Importanta Rugaciunii noaptea indemn al Sf Ioan Gura de Aur

Cuvioasa Maica Pelaghia de la Reazani ,,De ce o rugaciune de la 12 seara e cat 40 rugaciuni spuse ziua,,

Maica Pelaghia s-a născut în satul Zaharovo, regiunea Reazani (Rusia) în anul 1890. 

A fost un om deosebit. În copilărie când avea cinci-şase ani, era vizitată de o călugăriţă care o învăţa despre credinţa adevărată. Îi citea fetiţei psalmi şi rugăciuni. Tânăra avea o memorie extraordinară, orice psalm putea să-l memoreze numai după ce i se citea de trei ori. 

O mare atenţie acorda faptului cum ne facem însemnul Sfintei cruci. După spusele ei la unirea corectă a degetelor din ele iese foc. Şi acest foc ne sfinţeşte şi curăţeşte corpul nostru, sângele nostru trecând prin această cruce de foc se curăţeşte de tot răul – totul arde. Deci cu cît mai des ne însemnăm cu simbolul Sfintei Cruci , cu atît este mai curat sângele nostru şi cugetările noastre. 

Cu atât sîntem mai aprope de Dumnezeu, şi mai repede ajung la El rugăciunele noastre.Incă din copilărie a fost alungată de acasă de proprii părinţi şi locuia la cei care vroiau s-o primească. Era foarte aproape de Dumnezeu şi Sfinţii lui, cu care vorbea de la o vârstă fragedă, în deosebi cu Sfântul Serafim de Sarov care a devenit ocrotitorul şi îndrumătorul ei..."
Ea a vindecat foarte mulţi oameni cu puterea rugăciunii sale.
Ea a prezis războiul cu Germania cu mult timp înainte, chiar şi ziua începerii. Într-o zi a zis : „ Iată, astăzi s-a început războiul." Nu a fost crezută de la început , fiindcă ştirea ajunse abea peste vreo patru zile. Prezise că trupele fasciste vor ajunge până la localitatea unde locuia ea şi ca de acolo nu va mai putea înainta mai departe.
 La ea oamenii vin amărâţi , dar se întorc înaripaţi. O mare putere avea de la Dumnezeu " .

Maica Pelaghia a trecut la Domnul în anul 1966.
Maica Pelaghia spunea despre importanţa deosebită a Sfintei Împărtăşanii din Joia Mare că, de s-ar întâmpla prigoană, cu harul acestei Sfinte Împărtăşanii poţi rezista trei ani.
Pentru agonisirea tăriei şi a neclintirii în credinţă să ne rugăm în faţa icoanelor „Vladimirskaia", „Grebnevskaia", proorocului Amos, poorocului Daniel (el dăruieşte rugăciunea buzelor), Cuv. Simeon Stâlpnicul, Sf. Apostol Pavel şi Fericitului Augustin (ambii încă dăruiesc cunoştinţe, minte deosebită şi ajută copiilor la învăţătură).
Maica Domnului prin chipul Său „Izvorul de viaţă dătător" dăruieşte har pentru cunoaşterea adevărului.
De orice lucru straşnic - Sf. Mc. Bonifatie.
Pentru iertarea păcatelor grozave - Mântuitorului, înaintea icoanei Maicii Domnului „Aflarea celor pierduţi", Sf. Arh. Mihail, Drept. Iosif Logodnicul, Drept. Simeon de Dumnezeu Primitorul, Sf. Ap. Petru şi Pavel, Sf. Părinte Ierarh Nicolaie, M. Făcător de Minuni, tuturor sfinţilor.
Pentru izbăvirea de necazuri, scârbe şi pieire - înaintea sfintei icoane „Izbăvitoarea".
De toate bolile - la icoana „Tămăduitoarea", Sf. Arhanghel Rafail, Drept. Simeon de Dumnezeu Primitorul, Sf. Sfinţitul Mc. Pancratie, Cuv. Serafim de la Sarov şi de citit cât mai des psalmul 26 (de 40 de ori nu mai puţin de trei nopţi la rând).
De dureri de cap - Sf. Prooroc Înaintemergător şi Botezător al Domnului Ioan.
De bolile ochilor - rugăciuni la icoana Maicii Domnului „Kazanskaia".
De bolile pieptului şi a pântecelui - Sf. Ap. Ioan Teologul.
De bolile plămânilor, boli femeieşti şi pentru ajutor la naştere - înaintea icoanei „Feodorovskaia" (la bolile de plămâni de citit cât mai des „Împărate Ceresc...", de 40 de ori, noaptea).
De bolile mâinilor - la icoana Maicii Domnului „Trichirusa" („Троеручица").
De bolile picioarelor - Cuv. Simeon Stâlpnicul, Sf. Mc.Trifon, Cuv. Serafim de la Sarov.
De boli canceroase - la icoana Maicii Domnului „Împărăteasa Tuturor" („Pantanasa"), Cuv. Macrina, Drept. Nicodim.
De boala sângelui - Sf. Mc. Smaragd.
Pentru ca să fii iubit, ca oamenii să aibă faţă de tine o atitudine binevoitoare - Sf. Împărat şi Prooroc David.
Pentru ca copiii să aibă dragoste faţă de părinţi- Sf. M. Mc. şi Tămăduitor de boale Pantelimon.
Pentru a trăi în îndestulare - înaintea icoanei Maicii Domnului „Sporitoarea grânelor" („Спорительница хлебов"), Sf. Proor. Ilie, Sf Ap. şi Evang.Ioan Teologul, Sf. Nicolae, Făcătorul de Minuni, Sf. Spiridon al Trimitundiei, Sf. Sfinţit. Mc. Haralampie.
Pentru a primi serviciu, loc de muncă - Sf. Mc. Boris şi Gleb,Sf. Mina.

Pentru a avea casă - la icoana Maicii Domnului „Zid Nesurpat" („Нерушимая Стена"), Sf. Părinte Ierarh Nicolae, Mare Făcător de Minuni,Sf.Spiridon al Trimitudei, Sf. Împărat şi Prooroc David, Cuv. Serafim, celor 12 fraţi-zidari ai bisericii din Kiev.

Să ne însemnăm cu Sfânta Cruce cu multă luare aminte şi cu evlavie: pe frunte, pe pântece, pe umărul drept şi stâng (nu deasupra umărului, ci din faţă).
Metaniile să le batem corect: după însemnarea cu Sf. Cruce, privind cu evlavie la Sf. icoană sau la Sf. Cruce facem metanie şi îndată ne îndreptăm. Este de nepermis ca, stând în genunchi, să culcăm fruntea pe podele sau pe mâini şi să „înmărmurim" pe mai mult timp în această poziţie (cu dosul în sus).
În colţul camerii unde se află sfintele icoane ţineţi deschisă Psaltirea (de exemplu, la psalmul 26), chiar dacă încă nu citiţi psalmii, dracii deja şi de la aceasta se scutură.
Pelagheia din Reazan, fecioară văzătoare cu duhul, spunea că rugăciunea de noapte (metania) este înaintea lui Dumnezeu preţuită de 40 de ori mai mult decât tot aceeaşi rugăciune care se citeşte ziua. Deoarece în numele Domnului nostru Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu, omul se scoală la rugăciune în timpul cel mai potrivit pentru somn. De rugăciunea în toiul nopţii, însă, te poţi apropia numai având deprinderea întărită a rugăciunii de zi. La început să te rogi noaptea foarte puţin, apoi, să adaogi cu încetul câte o „fărâmitură", desigur, numaidecât aflându-te în smerenie.

sursa https://www.aparatorul.md/cuvioasa-maica-pelaghia-de-la-reazani/

DIN PRISOSUL INIMII VORBESTE GURA 

Dupa ganduri te poti cunoaste cine esti.

Acolo unde se află Dumnezeu, nu se găseşte răul.


In inima curata nu se poate gasi patima si placerea, acolo dainuie vesnic dragostea lui Dumnezeu. Domnul este Pace si Iubire , iar cel ce il are pe Domnul, are de toate.

 Intr-un suflet curat nu se gaseste viclenie si ura, manie si osandire. 

Toate se obtin prin dorirea mantuirii, cu un pumn de lacrimi de cainta. 

 Sa nu sa se amageasca nimeni ca nu a stiut, caci de Crucea patimirii lui Hristos toti crestinii au auzit. 

Sa nu sa se amageasca ca Domnul e bun si iarta, traind in pacat si incalcand Cuvantul Sfintei Scripturi. Sa nu sa se amageasca nimeni, caci nu va putea sa stea in fata Mantuitorului sa zica ca nu a stiut. Altul e cuvantul- indiferenta, nepasare si cautarea propriei placeri.

Toate câte vin de la Dumnezeu au înăuntrul lor pacea, şi-l îndeamnă pe om la osândire de sine şi la smerenie.

Grija prisositoare pentru nevoile vieţii este semnul omului necredincios şi mic la suflet.

 Şi trecem prin suferinţă dacă ne îngrijim noi înşine pentru noi, şi nu ne punem nădejdea în Dumnezeu, Care se îngrijeşte de toate.

Este mai bine să dispreţuim toate câte nu sunt ale noastre, adică cele vremelnice şi trecătoare şi să le căutăm pe ale noastre, adică cele nestricăcioase şi veşnice.

Mâhnirea este viermele inimii care o devorează pe mama care l-a născut.

“Credinţa fără fapte este moartă” .

 Adevărata credinţă nu poate să existe fără fapte.

 Cine crede cu adevărat, acela oricum va face fapte bune.

Trebuie să alungăm departe gândurile necurate, în special când ne rugăm lui Dumnezeu. 

Pentru că nu este cu putinţă să vieţuiască împreună mireasma cu putoarea.

Domnul îngăduie ca neputinţele să-l încerce pe om, atunci El îi va da şi puterea răbdării.

Pacea sufletului se dobândeşte prin strâmtorări. Sfânta Scriptură spune: “Am trecut prin foc şi prin noianul mâhnirilor, dar la sfârşit ne-ai dus la loc de odihnă” (Ps. 65, 11).

Nimic nu foloseşte atât la dobândirea păcii lăuntrice, cât tăcerea.

sursa http://www.sf-nicolae-militari.ro

ACATISTUL SFINTELOR ŞI MÂNTUITOARELOR PATIMI ALE DOMNULUI NOSTRU IISUS HRISTOS

https://apologeticum.files.wordpress.com/2011/04/acatistul-sfintelor-si-mantuitoarelor-patimi.pdf

RUGĂCIUNE

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu cel viu, Făcător al cerului şi al pământului, Mântuitorul lumii, iată, noi, nevrednicii şi păcătoşii, cu smerenie plecăm genunchii inimilor noastre înaintea măririi slavei Tale şi mulţumire Îţi aducem, Împărate al tuturor şi Doamne. Că bine ai voit ca un om a purta toate ostenelile, nevoile, ispitele şi chinurile, ca să fii nouă pildă întru toate. Tu ai purtat toate întristările şi necazurile fiind nouă ajutor, împreună-pătimitor şi Mântuitor.

Ştim, întru-tot-Îndurate Stăpâne, că pentru mântuirea noastră Crucea şi Patimile ai răbdat, ca pe noi să ne răscumperi din robia cea cumplită a vrăjmaşului.

Ce dar vom aduce Ţie, Iubitorule de oameni, pentru toate câte ai pătimit pentru noi, păcătoşii? Sufletele şi trupurile şi toate cele bune de la Tine sunt şi noi ai Tăi suntem. Numai la milostivirea Ta cea nemăsurată nădăjduim, Bune şi Îndurate Doamne, lăudăm îndelungata Ta răbdare, mărim milostivirea Ta cea multă, închinându-ne Preacuratelor Patimi şi cu toată dragostea sărutăm mâinile Tale, strigând: Miluieşte-ne pe noi, robii Tăi, şi fă să nu fie fără de roade întru noi Crucea Ta cea Sfântă şi ca, împărtăşindu-ne aici cu credinţă Patimilor Tale, să ne învrednicim a vedea şi în ceruri slava Împărăţiei Tale, acum şi pururea şi în vecii vecilor.   Amin!

Sfânta şi Marea Vineri

În Sfânta şi Marea Vineri, în casele creştinilor se lasă liniştea, făcând loc rugăciunii şi postului. Biserica cântă încă de joi seara cântări de înmormântare, culminând cu slujba Prohodului din seara aceasta. „Trebuie să redescoperim sensul de căpătâi al acestei perioade, de a merge pe urmele Mântuitorului Hristos, de a ne ruga, de a petrece mai mult timp în genunchi, în tăcere, în neosândire, într-o lucrare duhovnicească de taină.”

In cea mai importantă vineri din an, numită Sfânta şi Marea Vineri, fiecare dintre noi, creştini ortodocşi, încercăm să fim cumpătaţi, tăcuţi, meditativi, predispuşi la fapte bune, practicând un ascetism al trupului prin rugăciune şi post aspru. De ce? Pentru că trupul mort al Hristosului nostru este aşezat în Biserică. Şi aşa cum, atunci când ne moare cineva drag, mâncarea nu o mai poftim, bucuria o schimbăm cu tristeţea, iar gândurile ni le îndreptăm numai spre clipele minunate trăite alături de acea persoană, la fel ne comportăm şi astăzi. Cu cât ne-a fost mai apropiat Cel mort, Iisus Nazarineanul, cu atât jalea este mai mare. Fiecare facem parte din cortegiul funerar, aşezaţi în apropierea sicriului în funcţie de intensitatea credinţei. Păcat că unii dintre noi încă stau şi privesc la acest cortegiu nefăcând nici măcar un pas alături de prietenii îndureraţi ai Mirelui Hristos. Nu ne obligă nimeni să-L plângem pe Cel Care a plâns pentru noi, nu ne forţează nimeni să pătimim alături de Cel Care S-a jertfit pentru noi, pentru că a fost El obligat şi forţat pentru noi. Dar, atunci când înţelegem şi simţim suferinţa Sa, orice împotrivire dispare, dând frâu liber lacrimilor.

Vinerea seacă

Primele lacrimi au apărut ieri seară, când, la Denia celor 12 Evanghelii, am aflat toate chinurile, suferinţele şi patimile îndurate ale singurului Om fără de greşeală. În cadrul acestei denii s-a scos Sfânta Cruce în mijlocul Bisericii. „Este o imagine a Răstignirii Domnului, Care, aşa cum spune psalmistul,«mântuire a lucrat în mijlocul pământului». Mijlocul bisericii, locul unde se aşază crucea, este simbol al mijlocului pământului, biserica fiind o imagine a lumii întregi, un microcosmos”, ne-a spus pr. Silviu Tudose, asistent universitar la Facultatea de Teologie din Bucureşti. Ziua jertfei supreme este numită seacă sau aliturgică, adică nu se săvârşeşte nici una dintre cele trei Sfinte Liturghii, fiindcă „Liturghia cea mare pe care noi o facem astăzi este răstignirea Mântuitorului; reproducem jertfa Sa pe cruce în realitate, retrăind momentele patimilor şi răstignirii Lui, prin care ne-a încredinţat Euharistia, mântuirea noastră”, ne-a explicat pr. Nicolae D. Necula, profesor de Liturgică. În schimb, se citesc Ceasurile Împărăteş, care au o rânduială specială; psalmii, troparele şi pericopele amintesc de patimile Mântuitorului. „Pe urmă, se pecetluiesc acestea cu Vecernia pe care o săvârşim la ora 12:00, şi nu seara. Ceremonia principală este scoaterea Sfântului Epitaf din altar şi aşezarea lui pe o masă în mijlocul bisericii, în faţa căreia seara se va cânta Prohodul”, ne-a mai spus pr. Nicolae D. Necula de la Facultatea de Teologie din Bucureşti.

Sfântul Epitaf este o pânză pe care este pictată sau brodată scena Punerii în Mormânt a Domnului Hristos. În momentul scoaterii Sfântului Epitaf retrăim coborârea de pe Cruce a Mântuitorului şi pregătirea Sfântului Trup pentru înmormântare. „Această pregătire imită ceea ce au făcut Iosif şi Nicodim, în grabă, înainte de a-L aşeza pe Domnul în mormânt. De aceea, epitaful este spălat uneori de slujitori cu apă de trandafir şi cu mir, se arde permanent tămâie, iar credincioşii aduc flori pe care le aşază cu multă evlavie pe marginile lui. Sunt gesturi pe care le facem cuiva care urmează să fie înmormântat. Oamenii percep Sfântul Epitaf ca pe Trupul Domnului Însuşi. Este motivul pentru care, în unele zone ale ţării, este mai puţin cunoscut sub denumirea de epitaf, ci este numit simplu «Domnul Hristos»”, ne lămureşte pr. asist. Silviu Tudose, care a amintit şi de obiceiul ca oamenii să treacă de trei ori pe sub masă, echivalentul celor trei zile cât a stat Hristos în mormânt, „chiar dacă, din punctul de vedere al simbolismului liturgic, Domnul încă nu a fost îngropat”.

„Sfântul Epitaf – piatra care se aşază peste uşa Sfântului Mormânt”

Vineri seara se săvârşeşte slujba Utreniei sau a Deniei Sâmbetei Mari, în cadrul căreia se cântă una dintre cele mai emoţionante creaţii imnografice ortodoxe – Prohodul Domnului.

Deosebit de emoţionantă este procesiunea înconjurării bisericii cu Sfântul Epitaf, precedat de Sfânta Cruce şi urmat de alaiul credincioşilor cu lumânări în mâini. „Este o imagine a vestirii morţii şi îngropării lui Hristos în întreaga lume, simbolizată, cum spuneam, de lăcaşul de cult. Îl petrecem pe Hristos în mormânt, aşteptând Învierea Sa din morţi. Sfântul Epitaf, ca simbol al Trupului Domnului, este aşezat pe sfânta masă, care devine acum mormântul din care va învia. De aceea, lumina Învierii, din noaptea Sfintelor Paşti, este luată de preot de la candela ce se află pe sfânta masă. Sfântul Epitaf este acum piatra care se aşază peste uşa sfântului mormânt, fapt demonstrat şi de înţelesul sau etimologia denumirii sale – în limba greacă, cuvântul to epitáphion este format din două cuvinte: epíâ # pe, deasupra şi táphos # mormânt; cuvântul, astfel format, are sensul de ritual funebru, prohod sau necrolog”, ne-a mai spus pr. Silviu Tudose.

„Să redescoperim sensul de căpătâi al Vinerii Patimilor”

Înţelesul duhovnicesc al Vinerii celei Mari şi al întregii perioade a sfintelor patimi este acela de a-L urma până la capăt pe Mântuitorul Hristos, Care a luat pe umeri Crucea, S-a aşezat sub povara ei şi a dus-o până la Golgota, răstignind acolo păcatele întregii umanităţi şi împăcându-ne pe noi cu Dumnezeu. „Ceea ce a făcut Mântuitorul este o mare lecţie pentru creştinii de azi şi pentru cei care vor veni până la sfârşitul veacurilor, pentru că jertfa Sa, dăruirea Sa pentru alţii trebuie să fie întotdeauna un model pentru noi”, ne-a spus arhim. Timotei Aioanei, exarh cultural al Arhiepiscopiei Bucureştilor.

„Trebuie să redescoperim sensul de căpătâi al acestei perioade, de a merge pe urmele Mântuitorului Hristos, de a ne ruga, de a petrece mai mult timp în genunchi, în tăcere, în neosândire, într-o lucrare duhovnicească de taină. Foarte important că, în aceste zile de post, lucrarea pocăinţei noastre trebuie să fie de taină, nu una de faţadă. Eu nu merg la biserică ca să mă vadă vecinul, cumătra sau altcineva, şi să mă laude, pentru că Mântuitorul recomandă ucenicilor Săi şi tuturor celor care vor crede în El ca, până la sfârşitul veacurilor, să se ferească de lauda oamenilor. Când te rogi, spală faţa ta, închide-te în cămara ta, pentru ca Tatăl Tău, Care vede cele ascunse, să-ţi răsplătească. Lucrarea în taină a faptelor bune este singura pe care o primeşte Dumnezeu. Tot ceea ce facem de faţadă, de ochii lumii, este o cruntă, o cumplită amăgire a vremii în care trăim. Fericiţi sunt oamenii care caută să slujească pe Domnul în ascuns, departe de ochii lumii; asta nu înseamnă că trebuie să stăm închişi numai în casă, dar dacă postim, dacă facem o faptă bună, să rămână doar o legătură a noastră cu Dumnezeu, ferită de ochii celorlalţi”, ne îndrumă arhim. Timotei Aioanei.

Să nu cădem în mreaja lucrurilor nesemnificative

În Sfânta şi Marea Vineri, fiecare dintre noi trebuie să se roage mai mult, să mediteze profund la cuvintele Mântuitorului, trebuie să fie foarte atent cu cei din jur, să fie prezent la viaţa liturgică a Bisericii, la slujbe, la Ceasurile Împărăteşti, şi trebuie să petreacă această perioadă împreună cu Mântuitorul Hristos, nu ocupându-se de lucruri nesemnificative, de cumpărături excesive, de vizite. Este o zi în care se posteşte, Biserica recomandă să postim până la apusul soarelui, iar cei care sunt bolnavi, copiii, vârstnicii şi cei care nu pot posti să mănânce puţin. Aşadar, este o zi de post aspru, de ajunare.

Din păcate, creştinii, noi cei de acum, nu ne aducem aminte de gestul Mântuitorului, de ceea ce a făcut El. Nu preţuim această jertfă a Sa, marea Sa iubire pentru noi toţi, nu urmăm cuvintele şi învăţătura Lui, nepetrecând aşa cum se cuvine aceste zile. „În aglomeraţia marilor oraşe, dar şi în sate, preocupaţi cu treburi mărunte, de cele mai multe ori nesemnificative pentru noi, pentru viaţa noastră, ne lăsăm prinşi în această mreajă şi uităm de lucrurile esenţiale, uităm de Biserică, uităm de meditaţia, de gândurile care trebuie să le îndreptăm către Mântuitorul Hristos, Care în aceste zile suferă batjocură, ocară, este încununat cu spini, judecat, pus să-Şi ducă Crucea şi apoi este răstignit şi aşezat în mormânt”.

Toate treburile de gospodărie, la începutul Săptămânii Patimilor, trebuie să se încheie, să înceteze. Să nu ne amăgim cu lucruri trecătoare, ci să fim foarte preocupaţi de lucrurile spirituale.

https://padovaortodoxa.wordpress.com/2015/04/10/sfanta-si-marea-zi-de-vineri/#more-4190

Ispitele primite de sfinţi

  Sfântul, cu toată viaţa lui, urcă spre cruce, se răstigneşte, iar omul care trăieşte alături de el nu suportă această viaţă răstignită.

 Ispitele primite de sfinţi sunt mai mari decât ale noastre, deoarece inima lor era mai sensibilă şi de aceea toate lucrurile primite în viaţa lor căpătau dimensiuni mult mai mari.

 Crucea lui Hristos depăşeşte orice martiriu omenesc, deoarece Hristos era nepătimaș, era fără de păcat. 

Noi moştenim moartea şi chiar întărim puterea morţii in toată viaţa noastră, prin păcatele noastre.

Nimeni nu suportă să convieţuiască cu un sfânt, deoarece cuvântul unui sfânt este arzător.

Sfântul, cu toată viaţa lui, urcă spre cruce, se răstigneşte, iar omul care trăieşte alături de el nu suportă această viaţă răstignită.” (...)

"Si pacatul se naste asa, ne spune Sfantul Marcu Ascetul, ca diavolul ispiteste pe om printr-o momeala care nu-l forteaza si ii arata inceputul pacatului, iar omul intra in vorba cu el din pricina iubirii de placere si a slavei desarte. Caci desi prin judecata nu voieste, dar cu lucrarea se indulceste si il primeste". 

Mai adaugam ca, dupa savarsirea pacatului diavolul impinge pe om spre deznadejde si-i insufla rusinea pe care i-o ia cand il indeamna sa faca pacatul. "Vei spune asemenea lucruri duhovnicului? E mare rusine."
Asa se prezinta pacatul: dulce si lipicios. Insa dupa savarsirea lui, el lasa un gust amar, o goliciune in suflet.

Referindu-se la numarul si felul ispitelor, Evagrie Ponticul ne spune ca dracii nu lasa nimic necercetat din cele ale noastre: nici sederea, nici culcarea, nici starea in picioare, nici cuvantul, nici mersul, nici privirea. Toate le iscodesc si le cerceteaza, ca sa ne desparta pe noi de Dumnezeu.

Sfantul Maxim Marturisitorul ne invata ca, chipul ispitelor e indoit: unul e prin placere, altul prin durere. Primul e ales de bunavoie, al doilea fara voie. Cel dintai e nascatorul pacatului si trebuie sa ne ferim de el, cum ne invata si Mantuitorul cand zice: "si nu ne duce pe noi in ispita". Aceasta mai are intelesul acesta: si fa ca sa nu fim ispititi peste puterile noastre. Iar celalalt e pedepsitorul pacatului, chinuind prin dureri si necazuri dispozitia iubitoare de pacat. Amandoua aceste ispite, si cea cu voie si cea fara voie, le unelteste diavolul: pe cea dintai atatand sufletul prin placerile trupului, iar pe cea de a doua o doreste diavolul, voind sa strice firea prin durere, silind sufletul doborat de dureri sa puna in miscare gandurile de ocara impotriva Facatorului.
 (Părintele Sofronie de la Essex)

(Hierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos și Sfântul Vlasie, Cunosc un om în Hristos: Părintele Sofronie de la Essex, traducere din limba greacă de Preot Șerban Tica, Editura Sophia, București, 2011, pp. 332-333)

Sfântul Luca al Crimeei 

 ,,Ce cruci avem noi?,,

 Domnul spune că fiecare dintre noi este dator să îşi ia crucea. 

Crucile sunt felurite, căci pentru fiecare, Dumnezeu a pregătit o cruce aparte. 

Este foarte important să înţelegem care este crucea noastră. Este foarte important să luăm anume crucea pusă înaintea noastră de Dumnezeu.

Dar ce înseamnă a-ţi lua crucea - întrucât Domnul spune că fiecare dintre noi este dator să îşi ia crucea? Ce cruci avem noi? 

Crucile sunt felurite, căci pentru fiecare Dumnezeu a pregătit o cruce aparte. Este foarte important să înţelegem care este crucea noastră. 

Este foarte important să luăm anume crucea pusă înaintea noastră de Dumnezeu. 
Este foarte primejdios să ne facem singuri cruci, lucru care nu se întâmplă rar.Ce cruci sunt pregătite pentru cei mai mulţi dintre noi? 
Cruci simple - nu dintr-acelea pe care le-au dus mucenicii, nu dintr-acelea pe care până la sfârşitul vieţii le-au purtat nevoitorii din pustie. 

Viaţa noastră - viaţa tuturor oamenilor - este amara, întristare şi pătimire, şi toate aceste amaruri, întristări şi pătimiri ale vieţii noastre lumeşti, sociale şi familiale, alcătuiesc crucea noastră.

 Oare puţine suferinţe pricinuiesc căsnicia nereuşită, alegerea neinspirată a profesiei, bolile grave, înjosirea, confiscarea averii, clevetirile care ne urmăresc?

Tot răul pe care ni-l fac oamenii, gelozia conjugală - oare nu sunt acestea crucea noastră? Toţi oamenii poartă şi sunt datori să poarte asemenea pătimiri, chiar dacă nu ar vrea deloc.

Sfântul Luca al Crimeei, La porțile Postului Mare. Predici la Triod, Editura Biserica Ortodoxă, Bucureşti, 2004, pp. 103-104

Prohodul din Joia Mare

Joi este Liturghia Sfântului Vasile, în cadrul căreia se sfinţesc „paştile”, pâinea care se împarte credincioşilor în noaptea de Înviere. Acum sunt „sfinţite acele părticele care se vor transforma în Trupul şi Sângele Mântuitorului Iisus Hristos, iar împărtăşania aceasta va fi păstrată tot timpul anului pentru cei bolnavi, atunci când nu se face Liturghie, în caz de urgenţă, preotul poate să facă împărtăşirea bolnavului, luând din biserică Sfintele Taine, Trupul şi Sângele Mântuitorului sfinţite în Joia Mare şi uscate în marţea din Săptămâna Luminată după un ritual special, pe masa Altarului, cu o sursă de căldură lentă, în aşa fel încât să se conserve”, . Joi după-masă este slujba Patimilor, fiind slujba de Vineri, acea Denie cu cele 12 Evanghelii. „Tot ceea ce cuprind cele patru Evanghelii, toate referirile la patimile Mântuitorului sunt grupate în 12 fragmente, în 12 pericope care sunt citite acum”, a spus Părintele Mitropolit. Vineri este zi aliturgică, nu se face Sfântă Liturghie, fiind zi de ajunare, este Ziua Patimilor. Prin cele 12 pericope evanghelice, „noi vom participa, alături de Hristos, la toată pătimirea Sa, de la rugăciunea din Grădina Ghetsimani, judecarea Sa de la Ana la Caiafa, în Sinedriu, judecarea şi condamnarea Sa la moarte de către Pilat, răstignirea, moartea şi luarea de pe Cruce şi punerea în mormânt”. Acum este intonată „o creaţie liturgică deosebită, „Prohodul Domnului”, care se deosebeşte radical de un prohod pe care îl avem la o slujbă de înmormântare. Această creaţie are trei stări şi fiecare din strofele, poezia acestor stări, exprimă misterul pătimirii Mântuitorului, dar şi al neputinţei morţii de a-l ţine pe Cel care este stăpânul vieţii”. Joi se pregăteşte, în mijlocul bisericii, Epitaful pe care este pictată punerea în mormânt a Mântuitorului, împodobit cu flori. Epitaful rămâne în biserică şi este sărutat. „Punerea în mormânt se face printr-un pelerinaj, printr-o ceremonie în jurul bisericii şi sunt rostite ectenii la cele patru laturi, exprimând în acelaşi timp universalitatea jertfei, dar şi chemarea tuturor de a se împărtăşi de jertfa pe care Mântuitorul Iisus Hristos a săvârşit-o pentru noi”. Sâmbătă este ultima slujbă din Săptămâna Patimilor, Liturghia Sfântului Vasile. Sâmbăta Mare este „o zi de linişte, aparent, dar care, de fapt, arată cum Mântuitorul pus în mormânt, cu trupul, a coborât cu sufletul în iad şi a rupt peceţile iadului. Ziua de sâmbătă a devenit astfel zi de pomenire pentru cei morţi. După căderea primilor oameni, Raiul s-a închis. Drepţii, oamenii sfinţi ai Vechiului Testament au mers în iad, dar nu în starea de chin a iadului, ci într-o stare de aşteptare. Rupând Hristos peceţile iadului, deschizând porţile Raiului, i-a adus pe Adam şi Eva în Rai. Mântuitorul prinde de o mână pe Adam, cu cealaltă pe Eva, aceasta fiind imaginea corectă a Învierii. Mântuitorul, aşa cum arată unele icoane, nu a înviat cu un drapel în mână, şi nu a ieşit, piatra fiind lăsată la o parte, ci a ieşit prin piatra pecetluită şi înconjurat de lumina Dumnezeirii Sale. Sâmbăta se pregăteşte momentul Învierii”. Ziua Zilelor, Ziua Învierii Duminică, la miezul nopţii, se face slujba Învierii. „Ziua Învierii, Ziua Zilelor, Ziua a Opta, ziua care are semnificaţie plenară din punct de vedere spiritual, care este Ziua vieţii de dincolo, de aceea, fiecare zi de duminică din cursul anului este o retrăire a Învierii Domnului Iisus Hristos”, . Se continuă cu Sfânta Liturghie, iar duminică, la amiază, de la ora 13:00, este Vecernia Paştilor, sau a doua Înviere, . La ora 12:00 se face Vecernia în fiecare parohie, apoi, credincioşii vin către sf. làcase, exprimând unitatea de credinţă şi legătura cu Biserica episcopului. Se citeşte Evanghelia în mai multe limbi, „fapt ce exprimă universalitatea mântuirii, că Mântuitorul a murit şi a înviat pentru întreaga omenire, nu mai există deosebire sau graniţă, sau deosebire lingvistică
”.sursà MOLDOVA ORTODOXA

FERICIRILE

 Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor!

“În general s-a împământenit între noi, creştinii – vorbesc de creştinii mai superficiali – să luăm în derâdere sărăcia cu duhul şi să spunem: acesta e sărac cu duhul, e prost, e înapoiat mintal, nu ştie pe ce lume trăieşte. Însă sărăcia cu duhul este o virtute, o mare virtute! Sărăcia cu duhul înseamnă să fii sărac de toate lucrurile lumii acesteia, încât duhul tău să nu se lege de nimic, nici de avere, nici de situaţie socială, nici de luptă politică, nici de nimic altceva! Să nu te legi de nimic din cele de care oamenii se ataşează. Sufletul tău să fie liber, să trăieşti liber, dar ca un străin în lumea aceasta. Fiindcă în lumea asta a fi liber înseamnă a fi străin de lume. Lumea te robeşte. Prin toate sistemele ei de legi, prin toate obiceiurile lumeşti, prin toată tradiţia aceasta materială, lumea ne leagă, ne subordonează, ne face sclavi. Iar dacă nu devii sclavul acestor concepţii eşti un corp străin, un element străin în lumea aceasta. De aceea spune Iisus: „Fericiţi cei săraci cu duhul!”. Sunt fericiţi cei care nu s-au legat de lumea aceasta, nu şi-au făcut un idol din lume, nici din învăţătura lumească, nici din gloria lumească, nici din bogăţia lumească. Ei trăiesc ca o fiinţă străină într-o lume plină de păcate.
Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia!

Vedeţi, a fi, a deveni o parte sau un şurub al vieţii acesteia este o suferinţă. Şi atunci cel care este în lume, dar care vrea să nu fie în lume, acela se întristează, acela plânge, acela varsă lacrimi. Varsă lacrimi pentru el, pentru aproapele lui, pentru toţi cei care sunt în suferinţă, pentru păcătoşi. El se roagă cu lacrimi pentru cei care îl vrăjmăşesc şi pentru cei care îl iubesc. Aţi auzit azi rugăciunile de la Sfânta Liturghie ale Sfântului Vasile cel Mare:

„Doamne, pe cei buni păstrează-i în bunătatea lor. Pe cei răi, fă-i buni! Celor care ne vrăjmăşesc stinge-le vrajba! Pe cei care ne iubesc pe noi întăreşte-i! Tinereţile le condu cu înţelepciunea Ta, bătrâneţile le întăreşte, pe copii îi creşte în dragostea Ta!”.

Aceasta înseamnă cei ce plâng.

V-aţi gândit vreodată că Mântuitorul, Care a fost Fiul lui Dumnezeu şi a venit în această lume, nu a avut decât o singură cămaşă în care a umblat îmbrăcat? Desculţ prin căldura Israelului, călcând peste pietre… Şi când a venit cineva, un bogat şi i-a spus: „Vreau să Te urmez oriunde vei merge“, El i-a răspuns: „Fiul Omului n-are unde să-şi plece capul. Vulpile au vizuini, păsările cerului cuiburi, dar Fiul Omului n-are unde să-Şi plece capul!”.

Aşa a fost Iisus! Un străin în lumea aceasta. A plâns pentru toţi, a plâns pentru Lazăr, pentru toată suferinţa oamenilor... Iar Dumnezeu I-a dăruit slava învierii Sale. Să ştiţi că lacrimile care se varsă pentru durerea cuiva sunt lacrimi binecuvântate. Ele vă spală inima şi sufletul. Să nu vă ruşinaţi de lacrimi! Niciodată! Plângeţi şi pentru necazurile personale, dar să nu vărsaţi lacrimi de furie, de mânie sau de blestem! Să vărsaţi lacrimi de durere, de dragoste, căci ele vă purifică sufletul şi vă apropie de Hristos. Şi aşa fericiţi veţi fi.
Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul!

Nu este vorba de a moşteni pământul acesta lumesc. Aici cei duri, cei fără scrupule moştenesc pământul! Ei sunt oamenii care conduc, ei sunt oamenii care au în mâna lor frâul, cuţitul şi pâinea, averea şi puterea. Moştenirea pământului pentru cei blânzi este alta. La sfârşitul lumii, spune Sfântul Apostol Petru, cerurile vor arde, pământul va fi limpezit prin foc şi va fi mai alb decât oasele celor care au murit. Şi acest pământ va fi un cer nou şi un pământ nou, în care va trăi pururi dreptatea. Acest pământ îl vor moşteni cei blânzi, nu pământul de acum! Pământul de acum e în mâinile satanei, pentru că cei care sunt puternicii zilei nu sunt trimişi de Dumnezeu, nu se gândesc la Dumnezeu, nu se gândesc la cei slabi, decât numai în treacăt, numai cu intenţia de a-şi face propagandă.
Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetoşează de dreptate, că aceia se vor sătura!

Chiar dacă nu suntem prea buni, chiar dacă nu ne manifestăm bunătatea sau nu practicăm o bunătate reală, totuşi inima noastră, interiorul nostru, conştiinţa noastră ne vorbesc despre o dreptate adevărată. Este dreptatea lui Dumnezeu şi inima noastră suferă, însetează pentru această dreptate chiar dacă nu suntem în stare să o realizăm. Poate nici nu ne-o imaginăm cu adevărat. Dacă fiecare dintre noi are un înger şi o conştiinţă, o conştiinţă care vine de la Dumnezeu, pe care venirea lui Iisus ne-a curăţit-o de toată zgura neînţelegerii, atunci este numai în puterea noastră a aplica legea dreptăţii sau a nu o aplica. In mâna noastră stă această alegere, dacă nu o aplicăm suntem păcătoşi. Dar important pentru noi e că aspirăm lăuntric la o dreptate, că aspirăm la o sete către dreptate şi că Dumnezeu ne va sătura cândva în dreptatea împărăţiei Fiului Său, atunci când vor împăraţi pe pământ adevărul şi dreptatea dumnezeiască.
Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui!

Aceasta se adevereşte chiar în lumea noastră păcătoasă. Dacă eşti milostiv, Dumnezeu te miluieşte. Dacă eşti bun cu alţii, şi alţii vor fi buni cu tine. Dacă mila ta se manifestă în fapte, vei fi binecuvântat. Şi chiar dacă cineva te va critica vreodată, nu va putea să nu recunoască că eşti milostiv, iar când vei fi în nevoie, să ştii că se va găsi cineva să te miluiască.

Noi spunem că Dumnezeu este drept, dar înainte de a fi drept, Dumnezeu este şi bun. Dacă Dumnezeu ar fi numai drept, numai justiţiar, în clipa aceasta ar trebui să pierim toţi, pentru că suntem plini de păcate, păcătuim tot timpul, şi când venim la biserică, peste tot. Nimic nu ne ţine în viaţă din faptele noastre, ci numai mila şi iubirea lui Dumnezeu.
Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu!

Dumneavoastră ştiţi foarte bine lucrul acesta. De aceea vă duceţi la biserici, la mănăstiri, pentru că ştiţi că acolo sunt oameni curaţi, care au o legătură mai adâncă cu Dumnezeu, care îl văd. Şi v-am spus odată că îmi povesteau monahii despre Părintele Petroniu care este la mănăstirea noastră din Sfântul Munte, la Prodromu, că atunci când se ruga el, pe Sfânta Masă apăreau picioarele Mântui­torului, însângerate. El îl vedea pe Dumnezeu. Pentru aceasta şi noi, dacă ne păstrăm inima curată, ori dacă ne-o curăţim, vedem pe Dumnezeu într-un fel sau în altul. Dumnezeu poate să-ţi vorbească printr-o descoperire, vorbesc de descoperirile adevărate, nu de cele satanice, dar Dumnezeu îţi vorbeşte şi prin nişte inspiraţii interioare, prin înţelegeri adânci ale unor taine ale mântuirii.

Mărturisesc că de multe ori m-am rugat şi poate din cauza necredinţei mele, Dumnezeu nu mi-a împlinit cererea, dar de foarte multe ori rugăciunea mea s-a împlinit! M-am rugat pentru alţii, iar rugăciunea s-a împlinit şi m-am îngrozit! Ce sunt eu, ca Dumnezeu să asculte rugăciunea mea? Cum spune psalmistul, ce este omul ca să aibă aşa cinste, să fie puţin mai prejos decât îngerii [n.n. Ps. 8, 4-5]? Însă nu pentru virtuţile noastre Dumnezeu ne împlineşte rugăciunile, ci pentru bunătatea Lui şi pentru credinţa cu care ne rugăm.

Dacă aveţi inima curată şi vă rugaţi lui Dumnezeu, El ascultă cererea voastră. Să nu vă rugaţi niciodată pentru răul cuiva! Cei care fac rău, aceia se duc la vrăjitori. Degeaba ai să te rogi tu la Dumnezeu să facă rău cuiva, pentru că Dumnezeu este bun înainte de a fi drept, şi apoi, de unde ştii tu că ai dreptate, pentru că tu eşti subiectiv! Adeseori avem în faţă numai interesul propriu şi uităm de adevăr şi de dreptate.
Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema!

Cel mai mare făcător de pace a fost Hristos. El a adus în lume această pace, la Cina cea de Taină, când le spune ucenicilor Săi: „Pacea Mea dau vouă! Nu cum dă lumea, ci pacea Mea dumnezeiască!”. Una este pacea încheiată prin armistiţii, prin tratate care sunt rupte în clipa următoare şi alta este pacea în Dumnezeu. Toate tratatele încheiate în lume s-au spulberat curând. Au creat războaie şi mai puternice decât înainte. De aceea alta este pacea despre care vorbeşte Mântuitorul aici.

Să ştiţi că vremea comunismului – nu mai vorbesc de persecuţiile romane, care au dat milioane de martiri – a dat şi ea milioane de martiri cunoscuţi şi necunoscuţi, cu morminte cunoscute şi necunoscute. Au fost oameni care au mers la închisoare afirmând iubirea lor faţă de Hristos şi purtând în inima lor pacea Lui, oameni care, chinuiţi fiind, se rugau pentru călăii lor. Şi nu au fost cazuri izolate, ci mii şi mii de cazuri în care oamenii chinuiţi se rugau pentru cei care îi chinuiau, pentru cei care îi ţineau în închisori, fiindcă aşa spune Mântuitorul, să ne rugăm pentru vrăjmaşii noştri!
Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este Împărăţia cerurilor!

Toată istoria creştinismului e istoria suferinţei. Dintru început şi până la sfârşitul lumii acesteia, creştinismul va fi persecutat într-un fel sau altul, violent sau neviolent. Dar nu vor înceta niciodată persecuţiile, pentru că, aşa cum am spus la început, creştinul este ca un străin care nu are unde să-şi plece capul.

Aceasta este poziţia noastră în această lume şi vom fi prigoniţi, batjocoriţi, vor râde de noi şi vor spune că suntem nebuni. Şi vor spune că suntem mistici, ca şi cum misticismul ar fi o crimă, iar crima politică ar fi o virtute. Aşa cum se fac astăzi crime politice. Pentru că noi am înţeles exact care este poziţia lui Iisus în lumea aceasta şi mergem pe calea Lui.
Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî pe voi şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră din pricina numelui Meu!

Este o continuare la fericirea anterioară, pentru că noi, dacă suntem prigoniţi, şi persecutaţi, şi batjocoriţi în lumea aceasta, este pentru numele lui Hristos. Nimeni nu-l batjocoreşte pe un smintit, orice ar spune, pentru că ştie că e smintit. Nimeni nu-l batjocoreşte pe unul care şi-a făcut o viaţă frumoasă în lumea aceasta. Dar pe noi lumea ne batjocoreşte, învăţaţii lumii acesteia ne batjocoresc, puternicii lumii ne batjocoresc. Ne batjocoresc şi cei mici pentru că nu ştiu, n-au cunoştinţă de adevărul credinţei. Şi totuşi trecem prin lume purtând pe frunte această cunună de spini spirituală, mărturisind pe Dumnezeu, rugându-ne pentru lume, pentru pacea lumii, pentru vrăjmaşii noştri, pentru cei care ne fac rău şi pentru cei care ne fac bine.

De aceea încheie Iisus Hristos:
Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri!

Să căutăm răsplata din ceruri. Să nu căutăm răsplata aceasta de pe pământ. Pentru că orice răsplată în lumea aceasta trece ca o floare. A venit un vânt, a dat o ploaie şi s-a scuturat. Numai plata din ceruri rămâne veşnică şi ea va încununa fruntea noastră la Judecata de apoi şi în viaţa care urmează după Judecată. De aceea spun: spovediţi-vă, împărtăşiţi-vă, citiţi Fericirile şi le aplicaţi! Evanghelia nu este un exerciţiu intelectual, nu e un exerciţiu de cunoaştere a înţelepciunii lumeşti, Evanghelia este un exerciţiu spiritual de cea mai înaltă valoare. Inseamnă să urmezi pe Hristos.

Am explicat aceste Fericiri ca să înţelegeţi care este sensul lor, însă citindu-le acasă şi cugetând puţin, veţi vedea ce stare de bucurie vă vor trezi în suflet aceste Fericiri şi poate şi părerea de rău că nu sunteţi ca cei pe care Iisus îi fericeşte. Să ştiţi că dincolo de posibilitatea noastră de împlinire a poruncilor lui Dumnezeu stă harul lui Dumnezeu, iubirea Lui pentru noi. Aceasta nu ne părăseşte nici în cele mai grele situaţii, când suntem asupriţi, nici când suntem în păcate grele, dacă din adâncul sufletelor noastre strigăm: „Iisuse Hristoase, arată-mi mie slăvită Învierea Ta!”.”



(din: Parintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii, Ed. Bonifaciu, Bacau, 2009)

Spicul cel plin și cel gol.

Despre spicul cel plin și despre cel gol există o cunoscută asemănare și în învățătura religioasă.
Spicul cel plin este icoana celor smeriți și încărcați de fapte bune, iar spicul cel gol este icoana celor trufași și îngâmfați, lipsiți de greutatea faptelor bune.
Sf. Ioan Gură de Aur mai are o învățătura despre spicele cele pline și cele goale.
"Pe spicul cel plin, soarele îl coace, iar pe cel gol îl usucă ".
Darul lui Dumnezeu ajută celui credincios să coacă roade "vrednice de pocăința" și de mântuire, dar celui păcătos acest dar îi va fi, în Ziua Judecății, spre mustrare și spre uscare....spre pieire veșnică.

http://www.mesagerul-crestin.net/calendare/2013/KB_200713.pdf

PREOTII DIN ARDEAL

de Mircea Sinitean

Cadelnitand,preoti in sir
Tot vin de doua mii de ani,
Cu pravila sub patrafir
Printre pastori, printre tarani.

Si romanesc e graiul lor,
Patruns de-adanci intelepciuni
Cantat si plans si-al tuturor
Si impletit cu rugaciuni.
Cu ei pe plaiul transilvan
Ne inchinam smeriti la greu
Si-n casa omului sarman
Intra atuncea Dumnezeu.
Ca preotii au stiut zidi,
Credinta-n Cruce si-ntr-un tel
Si nu ne-am smuls din temelii
Furtunile de niciun fel.
Copii de preot din Ardeal
Plecati din nu stiu ce satuc
Sa-si implineasca-un ideal
Au fost un Goga,un Cosbuc.
Sub semnul mioritic vin
Din Lancram despletiri de har,
Poetul Blaga, un destin
Legat de vatra si altar.
Si altii multi care-au zidit
Langa biserici largi fantani
Si prin credint-am biruit:
SUNTEM ACASA - SI ROMANI!

Scara

Pe scara vieții,către veșnicie,

Pornim cu toții,însă unii,cad

Căci cel ce face din păcat,o bucurie
Trăiește-n slava cea deșartă și-n mândrie,
Nu va urca la cer, va coborî la iad!

Să urci mereu,să vrei să crești duhovnicește
Slavă lui Dumnezeu să dai,la bine și la greu
Să ierți și să iubești pe toți,c-așa e creștinește
Căci cine iartă mult,la fel de mult iubește,
Și toată viața ta,s-o dai lui Dumnezeu!
E greu urcușul,dar răsplata-i pe măsură
Și nu-i nimic pe lumea asta,mai frumos
Decât să poți plăti cu dragoste,la ură,
Pază să-ți pui la gând dar și la gură,
Și să trăiești frumos,cum te-a învățat Hristos!
Comoară-ți vei afla,de timpul ți-l petreci în rugăciune
Cât de săraci,sunt iubitorii de arginți!
Căci tu, nu iei nimic din astă lume,
Smerit și bun,agonisind doar fapte bune,
Răsplată-ți vei afla în ceruri,printre sfinți!
Nădejde,dragoste,adăugate la credință,
Te-or înălța la cer,puțin câte puțin
Nejudecarea fratelui,să-ți fie nevoință
Crucea să-ți porți,ca pe-un simbol de biruință
Treimii Sfinte,să te-nchini în veci,AMIN!

autor Costel Ursu

Rugaciunea in miez de noapte sau rugaciunea calugarilor

Cele mai pline rugăciuni ale unui preot sau călugăr sau creştin le simţi când eşti singur cu Dumnezeu, la miezul nopţii, când este linişte totală şi simţi că eşti tu cu Dumnezeu.

Vreau să spun ceva: să ştii că se poate lua contact cu Dumnezeu. 

 Noi, preoţii, luăm contact cu Dumnezeu prin toate rugăciunile pe care le facem, mai ales la Sfântul Altar. 
Mai ales!

 Dar şi în chilia ta.

 Cele mai pline rugăciuni ale unui preot sau călugăr sau creştin le simţi când eşti singur cu Dumnezeu, la miezul nopţii, când este linişte totală şi simţi că eşti tu cu Dumnezeu.

- Vine o pace şi o bucurie de Sus.

- Tot timpul eşti într-un fel de îmbăiere. 

Tot timpul simt un fel de căldură, care trece prin sufletul meu. 

Simt o îmbăiere.

- Asta-i mâna Domnului.

- Seara, când nepoata se duce la culcare, eu rămân în cealaltă cameră, oleacă mai întunecoasă, mai spaţioasă, şi apoi vin aici.

 Acolo îmi fac rugăciunile...
 Îl simt...

- Mare lucru. Domnul vă mângâie!

- Da. Mă culc cu inima plină.

-Domnul e iubire multa, pura, sfanta...

Ferice de cei ce-l cauta


(Preot Dimitrie Bejan, Bucuriile suferinței. Evocări din trecut, Cartea Moldovei, Chișinău, 1995, p. 91)

Sfântul Nicodim Aghioritul

,,Paza celor cinci simturi,,

"Dacă omul se duce departe de lume, scapă de auz păcătos şi de vederea păcătoasă. 

Trăind în lume în toate zilele, fără să vrea, omul aude şi vede lucruri care prin simţuri intră înăuntrul lui. 

Şi toate aceste impresiuni care vin din afară, de la lucruri, poartă în ele o încărcătură psihologică, sufletească. 

Trezesc amintiri pe care nu le mai vrei în minte, creează tensiuni sufleteşti nepotrivite, lasă nişte urme murdare, nişte amprente, cum am zice noi, în viaţa sufletească a omului.

 Un om trăind în societate nu se poate să nu împrumute ceva din păcatele societăţii. 

Este o vorbă, că „omul este ceea ce mănâncă”. 

Putem spune că omul este şi ceea ce trăieşte în oraşul lui, în casa lui, în satul lui. 

Aşa cum, fiziologic, trupul lui şi alcătuirea lui toată este dependentă de materialele care intră în compoziţia mâncării lui, adică ele contribuie la buna stare sau la aşezarea lui, aşa şi aşezarea spirituală a omului este dependentă de toate impresiunile şi gândurile care vin din afară prin cele cinci simţuri.


extras din 

Sfântul Nicodim Aghioritul,   „Paza celor cinci simţuri”  EDITURA:EGUMENITA

Parintele Justin Parvu - Ce ne-a mai ramas de facut

]

  PARINTELE IUSTIN – despre PERVERTIREA ROMÂNILOR: “Omul nostru se lasa mintit, cauta senzationalul, daca un lucru nu i se prezinta ca iesit din comun, umflat, mincinos, nici nu-l ia in seama”

Pierderea timpului este moartea sufletului. Şi tehnica aceasta a venit tocmai pentru acest fapt: să-i furăm omului timpul!

Despe modernizare si tehnica

 “A fost un bine, dar a fost şi un rău mare, după cum şi urmările sunt până în zilele noastre. Tineretul şi-a avut rădăcina în familie. 

Dacă familia a fost o familie sănătoasă, a fost o familie creştină, a fost o mamă bună, a fost o biserică sănătoasă, a avut preoţi, a avut duhovnici, atunci şi cetatea, şi lumea asta, a tineretului, a mers pe un drum sănătos.

 Dar după ceea s-a supramodernizat lumea aceasta, precum şi tineretul nostru, dezbrăcându-l nu numai de costumaţia lui originală, dar l-a dezbrăcat şi de fondul lui sufletesc, că a schimbat iţarii în blugi, că a schimbat viaţa lui [intr-una] uşuratică, că a intrat televizorul în casă, că a intrat radioul, și toate lucrurile acestea. 

Cum spunea ţăranul nostru de altădată, când a văzut pentru prima dată radioul în casă, a zis: Măi, ăsta e diavolul în casa noastră.

Bine, într-adevăr, că lumea sigur ca s-a modernizat din ce în ce mai mult, a intrat într-o tehnică oarbă. Acum omul nu mai poate merge 5 metri, aşteaptă tramvaiul 10 minute, 15 minute, 20 de minute, că e mare distanţa şi nu poate să meargă că e obosit. Şi din ce în ce această tehnică a dat peste noi și, ca să nu spunem că a făcut un rău, ne-a lenevit, ne-a dus într-o stare de amorţire şi organică și sufletească.

  La noi astăzi femeia e grăbită, stă ore întregi la televizor, stă ore întregi la discuţii goale, şi, până la urmă, e un timp pierdut. 

Şi timpul pierdut este și moartea sufletului. Pierderea timpului este moartea sufletului. 

Şi tehnica aceasta a venit tocmai pentru acest fapt: să-i furăm omului timpul! Să nu se mai ocupe de cele duhovniceşti, să nu mai aibă [si preocuparea aceasta].

A venit concepţia asta materialistă peste noi, unde omul nu mai are suflet, are numai trup şi nimic altceva. 

Se ingrijeste sa aibe bunurile de consum, care trebuie să fie la dispoziţie în orice magazin, sau în orice centru de aprovizionare, se duce la Metro și îşi abonează viaţa lui. 

Merge şapte ore, zece ore, sau douăsprezece ore la un serviciu, vine acasă, se îngrijeşte, în sfârşit, acolo, de o hrană mai puţin sănătoasă – pentru căacum vine și schimbarea genetică a alimentaţiei, vine structura aceasta nouă, din care omul gustă tot mereu. 

Omul nu mai are un suport sănătos, să aibă un sirop, să aibă un ghiveci, sa aibă o hrană, o băutură sănătoasă. 

Ia sticla, o desface, plus că gazele din sticlă te ameţesc, și copilul bea săracul, și bea, îi pune şi la drum să aibă, nu mai are laptele lui natural, nu mai are nici dezvoltarea lui naturală, pentru că doar li se par la oameni ca sunt naturale

. 

Si copilul, pe stradă, îl vezi ca umblă după mama, cu sticluţa după el, şi trage din ea. 

Şi de când e născut copilul [se obisnuieste cu ce] e fals, îndată îi pune suzeta în gură. Trage toată ziua copilul, dar nu iese nimic. 

Ca şi omul în colectiv: “Băieţi, vă dăm toată muncă voastră, aici este, ogorul, pământul este al vostru. Vă dăm drepturile, vă dăm totul la îndemână, să aveţi. Iată, aveţi club în sat, aveţi sală de distracţie, aveţi sală de conferinţe, toate sunt la îndemâna noastră!” 

Drepturile omului! Drepturile omului sunt numai promisiuni, dar nu apare nimic în realitate, un drept cu adevărat al lui.

Se merge pe o concurenţă financiară peste tot. Se duce în prăpastie munca bietului român, bietului țăranului nostru, rămas cerșetor în occident sau în America sau prin sudul Africii, de care întreabă alţii: “Măi, ce-i ăsta?“.

 “E român!” Ţi-e jenă să-i spui unui străin că eşti român, pentru că toţi te privesc cu compătimire.

“Minciuna este o industrie foarte bogată şi rentabilă”
– Sfânta Scriptură spune că „în cuvânt este putere”. Care e puterea cuvântului în relaţiile dintre oameni? S-a degradat cuvântul în epoca noastră?

Parintele Iustin Parvu
continuare http://www.cuvantul-ortodox.ro/parintele-iustin-cuvant-cu-putere-multa-video/

Pr. Amfilohie Branza - Sfaturi duhovnicesti

Sfintenia se masoara in lacrimi de pocainta si smerenie adanca

Ce este sfinţenia? Plangerea pacatelor zi si noapte, pana la curatia inimii ! Cel curat cu inima dobandeste Harul Domnului. Harul te ajuta sa dobandesti putere in toate ispitele. Ispitele duc la smerenie. Smerenia aduce si mai mult Har. Iar si mai mult Har te sfinteste si rabzi toate cu dragoste.

Rabdarea ispitelor , a durerilor, a necazurilor fara de cartire duce la dobandirea smereniei, fara de care suntem lipsiti de Har. Crestinul care intelege ca toate cate vin asupra lui sunt cu ingaduinta Domnului spre mantuirea sa- este un crestin ce a dobandit luminarea mintii. Un asemenea om va face tot ce-i sta in putinta sa talmaceasca de ce Domnul ii ingaduie sa i se intample acestea, in in momentul in care va  intelege ca ispitele ii va arata nemernicia si tacalosia inimii- este un crestin ce cu adevarat doreste si e pe calea cea buna a mantuirii.

Daca insa va rabda in ispite, conform cu sfaturile Sfintilor Parinti, ( adica smerit le va primi) , atunci si acestea vor lua sfarsit, iar daca omul va carti si se va impotrivi, atunci este in eroare si necazurile vor fi prelungite. Si toate acestea spre binele nostru, spre smerirea si sfintirea sufletului.

Ce ne ajuta in dobandirea puterii de a rabda in ispite ? Lacrimile de pocainta, rugaciunea lui Iisus si milostenia. Grea de tot este milostenia, caci fara de aceasta orice efort al nostru este in desert, caci fara de dragoste fata de aproapele nu exista mantuire. Dragostea fata de aproapele este chiar masura dragostei fata de Iisus Hristos. 

Fericit este omul care face zilnic milostenie, caci cu viteza luminii il apropie de Harul Domnului. Milostenia nu inseamna sa dai un leu sau o paine odata in zi, ci inseamna sa contribui cu inima ta la durerea celuilalt, fiindu-i aproape celui in necaz, sustinandu-l si financiar, si prin rugaciune ( si lacrimi  de mila inaltate catre Domnul ), si prin asistenta morala si absolut tot ce inseamna mila si dragoste.

 Smerita smerenie...

Smeriţii alcătuiesc ceata din care Dumnezeu Îşi alege drepţii, sfinţii. 

Omul smerit il iubeste pe Dumnezeu mai presus de orice si nu-i mai trebuie nimic din aceasta lume, deoarece, avandu-l pe Domnul in inima sa, are totul. Are si pacea aia sfintitoare intru toate, odihna mult ravnita, care se castiga prin multa osteneala, rugaciune si curatie launtrica. Omul acesta desi traieste in lume sau la manastire, el traieste doar in Dumnezeu, este rupt de lume si tot ce inseamna lumesc.

 Doar rugaciunea necontenita si lacrimile pentru lume il mai leaga cu aceasta lume trecatoare. Nici un necaz sau suferinta nu-l mai poate atinge, ci doar multumeste lui Dumnezeu pentru toate, pentru a mai castiga cateva cununi in Rai.

Se zice că Dumnezeu S-a adresat odată lui Moise şi i-a spus: „Alege-ţi din tot poporul Israel o mie de oameni, cei mai râvnitori“. Şi Moise a ales o mie dintre cei mai pe sprânceană. După aceea, i-a spus Dumnezeu: „Acum alege din această o mie, zece care să fie cei mai buni“. Şi a ales Moise zece. În cele din urmă, Dumnezeu i-a cerut: „Din aceştia zece caută-l pe cel mai vrednic“. Şi Moise l-a aflat pe cel mai bun. Atunci Domnul i-a poruncit: „Vreau să văd dacă l-ai ales bine. Trimite-l pe acesta ca, timp de patru ani, să-l găsească pe cel mai rău om din lume“.

Şi a umblat bietul om căutând în dreapta şi-n stânga şi mereu îndoindu-se. Găsea uneori pe unii care păreau foarte răi, dar îşi zicea: „De unde ştiu eu, poate că aceasta este doar o aparenţă. Poate că în sinea lui el este un om drept. Poate aşa îmi pare mie. De ce să-l judec eu? Eu nu am dreptul să mă înşel. Dacă m-a ales Moise ca pe cel mai bun din poporul lui Israel, înseamnă că eu nu am dreptul să dau greş“.

Şi a căutat, şi a căutat, şi a ajuns până în ultima zi din sorocul dat pentru a-şi duce la îndeplinire sarcina. Atunci a zis: „Aşadar, nu sunt în stare să-l găsesc pe cel mai rău om. De fapt, nici nu aveam cum. Sunt eu omul cel mai bun din lume ca să pot face departajarea corectă între oameni? Dacă aş fi fost cel mai bun cu adevărat, aş fi fost şi înţelept şi aş fi ştiut să-l găsesc pe cel mai rău“.

Şi s-a dus înapoi la Moise spunându-i: „Nu am găsit ceea ce mi-ai cerut. Eu cred că sunt cel mai rău“.

Moise s-a înfăţişat înaintea Domnului, Care i-a zis: „Acesta, fiindcă nu i-a judecat pe ceilalţi, fiindcă nu s-a aşezat deasupra lor, ci s-a judecat pe sine, acesta este cel mai bun.

Într-adevăr, bine l-ai ales!“

Sursa: Ziarul Lumina

Desavarsirea crestinului este Porunca in Noul Testament

Desavarsirea crestinului este recomandata ca o porunca in Noul Testament, fiindca Domnul zice : " Fiti desavarsiti ".... ( Mat. V, 48; ) iar Sf. Pavel : " Fiti oameni deplini " ( I Cor. XIV, 20 ), iar in alta parte : Staruiti a implini exact si cu toata convingerea tot ceeace Dumnezeu voeste ( Colos. IV, 12 ).
Aceasta a fost proclamat ca o porunca si in Vechiul Testament, fiindca Dumnezeu zice Evreilor in Deuteronom : " Tu vei fi intreg cu Dumnezeu "( XVIII, 13 ); iar David da aceste sfaturi fiului sau Solomon : " Si acum, fiul meu, Domnul sa fie eu tine, ca tu sa prosperi..." ( I Cron. XXII, 12 ).Deci este evident ca Dumnezeu cere tuturor crestinilor lucrarea si pregatirea perfectiunii, adeca Dumnezeu cere ca noi sa devenim desavarsiti in toate faptele bune.

Sfintenia, nebunia normalului intr-o lume anormala

 Sfintenia nu este altceva decat rodirea Duhului Sfant, revenirea omului la o starea de normalitate in raport cu existenta sa in aceasta lume.

 Caci, care este scopul existentei umane? 

Scriptura o arata clar inca din Vechiul Testament: Sa-Mi fiti sfinti, ca Sfant sunt Eu, Domnul. 

Iar in Noul Testament, insusi Domnul defineste sfintenia, ca stare de cunoastere si comuniune cu Dumnezeu si cu semenii: Iar viata vesnica aceasta este: Sa Te cunoasca pe Tine, singurul Dumnezeu adevarat, si pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis. Mai pe scurt spus, sfintenia este dragoste. De aceea, ea poate fi numita stare de normalitate, pentru ca nu cred ca exista om pe fata pamantului care sa nu doreasca dragostea, cu efectele ei primare: binele si frumosul. Am putea chiar spune ca dragostea este limba universala prin care omenirea isi cladeste un destin frumos si bun. Si atunci, de ce sfintenia pare, in zilele noastre, un ideal greu de atins? Sau de ce pare ca a devenit ceva invechit sau care tine de un univers paralel si care nu are ce cauta in discutiile "serioase“ dintre noi? 

Raspunsul il ofera Apostolul si Teologul Iubirii, Ioan Evanghelistul: Pentru ca tot ceea ce este in lume - pofta trupului si pofta ochilor si trufia vietii - nu sunt de la Tatal. Adica, cum spun mai toti cei ce au implinit sfintenia in viata lor, grija prea mare pentru cele ale lumii acesteia, in raport cu cele ale sufletului. Interesele puse mai presus de cel de langa noi. Sau, cum o spune mai dur Apostolul Pavel: dumnezeul lor este pantecele; iar slava lor, intru rusinea lor; ei pe cele pamantesti le cugeta. 

De aceea, cata vreme egoismul, interesul, placerea decadenta, lupta pentru putere sau avere, si altele asemenea lor, sunt coordonatele vietii noastre, sa nu ne asteptam la ceva bun.  Doar iubirea este cea care ne implineste cu adevarat si ne ofera o adevarata cunoastere. Omul sfinteste locul prin dragoste. 

 Necazurile si suferintele acestei vieti ne pun, uneori, probleme de constiinta si astfel, revenirea la normalitate devine posibila. In fond, puterea sfintitoare a Duhului cel Sfant nu ne paraseste nici o clipa, doar noi suntem cei care o parasim sau ignoram, mai mult sau mai putin voit. Si fiecare greseala aduce costul unei noi lupte duhovnicesti, pentru a redobandi credinta, nadejdea si dragostea. Asa incepe sfintenia. Sau, cum suntem invatati in Biserica: grija cea lumeasca sa o lepadam. 

 De aceea, porunca noua si desavarsitoare a lui Dumnezeu vizeaza sufletul: Porunca noua dau voua: Sa va iubiti unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, asa si voi sa va iubiti unul pe altul. 

Intru aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei, daca veti avea dragoste unii fata de altii. 

Si ar fi bine sa incetam a ne mai plange ca nu este posibil, ca lumea ne obliga cumva la a ne comporta lumeste, ca nu avem ce face, ca e criza sau mai stiu eu ce alte motive. Acestea nu fac decat sa arate cat de indolenti suntem fata de dragostea sfinteniei si cat de preocupati suntem sa idolatrizam crizele din viata noastra.

sursa http://www.crestinortodox.ro/sarbatori/duminica-tuturor-sfintilor/sfintenia-nebunia-normalului-intr-lume-anormala-141142.html

Мой Бог Великий

Мой Бог Великий, Свет Предвечный 

В немом благоговении я перед Тобою 

Душа моя познала мрак кромешный 

Измучена врагом, бесславною борьбою.

 Но Свет увидев Твой целебный 

В немом восторге пред Тобой застыла.

 Христос Свет мира благолепный ,

 Душа про горести вмиг позабыла.

 Она, плененная бесовским адом, 

Свободу ощутив, к Благому воспарила. 

Христос, нет тьмы с Тобою рядом, 

Свет исходящий от Тебя – Свет мира

 Ночь скорби Светом озаренная,

 Преобразилась в милость Твою Боже.

 Душа Твоею радостью плененная, 

С себя низвергла горькие оковы. 

С Тобой Господь познала радость 

Ты чудо сотворил с моей душою 

Безбрежная и неземная благость 

От пребывания Господь с Тобою. 

Благоговейно на Тебя смотрю, 

О, утешение Души моей благое,

 За все Тебя Господь благодарю, 

Я с преклоненною стою главою.

  Алёна Константинова

Scară către Dumnezeu!

Pe scara vieții, către veșnicie,
Pornim cu toții,însă unii,cad
Căci cel ce face din păcat, o bucurie
Trăiește-n slava cea deșartă și-n mândrie,
Nu va urca la cer, va coborî la iad!

Să urci mereu, să vrei să crești duhovnicește
Slavă lui Dumnezeu să dai, la bine și la greu
Să ierți și să iubești pe toți, c-așa e creștinește
Căci cine iartă mult, la fel de mult iubește,
Și toată viața ta, s-o dai lui Dumnezeu!

E greu urcușul, dar răsplata-i pe măsură
Și nu-i nimic pe lumea asta, mai frumos
Decât să poți plăti cu dragoste, la ură,
Pază să-ți pui la gând dar și la gură,
Și să trăiești frumos, cum te-a învățat Hristos!

Comoară-ți vei afla, de timpul ți-l petreci în rugăciune
Cât de săraci, sunt iubitorii de arginți!
Căci tu, nu iei nimic din astă lume,
Smerit și bun, agonisind doar fapte bune,
Răsplată-ți vei afla în ceruri, printre sfinți!

Nădejde, dragoste, adăugate cu credință,
Te-or înălța la cer, puțin câte puțin
Nejudecarea fratelui, să-ți fie nevoință
Crucea să-ți porți, ca pe-un simbol de biruință
Treimii Sfinte, să te-nchini în veci,AMIN!

Scrisă cu voia Domnului, de Costel Ursu.
(9 aprilie 2016)