muntele” virtuţii, nu putem avea acces la bucurie şi la fericirea dumnezeiască.
Ca să revin la întrebarea cu duhovnicul, dacă nu primim cu bucurie ascultarea înseamnă că nu urcăm „muntele”, rămânem undeva la poalele „muntelui”, şi atunci nu mai simţim bucuria aceea. Bucuria se simte doar în vârful „muntelui”, nu la bază, nici la mijloc. Doar când dai totul, atunci primeşti totul.
Fiecare persoană are „muntele” lui personal, Dumnezeu cu fiecare are o relaţie personală. Înălţimea „muntelui” unei persoane poate să fie mai mică, la altă persoană poate să fie mai mare, în funcţie de cât ştie Dumnezeu că poate fiecare. După măsura putinţei şi a neputinţei fiecăruia, Dumnezeu lucrează cu fiecare în mod personal – important este ca fiecare să se afle în vârful „muntelui” său, la asceza maximă pe care poate să o dea el. Dacă nu este în vârful acestei asceze, nu poate experia, nu poate simţi Împărăţia lui Dumnezeu încă de aici; rămâne o simplă teorie pentru el.
Nu-L putem minţi pe Dumnezeu, adică să zic acum: „Am dat totul şi Dumnezeu nu vede!”. Nu există aşa ceva. Sunt mulţi oameni care mărturisesc că ei fac tot, dar totuşi vedem că nu au simţirea bucuriei. Asta înseamnă că ei se mint pe ei înşişi, se făţărnicesc, se autoviclenesc, şi nu merge la Dumnezeu cu asta, pentru că Dumnezeu ştie şi gândurile şi inimile oamenilor. Deci asceza asta trebuie să fie totală, trebuie să dăm sânge ca să primim Duh, cum zic Părinții.
- De ce ţine lucrul acesta, să dai totul?
– Ţine de voinţă, pentru că toţi Sfinţii Părinți ne vorbesc de o silire – şi Mântuitorul spune: „silitorul pune mâna pe Împărăție” ^{cf. Matei 11:12}. Adică cei care conştientizează în primul rând calea care trebuie urmată, şi nu rămân doar la învăţarea teoriei, ci se silesc să pună în practică. Motorul acesta este al voinţei, ghidarea este a minţii, a cunoaşterii, cel puţin teoretice, la început. După aceea, când omul Îl şi simte pe Dumnezeu, deja merge către o cunoaştere deplină.
„După ce se curăţește de patimi, sufletul Îl poate percepe pe Dumnezeu”
- Mântuitorul spune: „Iubeşte-l pe aproapele ca pe tine însuţi” ^{Matei 22:39}. Cum să faci cu bucurie jertfă pentru aproapele, şi nu doar de dragul de-a o face?
– În cazul acesta, pe linia asta orizontală dintre un om şi altul, în primul rând trebuie să te silești să-ți biruiești sinele, egoismul. Egoismul, egocentrismul implică o iubire de sine foarte grosieră, foarte mult intensificată spre propria persoană. Ca să-l iubeşti pe aproapele trebuie să te depăşeşti pe sine, pentru a putea ieşi în întâmpinarea celuilalt. Și asta implică un efort. Fără acest efort personal nu o să ajungem să-l iubim pe aproapele – rămânem doar la teorie. Dacă vrem să aşteptăm ca iubirea aceea să vină în noi peste un an, doi-trei, cinci-zece, înseamnă că noi nu facem nimic, deci suntem în continuare nişte egocentrişti care filosofăm despre cele duhovniceşti, fără a ne sili şi spre aproapele, după porunca Domnului. Nu-l putem iubi pe aproapele doar teoretic; iubirea cere practică, şi practica asta implică ieşirea din sfera propriei noastre „gravitaţii”, a egocentrismului. Trebuie să depăşim această „atracţie gravitaţională” de sine, care este egoismul.
- Am vorbit puţin despre rugăciune. Cum să simţim bucuria, dulceaţa rugăciunii?
– În momentul când ajungem în vârful „muntelui”, Dumnezeu este bucuria… Dumnezeu este bucuria care este pretutindeni; noi nu o simţim din pricina anesteziei noastre duhovniceşti. În momentul când sufletul îşi vine în simţiri, după ce se curăţește de patimi, sufletul Îl poate percepe pe Dumnezeu. Sufletul nostru este din Dumnezeu, din suflarea lui Dumnezeu, şi este capabil de perceperea prezenţei dumnezeieşti. Însă, aşa cum simţurile trupeşti se anesteziază la o boală, la o neputinţă, aşa şi simţurile sufleteşti se anesteziază prin patimi şi păcate.
Ca să simţim bucuria trebuie să ne curăţim de patimi, şi asta se realizează când ajungem în vârful „muntelui” ascezei personale. Deci, curăţirea de patimi echivalează şi culminează cu această urcare în vârful „muntelui” ascezei personale, şi atunci Îl simţim pe Dumnezeu, ne venim în simţiri și intrăm în oceanul iubirii dumnezeieşti – că bucuria este o stare de a fi a infinităţii dumnezeieşti.

„Neamul acesta nu poate fi biruit dacă el nu păcătuieşte împotriva Dumnezeului său”
- Părinte, vremurile sunt foarte grele şi le simţim cu toţii. Ce trebuie să facă fiecare creştin pentru neamul lui?
– Noi trebuie să conştientizăm faptul că suntem legaţi unii de alţii. Un popor implică un număr considerabil de persoane. Și suntem legaţi atât trupeşte, cât şi duhovniceşte de înaintaşii noştri şi de cei care vor veni. Când un neam eşuează de la calea lui Dumnezeu, toţi trebuie să facă pocăinţă comună. Avem exemple în Scriptura Vechiului Testament, când prorocii sau drepţii care se rugau la Dumnezeu pentru păcatele poporului, deşi nu erau păcătoşi ca majoritatea din neamul lor, îşi luau asupră-şi toate păcatele neamului şi plângeau pentru toţi ceilalţi ca pentru sine.
Tot în Sfânta Scriptură a Vechiului Testament, undeva se spune că „neamul acesta nu poate fi biruit şi sabia nu poate să-l stăpânească, dacă el nu păcătuieşte împotriva Dumnezeului său” ^{cf. Iuditha 11:10}. „Şi atât timp cât nu au păcătuit asupra Dumnezeului lor, ei au avut parte de fericire, fiindcă este cu ei un Dumnezeu, Care urăște nedreptatea” ^{Iuditha 5:17}. Deci acest cuvânt ne spune că există o legătură între Dumnezeu şi un neam, prin faptele virtuoase sau păcătoase care sunt săvârşite de neamul respectiv.
Cel care se trezeşte şi observă această eşuare a neamului său de la calea lui Dumnezeu nu trebuie să facă nimic altceva decât să plângă pentru popor, pentru neamul lui, după exemplul drepţilor Vechiului Testament: „Doamne, păcătuit-am, păcătuit-am cu părinţii noştri!” ^{cf. Daniil 9}. După acest model trebuie să facem şi noi. Pentru că ridicarea unui neam vine în primul rând prin această pocăinţă. Dacă nu există această pocăinţă la oamenii neamului respectiv, nici Dumnezeu nu ridică din mijlocul lor oamenii şi conducătorii cei mai vrednici. Îl lasă să rătăcească, ca oarecând poporul ales în pustie, din pricina învârtoşării inimii. Până nu există această pocăinţă, să nu credem că vom avea conducători mai buni, pentru că avem conducătorii pe care ni-i merităm.
- Dar oare până la pocăinţă nu ar trebui să existe o durere pentru starea jalnică în care suntem, ca neam?
– Da. Durerea aceasta, dacă nu există, oamenii păcătuiesc în continuare. Durerea aceasta vine tocmai din faptul că oamenii văd că nu merg bine lucrurile şi, cu cât se perpetuează această stare de haos şi de tensiune între membrii naţiunii, cu atât creşte şi durerea în unii oameni; nu în toţi. Pe măsură ce unii se trezesc prin această durere şi aleargă la Dumnezeu prin pocăinţă, prin rugăciune, ajută Dumnezeu, pentru rugăciunea acestora, întreg neamul. Dacă cineva încă nu a ajuns la această durere sau nu sunt suficiente suflete trezite, Dumnezeu lasă neamul în continuare să orbecăie, până când ajunge durerea asta la os.
În comunism se ajunsese la un moment dat la o durere naţională, din cauza opresiunii comuniste, o durere socială, sufletească… Fiecare om era nemulţumit în sufletul lui de sistemul în care era cuprins. Acum, de la durerea asta a comunismului, care implica un fel de puşcărie naţională, asistăm la o fugă spre un libertinaj, spre o libertate prost înţeleasă, care va duce din ce în ce mai mult neamul la altă durere, care nu vine din opresiunea unei dictaturi, ca în comunism, ci vine din haosul născut din multitudinea de patimi şi de conflicte sociale, din cauza libertăţii prost înţelese. Până nu se ajunge la această durere care să provină din acest libertinaj, nu există nici trezire naţională.
Unii dintre creştini, care sunt mai buni, simt de pe acum această durere, pentru că au o conştiinţă mai străvezie, dar mulţi dintre oameni nu au această conştiinţă străvezie şi, pentru asta, încă mai trebuie să treacă mulţi ani până când durerea aceasta va deveni acută, şi atunci întreg neamul va face o cale întoarsă. Dintre aceste două dureri, durerea socială care vine din dictatură (o dictatură oarecare, comunistă sau oricare ar fi ea) şi durerea din libertinaj, neamul, înţelepţit prin durere, ca beţivul care merge din gard în gard, poate să ajungă oarecum pe o cale de mijloc.
„Omul care Îl trăieşte pe Hristos se bucură de toate”
- Părinte, cum să vedem în fiecare om „bucuria mea”, aşa cum spunea Sfântul Serafim din Sarov?
– Ca să văd în orice om „bucuria mea”, trebuie ca eu să fiu la un nivel destul de înaintat duhovniceşte. Pentru că, dacă nu am această înălţime creştinească, nu pot să ies din sfera propriei „gravitaţii” egoiste. Sfântul Serafim era la un nivel foarte înaintat de rugăciune, măsura lui duhovnicească era foarte înaltă, era ca un soare duhovnicesc, emana iubire dumnezeiască – nu mai trăia el, ci Hristos trăia în el ^{cf. Galateni 2:20}. Deci trebuie să-I facem loc lui Hristos în noi ca să ajungem să vedem în toţi „bucuria mea”. Omul care Îl trăieşte pe Hristos – cum zice Apostolul: care are „mintea lui Hristos” ^{1 Corinteni 2:16} – se bucură de orice din creaţie, pentru că toată creaţia e a lui Dumnezeu, se bucură de orice moleculă, se bucură mai ales de persoane, care sunt chipul cel viu al lui Dumnezeu, icoane vii ale Dumnezeului celui viu.
- Mulţumim, Părinte. Să dea Dumnezeu să fim cât mai mulţi dintre noi icoane vii!

– Dumnezeu să ne ajute la toți! Amin.

    material realizat de   revista Familia Ortodoxă.

 Trezvia este dragostea pentru Dumnezeu

Să aveţi neîncetat pomenirea lui Dumnezeu. Astfel, mintea voastră va dobândi tărie. Tăria minţii vine din trezvie. Trezvia este dragostea pentru Dumnezeu. Este să ai întotdeauna în mintea şi în inima ta pe Hristos, chiar şi când te îndeletniceşti cu alte treburi. Este nevoie de dragoste către Hristos, de ardoare.

Pomenirea morţii o vei dobândi prin rugăciunea „Doamne Iisuse…”, prin rugăciunile Bisericii, prin imne, aducându-vă în minte lucrările lui Dumnezeu şi fragmente din Sfânta Scriptură şi din alte cărţi duhovniceşti.  Asta, de bună seamă, cere o aplecare către bine; nu se face din constrângere, ci întâi de toate prin harul dumnezeiesc. Însă harul dumnezeiesc are nevoie de temeiuri, de iubire şi de smerenie.

Dacă trăiţi în har, răul nu vă va lovi. Dacă nu trăiţi cele dumnezeieşti, răul vă va înconjura, vă va cuprinde moleşeala şi vă veţi chinui.

Ne vorbeşte părintele Porfirie – Viaţa şi cuvintele, Traducere din limba greacă de Ieromonah Evloghie Munteanu, Editura Egumeniţa, 2003,  p. 238

CE VRETI SA VA FACA VOUA OAMENII, FACETI SI VOI LOR ASEMENEA

 
Desi acest verset este atât de scurt, pe atât are mai înalta si mai desavârsita învatatura pentru mântuirea sufletelor omenesti. În aceasta Evanghelie se cuprinde toata mântuirea omului, pe scurt, caci ea ne învata iubirea de vrajmasi. Nici un învatator de lege de mai înainte n-a adus în lume o învatatura asa de desavârsita pentru mântuirea oamenilor, ca cea cuprinsa în cuvântul Evangheliei, care zice: iubiti pe vrajmasii vostri. Aceasta porunca este data de însasi întelepciunea si Cuvântul lui Dumnezeu, de Domnul Dumnezeu si Mântuitorul nostru Iisus Hristos, pentru noi pacatosii si pentru a noastra mântuire.
Noi ne gândim ca este cu neputinta a se duce la îndeplinire cu lucrul învatatura acestei Evanghelii. Dar nu este asa. Nu este asa.
Bunul si Preasfântul Mântuitor, niciodata n-a spus vreo învatatura în lume care sa nu se poata împlini de oameni. Caci El, fiind Dumnezeu desavârsit, stie adâncul neputintei firii omenesti.
Si cum a început El sa învete aceasta înva-tatura a iubirii de vrajmasi? Prin cuvintele: Precum voiti sa va faca voua oamenii, faceti si voi lor asemenea. Iata cât de mare adevar si cât de mare dreptate se gaseste aici.
Omule, vrei tu ca altul sa-ti fure lucrul tau? Sau sa te ocarasca, sau sa te necinsteasca, sau sa se razbune, sau sa-ti faca alt rau? Deci, daca nu vrei, nu fa nici tu la altul!
Eu nu vreau ca altul sa ma vorbeasca de rau; deci nu trebuie sa-l bârfesc nici eu! Eu nu vreau ca altul sa ma dusmaneasca; deci nu trebuie sa-l dusmanesc nici eu! Eu nu vreau ca altul sa-mi fure din gradina mea sau din via mea; deci nu fur nici eu de la altul! Eu n-as vrea ca cineva pe copilul meu sa-l batjocoreasca în public; sa nu fac nici eu asa. Eu n-as vrea niciodata, când ma duc undeva sa ma treaca cineva cu vederea, ci as vrea sa-mi zica buna ziua, sa ma cinsteasca si sa-mi dea atentie; deci sa fac si eu tot asa!
Iata masura dreapta pe care n-o poate tagadui nimeni; ce voiesc sa-mi faca altul, sa-i fac si eu lui si atunci se pastreaza calda toata dragostea de aproapele si dreptatea lui Dumnezeu.
Dupa ce a aratat Mântuitorul aceasta dreptate si aceasta cumpana a Evangheliei, a trecut la o învatatura si mai desavârsita. Adica sa iubim, nu numai pe prieteni, ci si pe oricare om, fie chiar si pe vrajmasi. Caci auziti ce zice: Daca iubiti pe cei ce va iubesc, ce dar este voua? Si pacatosii fac acelasi lucru. Si daca dati împrumut celor de la care nadajduiti sa luati înapoi, ce dar este voua? Ca si pacatosii dau cu împrumut, ca sa primeasca înapoi întocmai; adica aceia dau împrumut, dar cu împrumut, ca sa primeasca înapoi întocmai cât dau.
Se spune în continuare la paragraful de mai sus al Evangheliei: iubiti pe vrajmasii vostri si faceti bine si dati cu împrumut fara sa nadajduiti ceva în schimb, si rasplata voastra va fi multa si veti fi fiii Celui Preaînalt, ca El este bun si cu cei nemultu-mitori si rai.
Acela ne-a spus sa facem altora, ceea ce vrem sa ni se faca noua. Iar aici a spus ceva mai înalt. A spus nu numai atât, ci sa faci bine celui care te uraste, sa iubesti pe acela care te dusmaneste pe tine. Si Apostolul ne învata în chip asemanator, sfatuindu-ne ca nu se biruieste raul cu rau, ci raul se biruieste cu binele.
Dar noi pacatosii zicem: Cum sa binecuvintez sau cum sa-l iubesc pe acela care ma ocaraste si ma bate si ma vatama si pururea ma ponegreste? Cum sa-i fac eu bine aceluia? Deci zicem ca este cu neputinta aceasta. Ca nu pot eu sa-l mai iubesc pe acela care mi-a dat o palma, sau m-a ocarât sau mi-a luat ceva, sau m-a batjocorit, sau m-a vorbit de rau fata de altul.
Da, asa este! Noi nu putem, pentru neputinta noastra. Dar sa nu credeti ca lucrul este în orice fel cu neputinta. Lucrul este cu putinta prin Dumnezeu, Care ne sta pururea în ajutor, daca noi ne silim. Cu puterea noastra nu putem face nimic bun. Dar cu puterea lui Dumnezeu, toate se pot. Caci zice Mântuitorul: Toate sunt cu putinta celor ce cred.
Daca porunca aceasta înalta n-ar fi împlinit-o nimeni în Legea Darului si nici mai înainte de ea, am putea socoti aceasta învatatura peste putinta. Pagânii si alte popoare necrestine spun ca este cu neputinta sa iubim pe cel ce ne face rau. Dar noi nu avem dreptul sa zicem aceasta!
Iata ca în Legea Veche David iubea pe Saul, si când auzea ca acesta a cazut la pamânt, ca îl muncea duhul cel necurat, David mergea la vrajmasul sau Saul, la Saul care-l prigonea si cauta sa-l omoare, se ducea si-i cânta psalmi. Si duhul cel rau, auzind puterea psalmilor, se ducea de la Saul, care se linistea.
Dar când se scula de jos, întreba unde-i David si punea mâna pe sulita sa-l omoare. Si de trei ori a lovit cu sulita în perete, socotind sa-l omoare pe David, pe doctorul lui. David îl facea sanatos, izba-vindu-l de dracul care-l muncea fara odihna, iar el se lupta cu binefacatorul lui, ca sa-l omoare.
Dar David si-a aratat dragostea fata de vrajmasul sau si alta data. Când dormea Saul în pustiul Zif si ostirea lui dormea cu dânsul, David a gasit pe Saul în pestera, unde dormea. Si Abisai, un general din oastea lui David îl sfatuia: Acum Dumnezeu a dat pe vrajmasul tau în mâinile tale; îngaduie-mi deci sa-l pironesc de pamânt cu sulita.
Dar auzi ce spune David: Sa nu-l ucizi, caci cine va ridica mâna asupra unsului lui Dumnezeu si va ramâne nepedepsit? Ca Saul era uns ca împarat.
S-a dus David la capul lui Saul si i-a taiat numai o bucata din haina, ca sa stie ca a fost aproape de el. Si i-a crutat viata, zicând: Ma tem de Dumnezeu sa fac rau celui ce vrea sa-mi ia viata!
Si asa David, înainte cu vreo mie de ani de Legea Darului, a împlinit aceasta Evanghelie, adica a iubit pe vrajmasul sau. Saul îl cauta cu 4000 de ostasi pe David în toate partile Palestinei ca sa-l omoare, sa-i ia viata, iar acela, când l-a avut în mâna lui, i-a crutat viata spunând: "Nu, Doamne fereste! Nu-i voi face rau, ca este unsul Domnului". Vezi dragoste de vrajmasi împlinita înainte de Legea Darului?
Dar Moise, nu tot asa a facut? Poporul cârtea împotriva lui si se razvratise împotriva lui Dumnezeu, abatându-se la idolatrie. Iar când i-a spus Dumnezeu: Eu ma uit la poporul acesta si vad ca este popor tare la cerbice. Lasa-Ma, dar acum sa se aprinda mânia Mea asupra lor, sa-i pierd! Moise a zis: O, Doamne, rogu-ma acum, de vrei sa le ierti pacatul acesta, iarta-l; iar de nu, sterge-ma si pe mine din cartea Ta, în care m-ai scris. Adica vreau sa mor mai bine eu, decât sa piara poporul, cu toate ca ei m-au amarât si au cârtit împotriva mea si putin a fost sa nu ma ucida cu pietre la Rafidin, pentru ca i-am scos din Egipt.
Iata cum aceasta porunca evanghelica, care ne pare cu neputinta noua, pacatosilor, au împlinit-o alti alesi ai lui Dumnezeu, cu mii de ani înainte de venirea Mântuitorului în lume!
Dar Arhidiaconul Stefan, usa mucenicilor, cea dintâi oaie a lui Hristos care a mers în urma Lui, cum a murit? Aceia îl ucideau cu pietre, iar el, facând rugaciuni, a îngenunchiat si când îl loveau cu bolovanii, vazând ca se sfârseste, a zis cu glas mare: Doamne Iisuse, primeste duhul meu si nu le socoti lor pacatul acesta. Si zicând acestea a adormit. Si asa sluga cea buna s-a dus dupa Stapânul Hristos.
Vedem multe pilde si în Vechiul si în Noul Testament, care dovedesc ca multi alesi ai lui Dumnezeu au împlinit aceasta Evanghelie, cu desa-vârsire, înca din vechime.
Apostolii, ce spun? Când erau huliti si prigo-niti, raspundeau prin vorbire de bine si mângâiere. Si nici unul nu se razbuna cu rau, ci biruiau raul cu binele. Deci si ei împlineau aceasta porunca a Evangheliei.
Iar Mântuitorul nostru Iisus Hristos a împlinit-o mai înainte de toti cei din Legea Darului. Caci atunci când era pe Sfânta Cruce rastignit, se ruga pentru aceia care îi bateau cuie în mâini si picioare si zicea: Parinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac! Deci Mântui-torul si cu cuvântul si cu fapta ne-a învatat ca putem sa iubim pe vrajmasi.
Dumnezeu, daca n-ar face acest lucru cu oamenii si cu popoarele de pe fata pamântului, n-ar mai fi nici un om pe tot globul. Oare cum ploua El peste toate popoarele pamântului care n-au cunoscut pe Dumnezeu? Cum ploua El peste crestinii, care numai cu numele sunt crestini, si-L rastignesc în toata clipa cu faradelegile lor? Îl înjuram, Îl batjocorim, Îl hulim, ne abatem de la credinta la ura; cum ploua peste noi?
Ar trebuie sa ploua numai în gradina celui ce-L cinsteste pe El; ar trebui sa rasara soarele numai peste cei drepti, iar la ceilalti, la pacatosi, sa fie întuneric.
Dar nu este asa! Dumnezeu, fiind prin fire prea bun si prea milostiv, rasare soarele Sau si peste cei buni si peste cei rai si ploua si peste drepti si peste nedrepti.
Daca Dumnezeu s-ar judeca cu oamenii si daca ar aduce mânie în toate zilele pentru pacatele noastre, ar trebuie sa stam mereu fara sa rasara soarele si fara sa avem picatura de apa pe fata pamântului, pentru ca toti si în toata vremea suntem vrajmasii lui Dumnezeu, pentru ca nu împlinim poruncile Lui, si-L urâm si ne împotrivim voii Lui.
Dar Dumnezeu nu face asa si nu tine socoteala de pacatele noastre. În bunatatea Lui cea nemarginita, acopera cu mila si cu dragostea Sa toate neputintele, rautatile si faradelegile lumii.
Dar poate va zice cineva: "Dumnezeu poate face aceasta, pentru ca este Dumnezeu Atotputernic, dar eu sunt om si dupa legea firii eu nu pot sa-l iubesc pe cel ce ma uraste".
Da, nu putem noi, dar poate Dumnezeu. Si noi daca ne rugam Lui si daca ramânem întru El, putem face pururea acest lucru. Caci zice: Ramâneti întru Mine si Eu întru voi…, caci fara de Mine nu puteti face nimic. Daca ne rugam Preasfântului si Preabunului Dumnezeu, El ne ajuta si noua ca sa iubim pe cei ce ne urasc, sa facem bine celor ce ne fac rau, sa binecuvântam pe cei ce ne vatama pe noi.
Daca Dumnezeu a facut aceasta, fiind fara de pacat, noi pacatosii nu trebuie sa ne iubim unul pe altul si sa ne purtam sarcina unul altuia?
Zice Sfântul Maxim Marturisitorul: "Dar poate nu poti sa iubesti pe vrajmasul tau când te simti nedreptatit de dânsul; poate aceasta nu o poti face deocamdata. Dar macar taci, rabda si roaga-te lui Dumnezeu. Macar nu te razbuna pe el si macar în suflet poarta cu întelegere neputinta acestuia în vremea lui de tulburare. Dupa aceea te vei ruga cu lacrimi lui Dumnezeu si-ti va da tie dar si putere sa-l iubesti din toata inima pe cel ce ti-a facut rau. Dar întâi si întâi te roaga!"
Sunt cinci feluri de iubiri. În Evanghelie se vorbeste de dragostea de Dumnezeu si de iubirea aproapelui. Sfântul Maxim spune ca sunt cinci feluri de iubiri si din cele cinci, doua sunt bune, una mijlocie si doua sunt de lepadat.
Cele doua bune sunt: Sa iubim pe Dumnezeu din toata inima si din tot sufletul si din toata puterea, iar pe aproapele sa-l iubim ca pe noi însine.
O alta iubire, este dragostea cea fireasca, pe care o au parintii pentru copii si copiii pentru parintii lor, si dragostea pe care o au fratii si surorile si rudeniile dupa trup între ei, adica de origine fireasca. Aceasta nu este de condamnat, adica nu trebuie sa ocolim, dar nici sa câstigam mare lucru din ea, fiind fireasca si sadita de Dumnezeu în om.
Apoi mai sunt doua feluri de iubiri: cea trupeasca, când cineva iubeste cu patima pe altcineva; si cea însotita cu iubirea de argint, când cineva iubeste pe altul ca îi da bani sau îi da alta avere. Acestea sunt patimase si sunt de lepadat.
Ba chiar si cea de mijloc este de condamnat atunci când este exagerata.
Ne spun Sfintii Parinti: "Cauta la firea ta, omule, si daca voiesti sa-ti faca altul bine si sa-i fie mila de tine, când esti tulburat si ispitit si necajit, sa-ti fie si tie mila de altul, deopotriva cu tine. Si el este om, si el este ispitit, si el are necazuri, si el are diavoli care îl asupresc, si el are patimi înauntru si în afara!" Deci sa nu-l urasti, ca si tu mâine vei avea aceleasi încercari! Si asa vom învata dragostea de aproapele, daca vom socoti cele ale firii, ca suntem adica de o fire cu dânsul.
Dar sa privim spre noi si spre porunca Evangheliei de astazi. Daca noi nu numai ca nu iubim pe cei ce ne fac rau, nu numai ca nu binecu-vântam pe cei ce ne blestema, nu numai ca nu dam cu împrumut la aceia de la care trebuie sa nu ne gândim sa luam înapoi, ci chiar cautam sa ne raz-bunam numaidecât asupra celui ce ne-a facut rau, atunci nu mai suntem fiii lui Dumnezeu, ci fiii urgiei si ai mâniei lui Dumnezeu! Caci avem în mintea noastra gândul de a ne razbuna pe cel ce ne-a facut rau.
Atunci nu mai este Duhul lui Dumnezeu în noi si nici nu mai este dragostea lui Iisus Hristos în inimile noastre. Ci suntem niste tâlhari, niste ucigasi de buna voie, chiar daca n-am facut ucidere, odata ce pândim sa ne razbunam cu rautate asupra fratelui si cautam sa darâmam slava lui, sau cinstea lui, sau orice din ale lui care sunt date de Dumnezeu. Suntem ucigasi mai înainte de a face ucidere. De ce? Caci ucidem slava si cinstea lui, averea lui si altele ca acestea.
De aceea bine a spus Sfântul Apostol si Evan-ghelist Ioan: Cel ce uraste pe fratele sau, ucigas de om este! 
De aceea sa ne fie mila unul de altul; sa purtam sarcina unul altuia, ca sa împlinim legea lui Hristos, adica legea dragostei care ne porunceste iubirea de vrajmasi.
Pe toti sa-i miluim, pe toti sa-i iertam pentru dragostea lui Hristos.

Parintele Cleopa Ilie.
http://www.sinaxa.net/abc/2010/10/parintele-cleopa-ce-vre%C8%9Bi-sa-va-faca-voua-oamenii-face%C8%9Bi-%C8%99i-voi-lor-asemenea/

"Căutaţi fericirea în sufletele voastre! Nu o căutaţi în afara voastră. Să nu aşteptaţi fericirea să vină din altă parte decât dinlăuntrul vostru, din sufletul vostru, unde sălăşluieşte Hristos. Dacă veţi aştepta fericirea din afara voastră veţi trăi decepţii peste decepţii şi niciodată nu o veţi atinge."
Valeriu Gafencu - Sfântul Închisorilor

Ispita - o încercare, un examen


Cu toţii ştim că de la Domnul nostru Iisus Hristos ne-a rămas o rugăciune, rugăciune pe care o găsim în două locuri în Sfânta Evanghelie. Este vorba de rugăciunea „Tatăl Nostru”. Ea se găseşte în cuprinsul Predicii de pe munte, în Sfânta Evanghelie de la Matei, cap.VI, şi în Sfânta Evanghelie de la Luca, la începutul cap.XI. Rugăciunea „Tatăl Nostru” ne-a dat-o Domnul nostru Iisus Hristos ca model de rugăciune şi ca să ne rugăm cu ea. Sfânta Biserică a păstrat această rugăciune şi a rânduit ca şi credincioşii adunaţi la sfintele slujbe să o rostească, dar şi în rugăciunile lor particulare să se folosească de această rugăciune. Rugăciunea aceasta o cunosc şi oamenii în vârstă, o ştiu şi copiii, o spunem cu toţii, dar nu-i ştim destul de bine cuprinsul şi de multe ori o rostim ca pe ceva învăţat pe de rost şi am putea zice, ca pe ceva ce nu are cine ştie ce rost. Domnul Hristos, însă, ne-a dat această rugăciune ca să ne mântuim prin ea, să pătrundem înţelesul cuvintelor pe care le rostim şi să le facem ca pe nişte cuvinte ale noastre, să ne rugăm cu adevărat cu cuvintele rugăciunii „Tatăl Nostru”.

Cei care studiază cele cuprinse în Sfânta Evanghelie, ştiu că rugăciunea „Tatăl Nostru” are 3 părţi: - o parte de început, chemarea sau invocarea: “Tatăl nostru care eşti în ceruri… “; - urmează apoi 7 cereri; - apoi încheierea („Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava…”).
Între cele 7 cereri, este şi cererea: “şi nu ne duce pe noi în ispită“. Aceasta este a 6-a din cele 7 cereri. Vreau să mă opresc puţin asupra cuvintelor: “şi nu ne duce pe noi în ispită“, şi să vă vorbesc astăzi despre ispită şi despre lupta împotriva ispitelor.
Cu toate că spunem adesea cuvintele: “şi nu ne duce pe noi în ispită“, trebuie să recunoaştem că nu toţi credincioşii ştiu ce este aceea o ispită. “A ispiti” în limba slavonă înseamnă a încerca, a pune pe cineva la examen.
Ispita, prin urmare, este o cercetare a omului, o încercare. Pe limba latină, cuvântul ispită se spune “tentaţia“. Când zic că “m-a tentat ceva“, e acelaşi înţeles cu m-a ispitit. Unii dintre credincioşii noştri au încercat să introducă în rugăciunea Tatăl Nostru, în loc de cuvântul “ispită”, cuvântul cercare. N-a prea mers. S-a statornicit cuvântul ispită şi nu-i nimic, e foarte bine, numai să ştim noi despre ce e vorba.
Noi ştim că a ispiti pe cineva înseamnă, de cele mai multe ori, a-l îndemna la ceva rău. Dar, de fapt, a ispiti înseamnă şi a-l cerceta. Când se face cineva episcop, zice că i se face “Ispitire canonică”, adică e cercetat ca să se vadă dacă are dreapta credinţă, dacă crede cum trebuie, dacă-i vrednic de episcopie.
Deci, în acest înţeles, cuvântul a ispiti are un înţeles bun - a cerceta, a vrea să ştii cum stă cineva cu toate ale lui. Aceasta este de fapt şi ispitirea spre cele rele, pentru că dacă omul este hotărât spre cele bune şi e întărit spre cele bune, nu poate să-l clintească nimeni din cele bune către cele rele, şi atunci ispita - am zice noi - nu reuşeşte, nu-şi atinge scopul.

Cele trei ispitiri ale Mântuitorului
În Sfânta Evanghelie de la Matei, în cap. IV, şi în Sfânta Evanghelie de la Luca, tot în cap. IV, este vorba de o ispitire pe care Diavolul i-a făcut-o Domnului Hristos. Se spune anume că Domnul Hristos s-a retras 40 de zile în pustie după ce a fost botezat de către Ioan Botezătorul. Şi acolo, în pustie, diavolul L-a ispitit cu 3 ispite.

Mai întâi, pentru că Domnul Hristos era flămând, după postul cel îndelungat, a zis diavolul către Domnul Hristos: “Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se prefacă înpâini”. Domnul Hristos însă a răspuns: “Scris este: nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu“. Deci, diavolul n-a avut putere să Îl rătăcească pe Domnul Hristos de la bine spre rău. Domnul Hristos i-a răspuns cu un cuvânt din dumnezeiasca Scriptură. Apoi, i-a arătat diavolul Domnului Hristos toate bogăţiile lumii de pe un munte înalt şi i-a spus: ”Uite, toate acestea sunt ale mele şi ţi le dau ţie, dacă mi te închini mie”. Domnul Hristos a răspuns: “Scris este: Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui unuia să-i slujeşti”. Nu L-a putut apleca diavolul spre dorinţa bogăţiei, căci Domnul Hristos n-a fost în situaţia de a fi putut fi clintit din bine.

L-a dus apoi pe templul din Ierusalim, pe acoperiş, şi i-a zis: “Aruncă-te jos de aici, căci Dumnezeu va porunci îngerilor să te ţină, ca nu cumva să izbeşti de piatră piciorul tău“. Şi domnul Hristos a zis: “Scris este: să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău“. Şi cu aceasta a biruit ispitele diavolului.

Ispita vine de la diavol, dar şi din inima noastră necurăţită


Cuvintele acestea din Sfânta Evanghelie pe care le puteţi citi şi voi singuri, ne arată că diavolul este ispititor, dar ne arată şi aceea că omul trebuie să fie împotrivitor. Şi dacă omul este întărit în bine, nu-l poate povârni nimeni spre rău. Ne mai arată apoi că împotriva gândurilor rele putem să stăm numai cu gândurile cele bune. Avem gânduri bune, înlăturăm cu ele gândurile cele rele. Voi ştiţi cuvântul românesc care zice: “cui cu cui se scoate”. Asta merge tare bine la gânduri: “Gând cu gând se scoate “. Nu poţi scoate un gând rău, decât cu un gând bun. Dacă n-ai gânduri bune, cresc în tine gândurile rele. Şi atunci ispita îşi urmează cursul şi de la gând ajungi la privire nepotrivită, de la privire nepotrivită la cuvânt nepotrivit, şi apoi la faptă.

A fost întrebat Cuviosul Pimen cum se răsplăteşte răul cu rău şi a răspuns acesta: „Răul cu rău se răsplăteşte mai întâi în gând, apoi în privire, adică te uiţi urât la acela care ţi-a făcut vreun rău, apoi în cuvânt, îi zici un cuvânt sau chiar zece în loc de unul, şi apoi ajungi la faptă”. Dar, zice Cuviosul Pimen: „Dacă tai gândul cel rău, la celelalte nu mai ajungi”. Nu mai ajungi nici la privire urâtă, nici la cuvânt nepotrivit, nici la fapta cea rea. Nu ajungi pentru că ai tăiat rădăcina răului, ai tăiat gândul cel rău şi aceasta este împotrivirea cea mai de căpetenie pe care trebuie să o facă omul ca să scape de ispite.

Dar, iubiţi credincioşi, aţi putea zice: e drept că în Sfânta Evanghelie se spune că diavolu-i ispititor, îi rău şi vrea să ne povârnească spre rău, e drept că se scoate gând rău cu gând bun, dar în Sfânta Evanghelie, Domnul Hristos a spus că: “Din inima omului pornesc cugetele cele rele, desfrânările, hoţiile, omorurile, preacurviile, poftele de înavuţire, vicleniile, înşelăciunea, necumpătarea, pizma, hula, trufia şi uşurătatea”" (Mc.7, 2l-22).

Şi toate acestea spurcă pe om. Să luăm aminte: a zis Domnul Hristos că din inima omului pornesc, întâi şi-ntâi cugetele cele rele. Deci, din inima omului. Nu zice că ispititorul aduce omului cuvânt sau gând de ispitire, ci zice că din inima omului pornesc. Acum cum e? Vine de la diavolul, ori vine din inimă ispita?

Iubiţi credincioşi, să băgăm de seamă, vine şi de la diavolul şi vine şi din noi. Că diavolul după ce ne alcătuieşte după chipul lui, după răutatea lui, apoi nu mai stă de noi, că facem noi răul şi fără el. După ce ne-am deprins cu relele, nu de fiecare dată vine diavolul şi-ţi dă un gând rău.

Să ascultăm de duhovnic, nu de gândurile şi părerile proprii

Ne spune Domnul Hristos: “Omul bun, din comoara cea bună a inimii sale scoate cele bune; omul cel rău, din comoara cea rea a inimii sale scoate cele rele” (Mt.12, 35). De aceea zice Sfantul Marcu Ascetul: „Să nu asculţi de inima ta câtă vreme mai sunt patimile în ea. Că cele ce le are înăuntru, pe acelea ţi le pune înainte “. Şi părinţii cei duhovniceşti, oameni cu multă chibzuinţă, cu mult dar şi cu multă luminare de la Dumnezeu, ne învaţă să ne cercetăm gândurile şi să ne mărturisim gândurile. Ce înseamnă să-ţi mărturiseşti gândurile? Să le spui la un părinte duhovnicesc, la un preot duhovnic şi să cercetezi gândurile, dacă sunt după voia lui Dumnezeu sau nu, şi să faci ce îţi spune el, nu ce ţi se pare ţie.

Spune undeva în Pateric: “Unde vei vedea pe cel tânăr vrând să se urce la cer de voia lui, trage-l pe el jos, că nu-i e de folos să se suie “. Deci, nu ţi-e de folos nici la cer să te sui din propria ta voinţă, ci numai cu sfat şi cu învăţătură şi să nu te încerci să faci ceva ce ţi se pare ţie, căci cu aceasta te stăpâneşte apoi vrăjmaşul, că apoi ţi se par şi altele ca bune.

În Pateric se spune de cineva că era gata să-l omoare pe tatăl său pentru că i-a venit în gând că tatăl său vine la el cu o secure să-l omoare. Şi atunci a luat el securea. Era pustnic, în pustietate, şi se gândea poate că-i sfânt, dar nu era nici la măsurile oamenilor răi din lumea asta. Era mai rău. De ce ? Pentru că s-a încrezut în gândurile sale. Şi a mai fost unul - tot în vieţile sfinţilor se spune - care a ajuns să se închine vrăjmaşului, pentru că tot de el asculta, nu căuta sfat, nu căuta învăţătură.

Părinţii cei duhovniceşti au rânduit aşa: să cauţi învăţătură, să cauţi îndrumare, să te alcătuieşti după conştiinţa celor care au o conştiinţă înaintată şi sfântă.

Să ne mărturisim şi gândurile

Se spune, în cuvintele Cuviosului Dorotei, că era un frate oarecare ce se ducea la părintele cel duhovnicesc să-i spună cuvânt de învăţătură. Şi acela îi spunea. De la o vreme, însă, a început fratele să gândească: „N-ar mai trebui să mă duc la părintele să-i cer îndrumare, pentru că ştiu eu cam ce mi-ar spune“. Dar el n-a ascultat de gândul acesta şi s-a dus la părintele, deşi gândul îi zicea: „Nu-l mai deranja, nu-l mai stingheri”. Deci, el totuşi s-a dus şi după ce i-a mărturisit gândurile lui, părintele i-a spus exact ceea ce gândea el că-i va spune părintele. După aceea, îi zicea gândul: „Vezi, că tot degeaba te-ai dus, vezi, că părintele ţi-a spus ceea ce ştiai tu că-ţi va spune? N-ar mai fi fost cazul să te duci”. Şi ştiţi ce i-a răspuns omul acela înţelept? I-a spus aşa: „M-am dus pentru că gândul pe care-l aveam înainte de a primi îndrumare era de la vrăjmaşul, dar acum, acelaşi gând, prin îndrumarea cuiva, e de la Duhul Sfânt”. Iată, iubiţi credincioşi, ce înseamnă să-ţi mărturiseşti gândurile ca să poţi scăpa de ispite. Căci altfel vrăjmaşul te ia şi te învârte, cum se spune în Filocalie că l-a învârtit pe unul două săptămâni prin văzduh şi după aceea l-a lăsat jos. Acum ştie Dumnezeu ce-o fi fost cu învârtitul acesta, dar un lucru-i sigur - că-i învârte pe mulţi în lumea aceasta, îi învârte cu multe gânduri şi îi lasă jos ameţiţi şi trăiesc ca nişte ameţiţi. Şi poate şi nouă ni se întâmplă de multe ori, mai ales atunci când nu mai ştim ce să facem, când ajungem la o zăpăceală, când nu avem linişte în suflet, când suntem zdrobiţi că: ba aşa, ba aşa, ba pe dincolo, căci cu gândurile te surpă diavolul mai mult decât cu orice altceva.

Deci, iubiţi credincioşi, ce trebuie să facem?

Să ne împotrivim, să ne mărturisim gândurile. Dar ca să-ţi mărturiseşti gândurile trebuie să ai smerenie, că dacă n-ai smerenie, nu te poţi descoperi cum eşti şi una o spui şi alta o laşi şi atunci păţeşti ceea ce se spune la molitva de la spovedanie: „Fiule - zice - să nu cumva să ascunzi de mine vreun păcat, ca nu cumva venind la doctor să te întorci fără tămăduire. De vei ascunde de mine vreun păcat, îndoite păcate vei avea”. De aceea mulţi sunt tot nespovediţi, căci, şi spun, şi nu spun; unele le spun, altele nu, şi atunci, după spovedanie, tot nespovediţi rămân.

Arme împotriva gândurilor rele

Ucenicilor le cam venea somnul în timpul rugăciunii din grădina Ghetsimani a Domnului Hristos; Domnul se ruga şi ucenicii moţăiau. Atunci, Domnul Hristos le-a spus: “Privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu intraţi în ispită “. Dar nu le-a spus să privegheze în înţelesul să nu doarmă, că somnu-i de la Dumnezeu, iubiţi credincioşi. Noi mulţumim lui Dumnezeu dimineaţa, la rugăciune, că ne-a dat somn. Somnu-i cu bun rost, dar să nu dormim şi când suntem treji, adică să fim cu luare aminte la gânduri. Aceasta înseamnă “Privegheaţi!”. Fiţi cu luare aminte ce faceţi, ce se întâmplă în mintea voastră, fiţi cu luare aminte ce se întâmplă cu voi. Asta înseamnă privegheaţi. Dar nu numai privegheaţi, că dacă numai ai priveghea şi nu te-ai şi ruga, ai face lucrul omului fără credinţă. Noi trebuie să priveghem şi să ne rugăm, să zicem mereu: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”. Astfel, prin rugăciune, avem un gând de căpetenie ce sfărâmă toate lucrăturile vrăjmaşului şi vrăjmaşul n-are nici o putere în noi, pentru că el are altă cale de a intra în noi decât calea minţii. “Minte cu minte se luptă ” - spune în Filocalie. Deci, mintea dacă este întărită în bine, atunci diavolul poate să facă ce vrea, că nu o surpă.

Se spune undeva, în Pateric - şi parcă citind ne vine şi râsul, dar sunt nişte realităţi indiscutabile - că era un părinte (Cuviosul Teodor al Fermei) şi se ruga în chilia lui şi a venit un diavol şi a vrut să intre la el şi n-a putut intra pentru că se ruga cuviosul, l-a legat cuviosul la uşă. A mai venit şi al doilea şi al treilea, şi când i-a văzut pe cei doi acolo legaţi, în faţa uşii chiliei cuviosului, i-a întrebat pe cei doi: „ Ce-i cu voi aici? ” Au răspuns: „ Se roagă cuviosul şi nu putem face nimic. Ne-a legat”. Orice om care-i preocupat de o idee înaltă, orice om care-i la rugăciune, face neputincioase toate influenţele străine, toate încercările de a intra în sufletul lui ceva care nu-i după voia lui Dumnezeu. Asta înseamnă, de fapt, să-i legi pe draci, îi legi când n-au putere asupra ta.

Iată deci, iubiţi credincioşi, mai ştim o cale de împotrivire, cu rugăciunea. Dar toate acestea în smerenie, căci, se zice că smerenia îi arde pe draci. Noi, cu mândria îi veselim şi cu smerenia îi potopim. Să ne ajute Dumnezeu să-i potopim cu adevărat cu smerenia, căci smerenia este dezrădăcinătoarea patimilor. In Filocalia, vol. IX, la Scara Sfântului Ioan Scărarul, se vorbeşte despre înalta cugetare smerită. Acolo se spune că smerenia este dezrădăcinătoarea patimilor, adică le scoate din rădăcină.

Ne mai ajutăm, iubiţi credincioşi, şi cu munca, foarte mult se ajută omul cu munca mâinilor şi a minţii. Se spune în învăţăturile Sfântului Efrem Sirul că a fost văzut un vrăjmaş pe zidul unei cetăţi, dar care numai se întorcea de pe o parte pe alta, că nu prea avea ce face. În toată cetatea nu prea avea ce face pentru că oamenii erau povârniţi spre rele, chiar şi fără uneltirile vrăjmaşului. Dar erau tare mulţi draci în jurul unui pustnic, căci cu acela se luptau şi căutau să-l scoată din ce-i bine.

Dar, ştie Dumnezeu, poate că răutăţile noastre se fac draci, căci aşa se spune în Filocalie. Spun părinţii că patimile cele rele pe care le avem în suflet, pornirile cele rele sunt dracii noştri.

Se ruga un frate de un părinte să ceară de la Dumnezeu să-l izbăvească de duhul desfrânării, de pornirile spre desfrânare. Şi părintele s-a rugat lui Dumnezeu şi diavolul s-a depărtat, dar el tot n-a scăpat de duhul desfrânării. Şi vine din nou la părintele şi îi zice: “Roagă-te părinte, căci nu simt nici o schimbare “. Şi atunci părintele s-a rugat din nou. Şi i s-a arătat diavolul şi i-a zis: „ Eu m-am depărtat de când ai zis întâi, dar el are dracul lui. Care-i acela? a întrebat pustnicul. Zice: „Acela-i îmbuibarea pântecelui, prea multa mâncare şi somnul prea mult. Astea-l doboară pe el şi fără mine “.

Deci, fiecare om poate avea dracul lui, dacă-i vorba, că diavolul nu se luptă cu cei mici, ci se luptă cu cei mari. Spune undeva, tot în Pateric, că a zis cineva către un părinte duhovnicesc: “Părinte, cu mine se luptă dracii!”. S-a minunat părintele şi i-a zis: „ Nu se poate, frate. Nu se luptă cu cei ca noi, ci cu cei mari: cu Moise, ci Ilie”.

Am zis că ne ajutăm mult şi cu munca. Cum ? Aşa ne ajutăm: că omul care lucrează ceva, acela are întotdeauna ceva de făcut şi nu-i e mintea împrăştiată ca la omul leneş, în nelucrare. Îmi aduc aminte când eram copil, spuneau părinţii mei când ne puneau la treabă, că noi mai stăteam, ne bucuram mai mult să stăm decât să lucrăm: “Mă copile, pune mâna pe lucru, că-i păcat să stai fară lucru“. Mai întreabă câte cineva pe aici: „Părinte, lucră călugării ceva?” Şi zic: „Lucră, că dacă nu lucră ei, lucră dracii pe ei. Şi ca să nu lucreze dracii, lucră ei”.

Aşa e cu toată lumea, iubiţi credincioşi, nu numai cu călugării, că vrăjmaşul are treabă cu toţi. Deci, lucraţi şi cu mâinile.

Se spune că era Sfântul Antonie cel Mare într-o pustietate şi a ajuns într-un fel de moleşeală, într-un fel de plictiseală să se tot roage. Şi atunci a zis: „Doamne, ce să fac să mă mântuiesc? Că nu mă lasă gândurile“. Şi a văzut un înger în chip călugăresc, ce stătea jos şi împletea o funie, deci lucra cu mâinile şi după aceea se scula la rugăciune şi iar se aşeza şi lucra, şi iar se scula şi se ruga. Şi în felul acesta i-a arătat Sfântului Antonie ce are de făcut şi i-a zis: “Fă aşa şi te mântuieşti”.

Vedeţi câtă osteneală, câtă trudă, câtă luare aminte trebuie omului ca să ajungă să scape de rele. Se spune că era într-o mănăstire un părinte care scria cărţi, copia. Scria ce scria, îşi ridica ochii la cer, zicea ceva cu mintea, iar scria mai departe şi-l întrebă un frate care s-a nimerit pe acolo: „ Ce faci părinte, de şi scrii, şi te uiţi şi la cer? Părintele i-a zis: „ Măi frate, tu eşti călugăr şi nu ştii ce fac? Lucru cu mâinile, copiez, dar după aceea mă gândesc la Dumnezeu, ridic ochii spre cer şi zic: Dumnezeule, spre ajutorul meu ia aminte. Doamne, ca să-mi ajuţi mie grăbeşte. Slavă Ţie Doamne, slavă Ţie. Şi iar scriu, şi iau putere din rugăciune, pentru munca pe care o fac”.

Voi ştiţi, iubiţi credincioşi, cei de la ţară cel puţin, că nu-ţi pierzi vremea când îţi baţi coasa. Aşa-i că nu ţi-o pierzi? Dimpotrivă, o câştigi. Ia să coseşti o zi întreagă cu o coasă nebătută! Aşa cum atunci când îţi baţi coasa ai spor la cosit, tot aşa când te rogi ai spor la împlinirea binelui.

Dumnezeu să ne ajute! Amin!

Arhimandrit Teofil Paraian

Rugaciune catre Maica Domnului

O, Preacurată Maică a Domnului, a puterilor de sus, împărăteasa cerului și a pământului, atotputernică apărătoare și tărie a noastră, primește această cântare de laudă și de mulțumire de la noi, nevrednicii robii tăi. Înalță rugăciunile noastre la tronul lui Dumnezeu și Fiul tău, ca să fie milostiv nedreptăților noastre. Să adauge harul Său tuturor celor ce cinstesc preacinstit numele tău și cu credință și cu dragoste se închină făcătoarei de minuni icoanei tale. Că nu suntem vrednici să fim miluiți de Dânsul și pentru aceasta năzuim la tine, că ești acoperitoarea noastră și grabnică ajutătoare.
Auzi-ne pe noi, cei ce ne rugăm ție; ocrotește-ne pe noi cu atotputernicul tău Acoperământ și cere de la Dumnezeu Fiul tău să dea păstoriților noștri sfințenie, ca să privegheze și să ocârmuiască sufletele noastre; ocârmuitorilor de orașe, înțelepciune și putere; judecătorilor, dreptate și necăutare la față; învățătorilor, minte și smerită înțelepciune; asupriților, răbdare; asupritorilor, frică de Dumnezeu; celor mâhniți, răbdare și bucurie duhovnicească; neînfrânaților, înfrânare; și nouă, tuturor, duhul înțelepciunii și al cucerniciei, duhul milostivirii și al blândeții, duhul curăției și al dreptății. Așa, Doamnă preasfântă, milostivește-te asupra noastră și asupra neputinciosului tău popor.
Pe cei rătăciți povățuiește-i pe calea cea bună, pe cei bătrâni îi sprijinește, pe prunci îi păzește și pe noi, pe toți, ne apără și ne ocrotește cu milostivirea ta. Pe toți, scoate-ne din adâncul păcatului și ne luminează ochii inimii noastre spre căutarea mântuirii. Milostivă fii nouă aici, în această viață, iar la înfricoșătoarea judecată să te rogi pentru noi către Fiul tău și Dumnezeul nostru. Că tu, Doamnă, ești slava celor cerești și nădejdea pământenilor. Tu ești, după Dumnezeu, nădejdea și apărătoarea noastră, a tuturor celor ce ne rugăm ție cu credință. Deci ne rugăm ție, Atotputernică ajutătoarea noastră, și ție ne predăm pe noi înșine, unul pe altul și toată viața noastră, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Împărăteasa mea cea preabună și nădejdea mea, Născătoare de Dumnezeu, primitoarea săracilor și ajutătoarea străinilor, bucuria celor mâhniți și acoperitoarea celor necăjiți, vezi-mi nevoia, vezi-mi necazul, ajută-mi ca unui neputincios, hrănește-mă ca pe un străin; necazul meu îl știi, deci dezleagă-l precum voiești, că n-am alt ajutor afară de tine, nici altă mângâiere bună, ci numai pe tine, Maica lui Dumnezeu, ca să mă păzești și să mă acoperi, în vecii vecilor. Amin.
Preacurată Doamnă Stăpână, de Dumnezeu Născătoare Fecioară, care poți face tot binele, primește aceste cinstite daruri, care se cuvin numai ție, de la noi nevrednicii robii tăi, Ceea ce ești aleasă din toate neamurile și te-ai arătat mai înaltă decât toate făpturile cerești și pământești. Căci pentru tine a fost cu noi Domnul puterilor și prin tine am cunoscut pe Fiul lui Dumnezeu și ne-am învrednicit de Sfântul Trup și de Preacuratul Lui Sânge. Pentru aceasta fericită ești în neamurile neamurilor, ceea ce ești de Dumnezeu fericită, mai luminată decât heruvimii și mai cinstită decât serafimii. Și acum, Preasfântă Stăpână de Dumnezeu Născătoare Fecioară, întru tot lăudată, nu înceta a te ruga pentru noi, nevrednicii robii tăi, ca să ne izbăvim de sfatul celui înșelător și de toată primejdia, și să fim păziți nevătămați de toată lovirea cea înveninată a diavolului; ci până în sfârșit cu rugăciunile tale păzește-ne pe noi neosândiți. Ca prin paza și cu ajutorul tău fiind mântuiți, slavă, laudă, mulțumită și închinăciune, pentru toate să înălțăm, Unuia în Treime Dumnezeu, Ziditorul tuturor, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Important este numai ca omul sã se ridice din nou şi sã o ia de la capãt pe calea catre Dumnezeu 

" Noi , aici pe pãmãnt , împlinim o eptimie . Sã nu vã mirați cã neîncetat aveți câte un necaz . Toți pãcãtuim necontenit , alunecãm şi cãdem . Cãdem , de fapt , în cursele diavolului . Sfinții întãresc neîncetat un lucru : . Chiar de am cãdea de o sutã de ori pe zi , nu vã îngrijiți de asta , ci doar sã vã ridicați şi sã mergeţi mai departe . Voi doar sã mergeți înainte şi sã vã rugați Domnului , pentru ajutor . Nu prin faptul cã ne plãngem întruna de ceva Îl supãrãm pe Dumnezeu . Îl supãrãm atunci când pãcãtuim , nu atunci când ne întoarcem cãtre Dãnsul ca spre ruda noastrã cea mai apropiatã . Domnului îi este plãcut a-l chema neîncetat şi a ne revãrsa preaplinul inimii înaintea Sa . Nu mai dați atâta însemnãtate întãmplãrilor din afara . Fiți mai mult în lãuntrul vostru , în inimã , cu Domnul , iar pe celãlalte lãsați-le !
Trebuie doar sã fiți cuviincioşi , liniştiți şi buni . Nu purtați grija altora " .

Starețul Tadei de la Mãnãstirea Vitovnița

Omul, inger si demon

Cu mâna poți să mângâi,
Dar poți să și lovești,
Cu brațele-oferi daruri,
Dar poți să și rănești.

Picioarele te duc,
Spre locurile sfinte,
Dar tot ele conduc,
Spre căile pierdute.

Cu limba poți răni,
Poți arunca săgeți,
Dar ea îți poate fi,
Și sfat între-nțelepți.

Tot buzele rostesc,
Și dor și șoapte sfinte,
Dar tot ele grăiesc,
Amarele cuvinte.

Tot ochii tăi grăiesc,
De ești în armonie,
Dar tot ei te vădesc,
Și când ai dușmănie.

Prin gânduri tu cobori,
De ești robit de ele,
Și tot prin ele zbori,
De n-ai în cuget rele.

Tot omul poate fi,
Un înger de lumină,
Și în aceeași zi,
Întunecat de tină.

Elena J.

O candela stinsa asteapta 

Ca sa ne rugam la cele sfinte
Speranta de jale-I cuprinsa
Nimic nu mai e ca-nainte
Mortii isi dorm somnul de veci
In triste si reci asezaminte
Pe-acasa, tu ai uitat sa mai treci
Nimic nu mai e ca-nainte
Natura se zbate in haos total
In vechi si botite vesminte
Lumea-i cuprinsa de-un stress ireal
Nimic nu mai e ca-nainte
Chipul tau se topeste in noapte
Golit de aduceri aminte
Si ciorile caraie-a moarte
Nimic nu mai e ca-nainte
Ud perna cu lacrimi fierbinti
Nu ma pot exprima in cuvinte
Durerea ma scoate din minti
Caci nimic nu mai e ca-nainte
Nu mai stiu cand e zi si cand noapte
Ma incearca mereu simtaminte
Ascultand a fantasmelor soapte
Dar nimic nu mai e ca-nainte
Te astept sa revii din eter
Cu chipul de inger cuminte
Si o ruga inalt catre cer :
Sa fim iar … cum eram inainte …

Traian Calancia

Smeriti-va inaintea Domnului, si El va va inalta

 Câteodată, când păcătuieşti, El nu Îşi îndreaptă imediat asupra ta mâna Lui cârmuitoare. 

Te lasă pur şi simplu să mergi mai departe. 

Dar odată mâna Sa cârmuitoare îndreptată asupra ta, nu mai poţi face altceva decât să te smereşti. Nu mai ai nici o cale de scăpare, căci El nu este ca omul, care te lasă uşor să pleci. 

A avea păcatul iertat şi părtăşia cu Dumnezeu restabilită este destul de uşor. Dar nu poţi să îndepărtezi disciplina pe care Dumnezeu ţi-o aplică în mediul în care trăieşti, în casă, în afacerile tale sau în trupul tău. 

Singurul lucru ce poţi să-l faci este să înveţi să te smereşti sub mâna tare a lui Dumnezeu.

 Cu cât eşti mai smerit sub mâna puternică a lui Dumnezeu şi cu cât te împotriveşti mai puţin, cu atât mai repede se va îndepărta mâna cârmuitoare a lui Dumnezeu de la tine. 

 Dacă nu suntem supuşi şi răbdători, ci cârtim şi ne agităm, daţi-mi voie să vă spun că mâna cârmuitoare a lui Dumnezeu va fi mai greu de îndepărtat. 

Aceasta este o problemă cât se poate de serioasă. 

 Cu douăzeci de ani în urmă ai făcut ceva propriilor tale gânduri. Astăzi te reîntâlneşti cu acelaşi lucru şi trebuie să mănânci acel fruct al acţiunii tale de atunci. Acel lucru a revenit şi te-a descoperit. Ce vei face în acest caz? Trebuie să-ţi pleci capul spunând: "Doamne, este vina mea!" 

Trebuie să te smereşti sub mâna tare a lui Dumnezeu şi să nu te împotriveşti. Cu cât te vei împotrivi mai mult, cu atât mai apăsătoare va fi mâna lui Dumnezeu. Eu spun mereu că trebuie să te smereşti sub mâna tare a lui Dumnezeu. 

Cu cât te vei împotrivi mai mult mâinii cârmuitoare a lui Dumnezeu, cu atât mai multe lucruri ţi se vor întâmpla. 

De îndată ce mâna cârmuitoare a lui Dumnezeu este asupra ta, trebuie să te smereşti şi să recunoşti de bună voie că aceasta meriţi, căci Domnul nu poate să greşească. Trebuie să stai în supunere, să nu te gândeşti la răzvrătire; nu trebuie nici măcar să cârteşti sau să te nelinişteşti.

 Daţi-mi voie să folosesc un alt exemplu din Biblie: după incidentul de la Meriba, cu lovirea stâncii, Moise şi Aron au căzut în mâna cârmuitoare a lui Dumnezeu. Deşi Aron a păcătuit, Dumnezeu i-a îngăduit să rămână preot şi a restabilit părtăşia cu el. Cu toate acestea, mai târziu Dumnezeu i-a spus că trebuie să părăsească această lume şi că nu va intra în ţara Canaanului. Nici Moise nu L-a sfinţit pe Domnul la stâncă. În loc de a vorbi stâncii, aşa cum Dumnezeu îi poruncise, Moise a lovit-o cu toiagul. Din această cauză, nici el nu a putut să intre în Canaan. Observaţi principiul de bază? Este cârmuirea lui Dumnezeu. Nu-L mai poţi avea pe Dumnezeu pe calea pe care obişnuia să te trateze înainte. S-ar putea că tu va trebui să-ţi schimbi calea de acum încolo. S-ar putea că tu va trebui să-ţi schimbi calea ce ţi se părea a fi cea mai bună.

Biblia este plină cu astfel de cazuri. Când poporul lui Israel a ajuns la Cades, în pustia Paran, au trimis iscoade care să iscodească ţara. Iscoadele au tăiat o ramură de viţă ce avea un ciorchine de struguri atât de mare, încât a fost nevoie de doi oameni să-l ducă. Ei au cunoscut că în acea ţară curgea, într-adevăr, lapte şi miere. Dar s-au temut şi au refuzat să intre în ţară, din cauză că văzuseră că oamenii de acolo erau atât de înalţi la statură, încât israeliţii păreau în proprii lor ochi a fi ca nişte lăcuste. 

Drept urmare, cu excepţia lui Iosua şi Caleb, care mai târziu au intrat în ţară, toţi ceilalţi au murit în pustie. Când ei au auzit sentinţa rostită de Dumnezeu, şi-au mărturisit păcatul şi şi-au exprimat dorinţa să intre în ţară. Deşi Dumnezeu a continuat, într-adevăr, să se poarte cu har faţă de ei şi să-i recunoască a fi poporul Lui, totuşi nu le-a îngăduit să aibă vreo parte în Canaan. 

Nu au fost lăsaţi să intre, căci cârmuirea lui Dumnezeu se schimbase. De aceea, fraţilor, de la începutul vieţii voastre de creştini trebuie să doriţi să umblaţi, din prima până în ultima zi, pe drumul pe care Dumnezeu l-a rânduit pentru voi. Nu trăiţi uşuratic! Nu păcătuiţi! Vă rog să reţineţi: deşi se poate să căpătaţi îndurare, totuşi veţi descoperi că Dumnezeu şi-a schimbat calea faţă de voi. Mâna Lui cârmuitoare nu slăbeşte niciodată.

Cu adevărat mâna cârmuitoare a lui Dumnezeu este ceva cât se poate de serios. Să ne temem, aşadar, căci nu ştim când va cădea asupra noastră mâna disciplinară a lui Dumnezeu. 

S-ar putea ca Dumnezeu să îngăduie unora să meargă mai departe nepedepsiţi. 

S-ar putea să treacă cu vederea răzvrătirea de zece ori, dar a unsprezecea oară îşi întinde în jos mâna.

 Sau mâna Lui poate să se abată chiar de prima dată. Noi nu avem cum să ştim când va coborî mâna Lui disciplinară.

sursa https://www.resursecrestine.ro/tipareste-resursa/104232

PĂCATUL BLESTEMULUI ÎN CASĂ 

Există un obicei foarte rău la unii părinti de a-si blestema copiii atunci când îi supără. Tot timpul le-am recomandat părintilor ca atunci când copiii nu sunt cuminti, să-i bată, însă niciodatâ să nu-i blesteme. Deoarece blestemul, înjurătura, când sunt făcute de părinte asupra copilului pe care l-a născut, au urmări negative asupra lui. Copilul care a fost blestemat de tatăl sau mama lui si părintii respectivi nu s-au spovedit de acest păcat, deci nu au primit dezlegare de el, foarte usor este atins de blestem. Din această cauză pot veni boli, necazuri, suferinte, esecuri în viată peste copiii respectivi. Blestemele sunt foarte rele în casă, atât când sunt rostite de părinti asupra copiilor, cât si invers, de copii asupra părintilor. Multi copii nu se căsătoresc sau celor care se căsătoresc nu le merge bine în căsnicie din cauza blestemelor părintilor. Remediul cel mai eficient împotriva acestor blesteme transmisibile este Taina Sfintei Spovedanii facută atât de părinti, cât si de copii; după aceea un rol foarte important îl are citirea rugăciunii celei mari de dezlegare asupra întregii familii. Adică să meargă împreună, părintii cu copiii, la preot pentru a le citi acea rugăciune de dezlegare. Foarte grav este când părintii mor fară să le fi citit în viată rugăciunea respectivă. Acele înjurături si blesteme asupra copiilor lor, dacă nu sunt dezlegate de către preot, când sunt în viată părintii, pot produce foarte mari necazuri asupra copiilor. Dincolo de mormânt nu mai poate face nimeni acea dezlegare. Să ne ferim a rosti orice cuvânt rău asupra copiilor nostri pentru a nu se repercuta asupra lor si a nu le produce mari necazuri în viată. De asemenea, copiii niciodată să nu-si blesteme sau să-si înjure părintii care i-au născut. Nu mai vorbesc de acei copii care ajung chiar să-si lovească părintii, pe cei care i-au născut. Spun Sfintii Părinti că acelui copil care si-a lovit părintele, mâna respectivă nu-i mai putrezeste. Este ceva înfricosător! Pentru orice cuvânt iesit din gura noastră vom da răspuns în ziua Judecătii, înaintea lui Dumnezeu.

Cuvinte duhovnicesti alese 
Sf.Ioan Gura de Aur

,, Ce ziceti,dragii mei? Nu va revine voua citirea Sfintei Scripturi,pentru ca sunteti prea ocupati?  Va spun insa,ca voi aveti mai multa nevoie decat calugarii. De fapt,ei sunt feriti chiar prin felul lor de viata,de multe lovituri ale diavolului.Iar voi,dimpotriva,sunteti in lupta,sunteti expusi neincetat la noi rani. Cauzele de nerabdare,de gelozie,de neliniste,de descurajare,de vanitate va inconjoara mereu. Dusmanul vostru lucreaza continuu,noi sageti impotriva voastra.Pentru aceasta,voi aveti nevoie,sa gasiti forta voastra in Sfanta Scriptura.''

 Proorocul David: “Toate poruncile tale sunt adevăr” (Psalm 118, 86)

Când ne rugăm în gând lui Dumnezeu atunci ne rugăm în duh, adică cu mintea şi cu inima stăpânite de atenţie şi simţire. În adevăr, ne rugăm când lucrăm şi poruncile lui Dumnezeu, că ele sunt adevăr, cum spune proorocul David: “Toate poruncile tale sunt adevăr” (Psalm 118, 86). Însă, te rogi în adevăr numai când faci poruncile după legea lui Dumnezeu, adică în dreapta credinţă, cum zice psalmistul: “Că legea Ta este adevărul” (Psalm 118, 42).

Din Arhim. Cleopa Ilie, Arhim. Ioanichie Bălan, Lumina şi faptele credinţei, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, 1994, p. 200-201

     
    Sfântul Siluan, spune că harul cel mare pătrunde până în oasele omului, şi de aceea oasele acelui om după moarte devin moaşte. Moaştele nu sunt doar ,,oseminte”, moaştele sunt oseminte sfinţite de sălăşluirea harului Duhului Sfânt până în oase, şi se simte şi în inimă, în suflet, în minte, în trup, şi până în oase!.......Trăiţi în adevăr, cereţi lui Dumnezeu:,,Dacă eşti adevărat, Doamne, trezeşte-mă şi pe mine!Scoate-mă din negura în care sunt.Iar pentru păcatele mele , mustră-mă, Părinte, cu blândeţe, că sunt slab, dar dă-mi Tu strigătul celui care se mistuie, şi dă-mi puterea căinţei, dar arată-mi-Te!Fă ca viaţa mea să fie adevărată…………”

Sursa: Ieromonahul Rafail Noica, Cultura Duhului - Editura Reîntregirea, Alba Iulia 2002 pag.97 - 99

CÂNTEC DE POCĂINȚĂ

de Preot Sorin Croitoru

Doamne, mult am suferit
După Tine am tânjit..
Eram tare amărât
Până când m-am hotărât
Să scap de păcat urât!

Doamne, în genunchi am stat
Și la Tine m-am rugat:
"Dacă încă mă iubești,
Milostiv așa cum ești,
De patimi să mă ferești!

Doamne, sunt lipsit de har
De nu-mi vei trimite iar
Duhul Tatălui ceresc,
Să mă spăl, să mă sfințesc,
Sufletul să mi-l albesc..

 Doamne, Tu toate le poți:
Tu pe vameși și pe hoți,
Pe tâlhari și pe călăi,
Desfrânați și oameni răi,
I-ai făcut chiar frați ai Tăi!

Tu ai milă de popor
Și îi ești Mântuitor.
Te-a făcut Tatăl Hristos
Pentru omul păcătos
Ce trăiește-aicea jos.

Ai lăsat Tronul din cer,
Ca să nu mă lași să pier.
Tu, slăvitul Dumnezeu,
Ai luat trup ca al meu,
Ca s-ajung în cer și eu!"

Eu din suflet m-am rugat,
Și Tu iar m-ai ajutat.
Mi-ai dat Ajutor ceresc,
Duhul Cel dumnezeiesc,
Ca din nou să mă sfințesc.

Doamne, păcătos am fost,
Dar cu lacrimi și cu post,
De păcat eu am scăpat,
Din iad iar m-ai ridicat,
Sufletul mi-ai înviat!

Slavă Ție, Doamne, slavă Ție,
Amin