Ce înseamnă adevărata rugăciune și bunătate - Parintele Calistrat

 [...] ce este credința? Cum o definim în legea ortodoxă a Bisericii noastre?

 Credința este starea de legătură între suflet și lucrarea Duhului Sfânt prin simțirea Lui Dumnezeu, posibilă prin cinstita rugăciune – „convorbirea cu Dumnezeu”; de aceea se și numește „cea mai mare virtute”, cea dintâi faptă bună, numită și „împărăteasă.” 

 

 Credința este o stare de vibrație lăuntrică a inimii din dorul de Dumnezeu, precum Regele Profet David spunea: „În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule.” (Psalmul 41, 1) Această artă de unire a sufletului cu Dumnezeu în rugăciune, în Duhul Sfânt, este un dar dumnezeiesc, despre care Sfântul Isaac Sirul spune că se dă unuia din zece mii care se silesc; altfel spus, harul pogoară pe măsura străduinței. 

  Tot din credință sfinții pustiei au lepădat cele ale lumii, alegând pustia și viața de nevoință. Tot din credință sfinții mucenici au pătimit martiriul ighemonilor și chinurile temnițelor, răbdând colții fiarelor pentru Hristos, dobândind eliberarea sufletului din marea învolburată a vieții pământești, doar din dorința supremă de unire cu Hristos, Împăratul cerului. 

Cuvântul adresat de către Mântuitorul femeii canaaneence a cărei fiică era rău chinuită de un demon („mare este credința ta!”), reprezintă de fapt mesajul divin care ne arată valoarea și puterea credinței omului în Dumnezeu. De aceea este mare credința - pentru că poate rezolva orice problemă pământească cu care ne confruntăm. Prin harul Duhului Sfânt (izvorul tuturor harismelor) și printr-o credință curată, dreptmăritoare, sfinții au avut puterea de a vindeca bolnavi, de a învia morți,de a tămădui boli trupești și sufletești, de a izgoni patimi și demoni, și chiar de a ști dinainte lucruri și fapte care se vor petrece aievea - darul înainte-vederii. Spre deosebire de ei, noi, cei de azi, nu avem credință „tare”, „sănătoasă”, ci credință rațional-intelectualistă, șlefuită prin „studii” înalte, „informată” și „informativă”- dar...vai! - nelucrătoare și „nepracticantă”!

 Altfel spus, nu înseamnă deloc că am fi „credincioși” chiar și dacă am cunoaște pe dinafară Sfintele Scripturi și toate dogmele teologiei; acestea trebuiesc lucrate în viața proprie și împlinite cu fapta. „Credința fără fapte moartă este.” (Iacov 2, 20); faptele săvârșite din credință sunt vii.
Uneori spunem despre unii oameni că „au credință slabă” - și îi numim pe unii ca aceștia „căldicei”. De fapt este vorba despre credincioși superficiali, cunoscători cu intelectul în cele ale credinței, dar nepracticanți, fără conlucrare cu harul Duhului Sfânt. Aceasta vine din neevlavie, din lipsă de smerenie (adică din mândrie), din moleșeală sufletească, din amânare, din lene și uitare, din trândăvire la rugăciune; toate acestea sunt fiice ale iubirii de sine și duc la necredință, adică la moartea sufletului mai înainte de moartea trupului.

 Necredință care zămislește omul ateu, ușor pervertibil de la o stare la alta, laș, influențabil, mincinos, schimbându-se (coruptibil și cameleonic) în funcție de timp, interese, oameni și evenimente: „Toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut; nu este cel ce face bine, nu este până la unul.” (Psalmul 52, 4).

Parintele Calistrat - Manastirea Vladiceni 2015

sursa http://ieromonahcalistrat.blogspot.ro/2015/08/despre-credinta-slaba-si-lasitate.html