Sf. Macarie de la Optina despre PACEA BUNA si PACEA INSELATOARE

   
  “Gandurile care aduc descumpanire si neliniste sunt de la diavol. La fel si visele, si alte simturi... caci diavolul lucreaza nu numai prin creier, ci si prin dorinte. Cei cunoscatori stiu acest lucru, de aia lucreaza asupra trezviei.

 Gandurile ‘dupa Dumnezeu’ aduc siguranta, indrazneala si pace . Aceste ganduri bune, sau lipsa gandurilor rele - se dobandesc dupa o lupta duhovniceasca in profunda si temeinica cunoastere, alaturi de un duhovnic iscusit.

Sunt ganduri bune si de la diavol, care seamana a fi bune, insa de fapt duc la peire si mandrie. 
Adevarata viata duhovniceasca a unui nevoitor, dupa ani si ani de ispite si necazuri- ce dobandeste cu adevarat smerenie- gandurile se odihnesc in el de la Duhul Sfant. Acestea, desi umiliti si nedreptatiti- nu se tulbura de cuvinte si pierderi, boli si lipsuri. In ei cu adevarat traieste Hristos.

  Cat despre oamenii care traiesc, chipurile, o anumita fericire, desi nu au o viata duhovniceasca si desi nu se intereseaza de trairea crestina autentica, de trairea interioara, si sunt plini de pace si de fericire, ei bine, afla ca acestia traiesc o pace falsa – pacea stricacioasa a lumii acesteia -, nu adevarata pace a Domnului nostru Iisus Hristos.

De fiecare data cand ne adunam fortele sufletesti si punem cu hotarare bazele unui nou inceput al vietii interioare, in calea noastra intalnim o furtuna de tot felul de piedici si ispite. 

Dar tocmai datorita acestui razboi demonic, lupta duhovniceasca ne aduce roade. 
Dar ce tot zic! Acest razboi pe care-l purtam este absolut necesar, fie ca suntem calugari, fie ca suntem mireni.

Insa cei care, traind in fericirea lor inselatoare, nu cunosc problemele deosebite si greutatile vietii duhovnicesti, cei care sunt multumiti de ei insisi si satisfacuti, fara sa le pese si fara sa se intristeze de nimic, acestia poate ca, intr-adevar, vor trai peste o suta de ani pe acest pamant trecator, dar nu vor gusta niciodata din pacea pe care noi o cautam si pe care am inceput de pe acum sa o gustam. 

Aceasta este pacea de “mai presus de minte“, care ii daruieste sufletului Duhul cel Sfant.

 Este pacea care se dobandeste numai cu efort si cu stradanie. Este darul lui Dumnezeu, oferit la capatul multor lupte cu noi insine si cu demonii. 
Astazi ne da un strop mic, maine, o inghititura, dupa aceea, si mai mult, si tot asa, viata intreaga, plina de razboaie, furtuni, piedici si amaraciuni, pe drumul nostru duhovnicesc“.

(Sfantul Macarie de la Optina – “Povete duhovnicesti“, Editura Egumenita)

Prin ce sunt vii oamenii

Despre copiii lepadati - Parintele Arsenie Boca

[...] Alta durere mare pe care o aveti voi mamele, dar care atarna si-asupra tatilor, sunt copiii lepadati. E pacat strigator la cer!
    E ucidere la mijloc, nu e ceva mai usor. E pacat strigator la cer. Ascultati toti cu luare aminte. Sangele lor striga razbunare. De aceea nu vei avea pace si bucurie  cu ceilati ci plans si jale. Razbunarea sangelui varsat se face fara mila, ori ca iti ia Dumnezeu si pe ceilalti, ori vor cere insasi capul mamei. Stiti bine ca aceasta se intampla la multe atunci pe loc. Iar aceasta asa se tocmeste, ca atata suparare vei avea in casa incat iti pierzi cumpatul si uiti de marea mila a lui Dumnezeu ce o are cu toti pacatosii. Si se apropie diavolul de tine si-ti baga-n cap gandul sa-ti iei lumea in cap si sa-ti faci capatul. Asta e glasul impotriva tuturor celor ce fac asa. 
   Mare ispitire patesc mamele care au ucis copii. Iar daca vrei sa scapi tu si ceilalti copii pe care i-ai facut trebuie sa pui in loc tot atatia copii ai altor femei sarace si sa-i botezi. Iar daca nu, ia-i si botezati gata caci stie Dumnezeu cat te mai tine. Si sa grijesti de dansii ca si de copiii tai, cu imbracaminte si incaltaminte frumoasa, bani de scoala, pana-s in stare sa-si castige singuri painea. Si ce scoti din copiii tai aceea sa iasa si din aceia. Iar toate necazurile ce le vei avea in vremea asta fie pentru ei fie de la ei sa le rabzi toate nadajduind mila lui Dumnezeu, ca-ti va ierta pacatul. Caci prin rabdare ispasesti pacatul. Iar milostenia cu osteneala biruie inaintea judecatii.

   Acesta e un cuvant de mangaiere pentru voi. Dar sa faceti ce v-am spus si nu cu tandaleala. Si sa cresteti copii nu numai cu painea voastra ci si cu hainele voastre, cu banii vostri. Caci de Dumnezeu nu te poti plati cu minciuna. Si-ti va spune diavolul ca i-ai dat destul. Asta numai ca sa te bage dator, ca sa-i fi si lui datornic, sa nu-ti platesti fata de Dumnezeu datoria.

Si sa invete pe cele tinere sa nu faca si ele aceleasi stiind tu cata frigare in suflet ai patimit tu pe urma.

Vrei copii putini? Nu te atinge de barbat. Insa ca sa puteti face lucrul acesta trebuie sa va infranati cu postul, iar eu zic cu foamea. Caci trupului acestuia de pe noi nu-i pasa daca ne baga in focul iadului. De aceea ar trebui ca nici noua sa nu ne pese de poftele lui ci sa le mai ucidem cu postul.

Te sfatuieste barbatul sa ucizi copiii? Sfatul e ucigas, nu-l asculta ci mai bine rabda sa fii alungata de la casa lui si va vedea Dumnezeu osteneala ta si nu te va parasi, ca te va milui de vei fi vrednica.

In toate astea de pana aici se incurca oamenii care nu postesc. Caci aceia sunt izbiti de toate relele, dupa cum au zis Parintii, ca toate relele de la stomac incep, dupa cum vazura-ti iar eu va spun ca si de la brau in jos.


Sursa: http://www.provita-craiova.com/articol-despre-copiii-lepadati.php

PARINTELE PANTELIMON de la Oaşa despre CURSELE DIAVOLULUI

Razboiul nevazut 

  Sfantul Vasile cel Mare zice: " Raul este o lipsa a binelui. Ochiul a fost creat, orbia s-a produs ulterior prin pierderea ochilor... Asa si rautatea nu are o subzistenta proprie, ci vine dupa aceea datorita ranilor sufletului.


     Denumirile ingerilor cazuti

   Sfanta Scriptura ne spune ca duhurile rele au facut parte, la inceput, din lumea ingerilor buni, dar prin razvratire au rupt comuniunea lor cu Dumnezeu.

  Despre aceste duhuri,Sfanta Scriptura ne vorbeste in unele locuri, numind pe ingerii rai duhuri rele (Luca, 7. 21 ; 8, 2 ; Fapte, 19, 13), duhuri necurate (Matei, 10, 1),duhuri ale rautatii (Efes., 6, 12), diavoli, draci, demoni (Luca, 8, 30-35), ingerii diavolului (Matei, 25, 41), ingerii satanei (Apoc, 12, 7-9) ; iar capetenia lor, diavolul (I Petru, 5, 8), ispititorul (Matei, 4, 3), satana (Apoc, 20, 2-7), Belzebul (Luca, 11, 15), Veliar (II Cor., 6, 15), domnul lumii acesteia (Ioan, 12, 31), domnul puterilor aerului (Efes., 2, 2), domnul dracilor (Matei, 9, 34).

Numarul demonilor

  Duhurile rele sunt si ele in numar indefinit de mare (Luca, 8, 30), constituind o adevarata imparatie a raului (Luca, 11, 18) si prezinta o ie­rarhie (Luca, 11, 26), caci nu numai ca au o capetenie a lor, satana (Ma­tei, 12, 24), ci se gasesc impartite pe trepte diferite : incepatorii, domnii, stapanii ale intunericului (Efes., 6, 12 ; Col., 2, 15).

  Existenta "ingerilor" rai, adica a duhurilor rele, este contestata de cei care tagaduiesc existenta ingerilor in general. Sfanta Scriptura ii prezinta insa totdeauna ca fiinte reale, nu imaginare.

 Diavolul produce lui Iov nenorociri dupa nenorociri (Iov., 1, 6; 2, 2), munceste pe Saul, cand este parasit de Dumnezeu (I Regi, 14, 14), ispiteste pe David (I Parai., 21, 1), iar moartea a aparut in lume prin lucrarea diavolului (int. Sol., 2, 24).

  Mantuitorul insusi confir­ma existenta diavolului in raspunsul dat fariseilor care il acuzau ca scoa­te demonii cu ajutorul domnului acestora (Matei, 12, 26-29). Diavolii nu sunt personificari ale raului, ci fiinte reale, rele, pe care le asteapta pedeapsa vesnica; nu se identifica nici cu oamenii rai cu care impreuna vor sta in iad (Matei, 25, 41).

  Ei sunt fiinte reale rationale care cugeta, "cred si se cutremura", dar nu se mantuiesc (Iacov, 2, 19), au vointa pro­prie si pacatuiesc dintru inceput (I Ioan, 3, 8) si isi au planurile lor {II Cor., 2, 11).

  Biserica a crezut totdeauna in existenta duhurilor rele, cum dovedeste practica ei de la botez cand celui ce se boteaza i se cere lepa­dare de diavolul, de toti ingerii lui si de lucrurile lui (exorcismele).

Inceputul raului in lume

  Aparitia duhurilor rele se datoreaza despartirii libere de Dumnezeu a unora dintre ingeri din mandrie, dorind sa aiba fericirea in ei si prin ei si nu prin relatia cu Dumnezeu.

  Acest lucru il arata Sfantul Vasile cel Mare descriind ca­derea satanei, in opozitie cu persistenta lui Mihail in comuniune cu Dum­nezeu : "De unde este rau omul ? Din propria lui libertate. De unde este rau diavolul ? Din aceeasi cauza, avand si el viata libera si prin liberta­tea lui avand putinta sa ramana langa Dumnezeu sau sa se instraineze de El.

Mihail era inger si a ramas langa Dumnezeu pentru vecie. Satana era inger si a cazut din treapa lui. Pe acela vointa libera l-a pazit in cele de sus ; pe acesta libertatea alegerii l-a alungat. Pe acela l-a salvat nesaturarea de iu­birea lui Dumnezeu, pe acesta l-a facut lepadat departarea de Dumnezeu.

  Acesta este raul: instrainarea de Dumnezeu. O mica intoarcere a ochiu­lui ne face sa fim cu soarele sau cu umbra trupului nostru.

  Cel ce pri­veste spre soare se lumineaza indata ; cel ce se intoarce spre umbra va avea parte in chip necesar de intuneric. Astfel diavolul are rautatea prin libera alegere, dar firea lui nu e opusa binelui".

 Explicatia crestina a raului ca provenind din folosirea libertatii este singura care nu leaga raul de esenta realitatii, a realitatii eterne sau a ce­lei create de Dumnezeu.
  Diavolii, numiti si demoni, duhuri rele, duhuri intunecate sau ingeri cazuti, pot intra in trupul omenesc, pot sa ne insufle cuvinte, principii, atitudini, pot aparea in vis cu chipul rudelor noastre raposate, sub forma rudelor nostre vii, prietenilor si cunoscutilor, pot intra in trupul omenesc cu miile, pot face sa se confunde mintea noastra cu a lor, gandurile noastre cu ale lor, dorintele noastre cu ale lor, iti pot vorbi in minte si cand esti treaz si cand dormi, in orice limba de pe pamant, se pot transforma in orice vietate sau obiect, pot interfera cu tehnologia, pot intra in apa, in mancare, pot vedea gandurile tale rele, pot cauza boli si accidente. Ei cunosc, inteleg si intuiesc multe din tainele materiei si din tainele Universului. Cel mai mic si ramolit diavol al iadului poate sa distruga pamantul intreg cu o singura lovitura. Diavolii sunt ca niste hiene tinute in lesa de Atotputernicul Fiu al lui Dumnezeu.

sursa http://www.crestinortodox.ro

INVATAMINTE DUHOVNICESTI

PARINTELE CIPRIAN GRADINARU: 

„Nu cantitatea sau gravitatea păcatelor aduce deznădejdea, ci timpul petrecut fără Dumnezeu.
Ca duhovnic, de-a lungul timpului, şi din experienţa de la spovedanie, am întâlnit oameni bogaţi, deştepţi, realizaţi profesional şi social, dar lipsiţi de sensul şi de bucuria vieţii, nefericiţi, suferinzi sufleteşte. Alţii, cu posibilităţi modeste de trai, erau împăcaţi cu ei şi cu tot ceea ce era în jurul lor. Mare lucru! “
Parintele mai spune: “Raiul şi iadul încep din viaţa aceasta pentru toţi, depinde de libertatea voinţei noastre cum lucrăm porunca lui Dumnezeu. Facem voia Lui, ne odihnesc creaţia şi pământul lui Dumnezeu. Nu facem voia Lui, nu ne bucură nimic.”


PARINTELE CIPRIAN mai spune: “Nu conteaza partea materiala, cat mai ales investitia sufleteasca. Hristos va cantari dragostea cu care daruim, chiar daca dam ceva putin valoros. Il bucura pe Hristos, din inima Lui daruind. Toti suntem trecatori pe lumea aceasta, dar esenta este sa ne gasim utilitatea”
(sursa: ziarullumina.ro)

PARINTELE IRINEU CURTESCU: 

„Fără pâine putem trăi, tot mai găsim o coajă la gunoi, dar sufletul fără Dumnezeu nu este fericit şi împlinit. Sufletul îl caută pe Dumnezeu. Degeaba facem averi pe pământ că astea nu ne fac fericiţi. Omul e trup şi suflet. Dacă ne lăsăm pe seama trupului, păcatului şi lumii omul nu se mântuieşte. Se strică. Trebuie să-i dăm sufletului prin rugăciune legătura cu Dumnezeu, cu Iisus. Să-l gustăm pe Iisus şi atunci vedem ce bune e şi ne mântuim.Să nu trăim în duhul stricat al lumii, ci în Duhul lui Hristos.”

(sursa:napocanews.ro)

FILOSOFIA PĂIANJENULUI

 "Am arătat, fratii mei, câte taine si câte minuni sunt în zidiri. Zidirea mărturiseste despre slava lui Dumnezeu, căci a spus Duhul Sfânt: Cerurile spun slava lui Dumnezeu... Ele vorbesc cu imensitatea lor, cu lărgimea lor, cu miliardele de corpuri ceresti si minunile dintre ele.

Sfântul Vasile cel Mare o ia de la păianjen, de la furnică, de la albină si merge până la astrele ceresti, descriind minunile lui Dumnezeu din zidiri. Si cu cât cunosti mai mult minunile lui Dumnezeu din zidiri, cu atât mai mult te aprinzi de dragostea fată de Ziditorul lor si te unesti cu El.

Auzi ce teologie face el, ce filosofie, ce artă în cuvânt la păianjen. Zice: "Mare filosof este păianje-nul!" Noi nici nu-l băgăm în seamă. Vine femeia: "Dă-l la boala de păianjen!"

Ehei! Dacă ai sti ce ai de învătat de la păianjen! Cine a auzit vreodată glasul păianjenului pe lume? (La greci erau două feluri de filosofi: ritori, care vorbeau, si tăcuti, cum era Diogene, care-l face mare filosof al tăcerii pe păianjen). Vezi păianjenul. Dacă-i micut, îsi face si el o pânzisoară acolo, după puterea lui. Dacă-i mare, face una mai mare. Dar de ce? Auzi ce spune Scriptura: Cel ce dă hrană la tot trupul, că în veac este mila Lui, la Cuvântul pentru pronie al Marelui Vasile.

Cum se întinde pronia lui Dumnezeu, adică purtarea de grijă, până la păianjen. Păienjenelul cel mic după ce a făcut o plăsută se retrage: "Dă-mi, Doamne, mâncare! Eu mi-am făcut datoria!" Cel mai mare, tot asa. Când îl vezi că stă, tace. L-ai auzit grăind?

O muscă o auzi bâzâind; un tântar îl auzi, dar ai auzit păianjenul vreodată? Nu, el este filosof. El stă grămădit acolo si asteaptă ca Dumnezeu să-i trimită mâncare. Si pronia lui Dumnezeu, la cel mic, nu-i trimite o muscă mare, Doamne fereste! Dar de ce? Dac-a fi mai mare, cum pânzuta lui e prea subtire, i-o strică si n-o poate prinde, si el moare de foame. Dumnezeu, Care l-a făcut, spune la Ecclesiast: Câte a făcut Dumnezeu, pe toate le iubeste si de toate poartă grijă.

La cel mic îi dă o muscută mică. Si el, stând ascuns, când vede că s-o încurcat, o prinde, o suge; da' mai are treabă până a doua zi, să repare înapoi acolo unde s-a rupt pânzisoara, pentru că-i trebuie si mâine mâncare. La acel mare Dumnezeu îi trimite o muscă mai mare, că are pântecele mai mare. Si acela, după ce-o prins-o, iar se apucă de treabă. Dar nu zice nimic. L-ai auzit vorbind pe păianjen? Bâzâind? Nu. Tace. Numai ce-l vezi că-i arhitect. Întinde de colo, leagă de colo si face. Nu zice nimic. Îsi caută de treabă.

Ce frumoasă artă face Sfântul Vasile aici! El zice: "La palatele împărătesti stau santinelele să nu cumva să fie atentat contra împăratului: "Stai! Cine-i? Parola!" Dar păianjenul nostru nu dă parola nimănui, numai să nu măture femeile prin odăi. Numai ce-l vezi. N-a dat parola nimănui. El a intrat si si-a cătat de treabă.

[Prin rânduiala lui Dumnezeu, chiar în acest moment al discutiei, pe masa Părintelui Cleopa s-a ivit un păianjen. Si cineva din cei de fată a exclamat:

- A venit la noi păianjenul, ia uitati!

- Da, da, da! El aude că vorbim de el, săracul! zice Părintele Cleopa. Dă-i pace, mamă, că vorbim de dânsul, săracul!

Si toti cei prezenti au început să râdă].

El nu dă parola când intră în palatele împără-testi, zice Sfântul Vasile. Iar Preasfântul Dumnezeu, care l-a făcut si pe el, are grijă în toată ziua si-i trimite o musculită mică la acel mic; la acel mare, una mai mare. Dacă-s mai multi, mai multe muste. Că Dumnezeu, dacă-i al Lui, îl hrăneste, că el n-ar putea trăi.

Dar zice cel necredincios: "Da... Eu nu-s păian-jen, să trăiesc c-o musculită mică, sau c-o muscă. Eu am femeie, eu am copii, eu am dări la stat, eu trebuie să mănânc mult, să fac...!" "O, răutatea ta, necredinciosule! zice Marele Vasile în Hexaimeron. Dumnezeu, Care hrăneste pe păianjenul cel mic cu o muscă mică si pe cel mare cu o muscă mare, Acela hrăneste si pe carida si verida - cei mai mari chiti ai lumii care trăiesc în oceane (azi le spune balene albastre), si care unul din ei mănâncă într-o zi cât două sate -, ca să-ti arate tie că El poartă grijă de si de cel ce mănâncă o muscă si de cel ce mănâncă cât două sate într-o zi; e din Cuvânt pentru pronie al Marelui Vasile.

Si acestea când le întelegi si când le vezi în zidire, nu se poate să nu te aprinzi cu dragoste de Dumnezeu, când vezi atâta minune!"

Parintele Cleopa - "Ne vorbeste Parintele Cleopa"
Viata Parintelui Cleopa - de Arh. Ioanichie Balan
Ne vorbeste Parintele Cleopa - vol. 1-10 Editura Episcopiei Romanului 1995-2000

Invataturi si pilde din viata Sf. Antonie cel Mare: “TOTDEAUNA SA AI INAINTEA OCHILOR FRICA LUI DUMNEZEU”

  Sfantul avva Antonie, sezand odata in pustie, a venit in lenevie si in multa intunecare de ganduri si zicea catre Dumnezeu: Doamne, voi sa ma mantuiesc si nu ma lasa gandurile.
 Ce voi face in scarba mea?
 Cum ma voi mantui? Si, sculandu-se putin, a iesit afara si a vazut odata pe cineva ca pe sine sezand si impletind o funie, apoi sculandu-se de la lucru si rugandu-se, si iarasi sezandsi impletind funia; apoi iarasi sculandu-se la rugaciune.
 Acesta era ingerul Domnului, trimis spre indreptarea si intarirea lui Antonie. Si a auzit pe inger zicand: asa fa si te mantuieste.
 Iar el auzind aceasta, a luat multa bucurie si indrazneala si facand asa se mantuia.
Zisu-ne-a noua Sfantul Antonie in invatatura sa, spre folosul nostru: un an am savarsit, rugandu-ma lui Dumnezeu sa-mi descopere locul dreptilor si al pacatosilor. Iar intr-o noapte m-a strigat oarecare glas de sus, zicandu-mi: Antonie, scoala si vino!
 Si stiind eu pe cine mi se cade sa ascult, am iesit si uitandu-ma, am vazut pe cineva ca pe un urias, lung, negru, urat si infricosat stand si ajungand pana la nori, avand mainile intinse in vazduh, sub care era un iezer ca o mare. 
Si am vazut suflete zburand ca niste pasari zburand si cate treceau de la mainile lungului aceluia, se mantuiau si trecand de acolo, mergeau cealalta cale fara de grija; iar cate erau lovite de mainile lui, se opreau si cadeau in iezerul cel de foc. Si pentru cei ce zburau, scrasnea cu dintii sai, iar pentru cei ce cadeau jos, se bucura. 
Si a fost glas catre mine, zicandu-mi: intelege ceea ce vezi! Acestia, pe care-i vezi ca zboara in sus, sunt sufletele dreptilor care nu s-au supus lungului aceluia si merg in Rai. 
Iar cel lung ce sta, este vrajmasul, care apucandu-i pe cei vinovati, ii opreste si nu-i lasa sa treaca, surpandu-i in iad, caci au urmat voii lui si au fost stapaniti de tinerea de minte de rau.
Zis-a avva Antonie: parintii cei de demult, cand mergeau in pustie, intai se vindecau pe sine si facandu-se doctori alesi, vindecau si pe altii. Iar noi iesind din lume, mai inainte de a ne vindeca pe noi singuri, indata incepem a vindeca pe altii si intorcandu-se boala asupra noastra, se fac noua cele de pe urma mai amare decat cele dintai si auzim de la Domnul zicand: Doctore, vindeca-te mai intai pe tine.
A intrebat cineva pe avva Antonie, zicand: ce, pazind eu, voi placea lui Dumnezeu? 
Si raspunzand batranul, a zis lui: cele ce-ti poruncesc tie, pazeste-le! Oriunde vei merge, pe Dumnezeu sa-l ai inaintea ta intotdeauna. Si orice vei face, sa ai marturia din Sfintele Scripturi si ori in ce loc vei sedea, sa nu te misti degraba. Acestea trei pazeste-le si te vei mantui.
Zis-a avva Antonie catre avva Pimen: aceasta este lucrarea cea mare a omului, ca greseala sa sa o puna asupra sa inaintea lui Dumnezeu si sa astepte ispita pana la rasuflarea cea mai de pe urma.
Acelasi a zis: nimeni neispitit nu va putea sa intre in Imparatia Cerurilor. Ca, ridica, zice, ispitele si nimeni nu este care sa se mantuiasca.
A zis iarasi: va veni vremea ca oamenii sa inebuneasca si cand vor vedea pe cineva ca nu inebuneste, se vor scula asupra lui, zicandu-i ca el este nebun, pentru ca nu este asemenea lor.
Zis-a avva Antonie: am vazut toate cursele vrajmasului intinse pe pamant si suspinand am zis: oare cine poate sa le treaca pe acestea?Si am auzit glas zicandu-mi: smerenia.
Zis-a iarasi: sunt unii care si-au topit trupurile lor cu nevointa si pentru ca nu au avut ei dreapta socoteala, departe de Dumnezeu s-au facut.
Zis-a iarasi: de la aproapele este viata si moartea. Ca de vom dobandi pe fratele, pe Dumnezeu dobandim; iar de vom sminti pe fratele, lui Hristos gresim.
Era cineva, ce vana prin pustie dobitoace salbatice si a vazut pe avva Antonie glumind cu fratii si s-a smintit. Iar batranul vrand sa-l incredinteze pe el, ca trebuie cate putin sa se pogoare fratilor, i-a zis lui: pune sageata in arcul tau si intinde. Si a facut asa. Si a zis lui: intinde iarasi. Si a intins. Si iarasi i-a zis: intinde. Si a zis lui vanatorul: de il voi intinde peste masura, se frange arcul. Zis-a lui batranul: asa si la lucrul lui Dumnezeu, daca peste masura vom intinde cu fratii, degrab se rup. Deci trebuie cateodata si cate putin a ne pogori fratilor. Acestea auzind vanatorul, s-a umilit. Si mult folosindu-se de la batranul, s-a dus.
Un calugar a fost laudat de frati, catre avva Antonie. Iar el, cand a mers la dansul, l-a ispitit de sufera necinste, si, aflandu-l ca nu sufera, i-a zis lui: esti asemenea unui oras, care dinainte este impodobit, iar dinapoi se jefuieste de talhari.
A zis iarasi, ca Dumnezeu nu sloboade razboaiele peste neamul acesta ca peste cel vechi, caci stie ca sunt slabi si nu pot suferi.
Un frate a fost napastuit in chinovie pentru desfranare si sculandu-se a mers catre avva Antonie. Si au venit fratii de la chinovie ca sa-l caute pe el si sa-l ia si au inceput sa-l mustre, ca asa a facut. Iar el se indrepta, ca nimic de acest fel nu a facut. Iar dupa intamplare, s-a aflat acolo avva Pafnutie, cel ce se numea Kefala si a spus o pilda ca aceasta: am vazut pe marginea raului un om bagat in noroi pana la genunchi si venind unii sa-i dea mana, l-au cufundat pe el pana la grumazi. Si a zis lor avva Antonie pentru avva Pafnutie: iata om adevarat, care poate sa vindece si sa mantuiasca suflete. Deci umilindu-se ei de cuvintele batranului, au pus metanie fratelui.
Acelasi a zis: totdeauna sa ai inaintea ochilor frica lui Dumnezeu – sa-ti aduci aminte de cel ce omoara si face viu. Sa urati lumea si cele ce sunt intr-insa, sa urati toata odihna trupeasca, sa va lepadati de viata aceasta, ca sa vietuiti lui Dumnezeu. Aduceti-va aminte, ce ati fagaduit lui Dumnezeu. 
Ca cere aceasta de la voi in ziua judecatii: sa flamanziti, sa insetati, sa umblati in haine sarace, sa privegheati, sa va tanguiti, sa plangeti, sa suspinati cu inima voastra, sa va incercati de sunteti vrednici de Dumnezeu, sa defaimati trupul, ca sa va mantuiti sufletele voastre.

sursa www.cuvantul-ortodox.ro

PILDE 

_
LUMINA VINE DE SUS
O doamnă avea să facă un drum lung cu trăsura, printr-o pădure deasă. Era noapte, un întuneric de nu se vedea pic de lumină. Auzea zgomote ciudate. I se părea că vede stafii alergând prin întuneric. Inima îi bătea tare. Era pierdută de groază.
Cu toate acestea vizitiul mâna caii fără teamă.
- Cum vezi dumneata drumul? îl întrebă ea târziu așteptându-se în toată clipa la o nenorocire.
- Lesne, răspunse el, privesc în sus! Calea mi-e trasă pe cer de creștetele brazilor. Să ridicăm, așadar ochii în sus; de acolo ne vine Lumina.

VEGHEAȚI ASUPRA VOASTRĂ

Un rege avea un fiu așa de răutăcios, încât, cu toate sfaturile și pedepsele date de tatăl său, văzând că nu mai este nicio nădejde de îndreptare, a fost osândit la moarte. I s-a dat răgaz de 3 luni, ca să se pregătească de moarte.
În vremea aceasta tânărul s-a schimbat mult. Pe fața lui tristă se putea citi căința adâncă.
„Dacă te-ai căit cu adevărat, îi zise tatăl său, te iert pentru totdeauna, dar cu o singură îndatorire. Iat-o:
Ia cupa aceasta plină ochi cu untdelemn și poartă-l prin oraș, făcându-i înconjurul. Doi oameni înarmați cu spada în mână, te vor urmade aproape. Îndată ce va pica un singur scop, auzi tu, UNUL SINGUR, ți se va reteza capul!”
Tânărul plecă, urmat din scurt de doi soldați străbătu ulițele orașului, mergând încet, foarte încet, oprindu-se totdeauna, când vedea vasul clătinându-se cât de puțin. Târziu de tot se întoarse la palat, fără să fi căzut o picătură măcar.
- Spune-mi,copile dragă, îl intrebă regele, ce ai văzut străbătând orașul?
- Nimic, tată, răspunse băiatul.
- Cum nimic? Nu e oare astăzi mare zi de târg? N-ai întâlnit în cale oameni și vite? N-ai văzut mărfuri înșirate și prăvălii fără număr?
- N-am văzut nimic, răspunse din nou tânărul. Nu mi-am ridicat ochii de la untdelemnul din vasul pe care-l purtam.
- Bine, zise regele. Învață acum ce înseamnă să veghezi asupra ta. Păstrează-ți totdeauna sufletul în mână, ca pe un vas sfânt, spre care fără încetare să-ți îndrepți ochii. Fii cu luare-aminte la fiecare din faptele tale, așa cum ai luat aminte la fiecare din pașii tăi în oraș. Întoarce-ți privirea de la tot ce te-ar putea abate și vei fi ferit pe viitor de vicii, care erau cât pe-aci să te piardă.
Fiul înțelese lecția și de atunci merse numai pe calea binelui, unde-și găsi fericirea în Hristos Domnul.

Preot Iosif Trifa

“TAINA MANTUIRII: PREDAREA IN MANA LUI DUMNEZEU,,

    “Sistemul” din care trebuie sa iesim daca vrem sa ne mantuim. Sa daramam idolul din noi!
Harul lui Dumnezeu va veni, daca n-am facut inlauntrul nostru propriul sistem

  Harul lui Dumnezeu coboara inlauntrul omului. Lucreaza inlauntrul acelui om care are o atitudine pe masura. Daca nu esti smerit, nu poate face ni­mic harul lui Dumnezeu inlauntrul tau. Oricat de bine ai cunoaste cu mintea ta si oricat te-ai arata a avea dispozitie, ravna, nu se va intampla nimic daca nu patrunde adevarul lui Dumnezeu in sufle­tul tau, ca un dar al Lui. Si va veni, daca esti smerit, daca ai constiinta situatiei tale, daca nu ai facut inlauntrul tau un status quo, un sistem propriu.

   Oare ştim noi îndeajuns de bine faptul că omul are o putere asupra inimii divine? Că atitudinea de lăsare în voia lui Dumnezeu declanşează puterea divină, îi dă curs liber şi că atunci o înnoire radicală, cu totul necunoscută, se produce în noi şi în jurul nostru? Această atitudine reprezintă o putere de vindecare şi de transformare care ne face să ieşim din vechea noastră viaţă şi din toate închisorile eului. Această atitudine se numeşte lăsare în voia lui Dumnezeu şi este cunoscută pentru capacitatea sa absolut revoluţionară de toate marile tradiţii religioase ale umanităţii, formând în acelaşi timp baza demersului lor, un mod de viaţă şi secretul adevăratei mistici, adică al realizării desăvârşite a omului. O găsim sub diferite nume: ascultare, voia lui Dumnezeu, încredere, “Da”-ul, abnegaţie şi umilinţă, iubirea vrăjmaşilor până la martiriu, Copilărie spirituală etc. Este vorba in mod simplu de atitudinea fundamentală a lui Hristos, a cărei substanţă o revelează El Însuşi când zice : « Mâncarea Mea este să fac voia Celui Ce M-a trimis » (In 4, 34), frază pe care o repetă ca un refren de-a lungul întregii Sale vieţi pământeşti şi care va culmina pe vârful posibilităţilor sale în predarea totală în mâinile lui Dumnezeu de pe cruce : « Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu » (Lc. 23, 46).
De asemenea Sf. Apostol Pavel a putut să spună despre Iisus: « Nu a fost decât da în El » (II Cor. 1,19). Nouă, celor care nu mai ştim ce este viaţa, Hristos a venit să ne arate El Însuşi. Nu există altă fericire sub cer şi cel care intră în ascultarea Sa intră în acelaşi timp în adevărată înrudire cu Hristos: « Oricine va face voia lui Dumnezeu, acesta este fratele Meu şi sora Mea şi mama Mea » (Mc. 3, 35).
Cuvâtul « lăsare » este ambiguu şi poate conduce la toate atitudinile pasive şi delăsătoare de care istoria religioasă este plină. Dar în realitate relaţia dintre om şi Dumnezeu este o alianţă de iubire unde primirea celuilalt reprezintă cea mai înaltă activitate. Nu mai este în ordinul unui a « deveni » obişnuit, ci al unuia de o rodnicie de un cu totul alt nivel. În predarea totală în voia divină vine momentul, şi aceasta este o lege foarte importantă a vieţii spirituale, când « omul nu mai este ghidat de învăţători şi de scrieri ca altădată, ci de Stăpânul Însuşi », spune Sf. Siluan Athonitul (+ 1938). Este vorba deci mai întâi de o profundă ascultare interioară pentru a percepe cele mai mici porunci ale Sfântului Duh şi a nu mai face nimic decât sub impulsul Său. Ajungând în acest punct, inima omului poate deveni un foc fierbinte permanent în acţiune, dar, fiindcă se predă Altuia, nu sieşi, el realizează în mod constant acte marcate de semnul interiorităţii şi al profunzimii. A fi centrat pe Sursă, spune Învăţatul Eckhart (sec. al XIII-lea), este a participa la Energia Creatoare, act pur de « eternă zămislire » care ţâşneşte din propriul nostru « Adânc».
Acesta este adâncul în care omul se recunoaşte în fiecare clipă, acesta este deci locul unde se predă total dacă vrea într-adevăr să trăiască. În acela el este după imaginea lui Hristos care este Eternul Născut : de unde, de-a lungul întregii Sale vieţi, o adeziune iubitoare şi o lăsare totală la ceea ce am putea numi « buna plăcere » a lui Dumnezeu, dacă asta nu era în El tocmai înrudirea sa ontologică, originea naşterii sale eterne. Iisus se recunoaşte fără încetare în Tatăl Său : « Cine Mă vede, vede pe Tatăl Meu » (In 14, 9), El este Fiul, atât în întreaga eternitate, cât şi în fiecare moment al vieţii Sale pământeşti. Prin atitudinea de predare în voia lui Dumnezeu noi împărtăşim deci însăşi taina lui Hristos : noi devenim fii împreună cu Fiul şi în această filiaţie Tatăl ne naşte prin har aşa cum naşte Verbul prin natură. Este vorba de o naştere continuă care ne solicită în consecinţă o atitudine de totală receptivitate. De aceea, pe drept cuvânt, sfaturile despre trezvie constituie lucrul cel mai original şi decisiv în învăţătura lui Iisus.
Întreaga viaţă a ucenicului este intensificată prin « vegherea » sa şi astfel se menţine într-o stare de permanentă disponibilitate. Cel care veghează este atent la Dumnezeu, trezvia şi rugăciunea sunt deci intim legate. De asemenea intrarea în această copilărie spirituală înseamnă a creşte iubirea noastră omenească până la punctul de a nu mai vrea să fii dacă nu eşti în Dumnezeu.

 Omul poate fi religios, toti evreii erau religiosi, stiau Legea, se raportau la Dumnezeu. Totusi, au inteles toate acestea intr-un mod prin care ei si-au creat propriul sistem, un idol, si in acelasi timp s-a asezat in sufletul lor indreptatirea de sine.Un om care se indreptateste pe sine inlauntrul lui – si are, prin urmare, ingamfare, egoism – nu poate intelege ce inseamna harul, nu poate primi harul,oricat ar incerca sa actioneze asupra lui harul.

Peste un lucru infasurat in nailon, chiar daca ar cadea rauri de apa si mari peste el, daca este inchis ermetic, nu va patrunde nicio picatura ina­untru si nu se va uda deloc, va ramane perfect uscat. Astfel, cand omul isi infumureaza sufletul cu indreptatirea de sine – o spune in continuare Apostolul Pavel -, nu stie ce inseamna smerenia, nu iubeste smerenia, nu-si deschide sufletul spre smerenie si ramane egoist si mandru. Este infumu­rat, este infasurat in nailon, si nu intelege nimic, nu-l atinge harul lui Dumnezeu, lumina Lui. Nu-l atinge ceea ce i-ar putea topi sufletul, ceva care l-ar inmuia si l-ar face cu adevarat crestin.

Sa daramam idolul din noi

O, cum nu ştiu oamenii că Domnul binecuvântează această viaţă şi cu ajutorarea și purtarea de grijă a traiului vieţii noastre! Când trăieşti o viaţă îngenuncheată la picioarele Domnului, Domnul „are grijă de tine” şi de toate lipsurile tale. El Se îngrijeşte de tine ca de un copil mic al Lui. El ia în grija Lui necazurile și greutăţile traiului tău. Toate îţi merg cu spor și binecuvântare.

Cei mai mulţi oameni sunt veşnic îngrijoraţi ca Marta din Evanghelie, pentru că lipseşte „partea cea bună” a Mariei din viaţa lor. Nu-L văd pe Domnul de mulţimea alergărilor. N-au spor şi binecuvântare în traiul lor și în lucrul lor pentru că nu „caută mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu” (Matei 6, 33), pentru că în viaţa lor porunceşte Marta. Eu te întreb, iubite cititorule, cum se înţeleg în viaţa ta cele două „surori”, Marta și Maria?

Din Preot Iosif Trifa, Mai lângă Domnul meu, Editura EGUMENITA, Sibiu, 2003, p. 86

PACEA INIMII

Cine-n viaţă se oşteşte,
Pe păcat îl biruieşte;
Cine priveghează bine,
De Iisus Hristos se ţine.


Zece vieţi de aş trăi,
Cu Hristos m-aş înfrăţi;
Că de jugul greu m-apasă,
Mă ridică, nu mă lasă.

Că de crucea grea îmi pare,
Întăreşte-a mea spinare
Şi-mi întinde mâna Lui,
Când am suflet amărui.

Să alerg după averi?
Bogăţie? – Neplăceri;
N-am văzut unul când moare,
Să ia-n ladă tot ce are.

Să mă cert cu al meu frate,
Pentru lucruri măsurate?
De la suflet de-l alung,
Mâine moare şi-o să-l plâng.

Vreau în inimă să ţin
Pacea frunzei de măslin,
Că făcui destule rele,
Să mai fac alte ca ele.

Iar pe cel de lângă mine,
Să-l vorbesc mereu de bine;
Să ne înfrăţim cu toţii
Şi cu viii şi cu morţii.

Că-i păcat ca să nu fie
Îngerească armonie
Şi dorind averi năuci,
Să trăim ca nişte cuci...

autor Pr. Gabriel Constantin - vol. Vorbind cu Dumnezeu

FILĂ DE ACATIST

de Zorica Lațcu

Bucură-te, leagăn alb de iasomie,
Către care-n roiuri fluturii coboară,
Bucură-te, raza stelei din vecie,
Şipot care curge lin cu apă vie,
Bucură-te, Maică pururea Fecioară,
Dulcea mea Marie.


Bucură-te, floare fără de prihană,
Albă ca argintul nopţilor de vară,
Spicul cel de aur veşnic plin cu hrană,
Mirul care vindeci orice fel de rană,
Bucură-te, Maică pururea Fecioară,
Ploaia cea de mană.

Bucură-te, brazdă plină de rodire,
Munte sfânt, în care s-a-ngropat comoară,
Bucură-te, cântec tainic de iubire,
Clopot de chemare, cântec de mărire,
Bucură-te, Maică pururea Fecioară,
Blândă fericire.

Bucură-te, mărul vieţii care-nvie,
Pomul greu de roadă-n plină primăvară
Bucură-te iarăşi, ţărm de bucurie
Dintru care curge miere aurie,
Bucură-te, Maică pururea Fecioară,
Sfânta mea Marie.

Legende creştine pe înţelesul celor mici 

Se spune ca, pe când era copil, Mântuitorul Iisus era tare bun cu toate vietăţile, fie ele cât de mărunte. Într-o zi, pe când avea numai câţiva aniţori, stătea pe malul unei ape şi se juca cu mâlul moale, modelând din el mici păsarele, pe care le aşeza apoi să se usuce la soare.

Trecând pe acolo un fariseu rău la suflet şi vrând să râdă de copilul ce se juca atât de cuminte, a vrut să lovească păsarile de lut cu piciorul. Văzând ce vrea să facă, într-o clipă Iisus a lovit pământul cu palma lui mică şi, dintr-o dată, păsarile au prins viaţă şi si-au luat zborul, ciripind vesele şi jucăuşe. Fariseul a rămas uimit, nemaiştiind ce să creadă!… Aşa au apărut rândunelele, dar mai întâi ele nu aveau penele negre.


Treizeci de ani mai târziu, când Mantuitorul se afla răstignit pe Cruce, micile păsari nu l-au uitat pe cel ce le-a dat viaţă şi, venind şi aşezându-se pe braţele crucii şi pe capul şi pe umerii lui Iisus, încercau să smulgă cu cioculeţele lor mici ghimpii din cununa de spini a Mântuitorului, măcar cu atât să-i îndulcească chinul celui ce nu greşise niciodată nimănui.

În clipa în care Iisus a murit, de durere, rândunelele au îmbrăcat mantia lor neagră, de doliu, şi aşa au rămas pâna în zilele noastre, păsari binecuvântate de Dumnezeu şi iubite de oameni.

Din Legende creştine pe înţelesul celor mici / Leon Magdan. – Bucureşti: Editura Mateiaş, 2006

Din învățăturile Părintelui Arsenie Boca

,,Împărăţia Lui Dumnezeu este oriunde se află un om centrat lăuntric în Iisus, un om care se distinge prin puritatea şi smerenia sufletului său. Într-un astfel de suflet se străvede Iisus. 

A fi luminat de conştiinţa Lui Dumnezeu, a fi curat şi smerit cu inima este singurul argument valabil al Împărăţiei.

 Aceasta este taxa de intrare pe care trebuie să o plătească omul pentru a intra în Rai. 

Şi portiţa pe care el intră dincolo este însăşi inima sa. Odată deschisă către Dumnezeu, inima este inundată de dragostea, lumina şi infinitatea Lui.

 Duhul Sfânt este cel care ,,stimulează’’ în noi bucuria veşnică a Raiului, pentru că Raiul este o stare şi nu un loc anume’’ 

,,In fiecare om luat la întâmplare, este ascunsă Împărăţia cerurilor, care este desăvârşirea şi maturizarea sufletului.

 Raiul, o astfel de zare dulce nu se desluşeşte însă omului care nu vrea să sufere nimic. 

Şi spun părinţii că niciun chin, nicio suferinţă îndurată aici pe pământ nu pot compensa frumuseţea şi desfătarea veşnică pe care a gătit-o Dumnezeu omului în Rai.

 Ce este iadul? 
Pedeapsa care face ca iadul să fie iad cu adevărat, este durerea sufletului că L-a pierdut pe Dumnezeu şi întunericul palpabil al morţii sufleteşti.’’

(Părintele Arsenie Boca, Din învățăturile Părintelui Arsenie Boca – Rostul încercărilor, Editura Credința Strămoșească, Petru Vodă – Neamț, 2008, p. 126)

PILDE CRESTIN-ORTODOXE

Cei doi muncitori

Pe un ogor, erau doi muncitori: unul plin de credinţă, iar celălalt dimpotrivă, vândut satanei.

Stăpânul ogorului stătea cu ei şi-i priveghea.

De la o vreme, stăpânul plecă.

Muncitorul necredincios grăi celuilalt:

- "Hai să ne culcăm la umbră, că doar a plecat stăpânul".

Credinciosul îi răspunse atunci:

- "Al meu e încă aici”, şi duse mâna spre cer.


CRUCEA

Taina

Era odată un general care, cu toate că nu avea suflet rău, era însă supus mâniei. Din te-miri-ce îl cuprindea mânia.

Şi cu toate acestea, el o biruia.

De fiecare dată când simţea că se apropie valul acesta rău, el se oprea din vorbă şi încet, îşi băga mâna dreaptă în buzunarul tunicii.

De îndată, ca prin farmec, mânia se potolea - şi el, zâmbind, dojenea părinteşte pe cel care-l supărase.

Pentru aceasta, era foarte iubit şi cinstit de toţi ofiţerii şi soldaţii.

Unul din tinerii ofiţeri de sub comanda lui, care băgase de seamă mişcarea pe care generalul o făcea ori de câte ori vreo pricină de mânie se ivea, fu prins de-o vie curiozitate să afle taina acestei mişcări. Mergând într-o zi la casa generalului spre a-i aduce nişte hârtii, văzu în cuierul din vestibul una din tunicile lui. Dorind cu putere să, afle dezlegarea întrebării, vârî mâna în buzunarul drept al tunicii.

Dădu peste un mic obiect. Îl scoase. Uimit, privi: era o cruciuliţă de abanos. Atunci ofiţerul pricepu de unde venea puterea de stăpânire a generalului.

CUMPĂTAREA

Două urechi şi numai o gură


Un înţelept fu întrebat odată:

- "De ce i s-au dat omului două urechi şi numai o gură?”

El răspunse:

- "Ca să audă mai mult decât să vorbească".


Regele şi ţăranul voios

Un rege din vechime trecu odată pe ogorul unui ţăran care muncea voios.

Regele îl întrebă:

- "Cât câştigi?"

Omul îi spuse o sumă mică.

- "Şi-ţi ajunge atât?"

- "Nici nu-mi trebuie tot. Ci cu o treime plătesc datoriile, iar pe alta o pun cu dobândă…”

Mirat, regele îi zise:

- "Cum aşa?"

- "Bine: o treime o dau părinţilor care m-au crescut, iar pe cealaltă o strâng pentru copii, şi numai o treime o folosesc pentru mine".

Regele s-a bucurat de răspunsul omului şi l-a mal întrebat:

- "Cine te-a învăţat aceasta?"

Omul răspunse:

- "Bunul Dumnezeu…"

Regele a strâns mâna muncitorului, îndemnându-l să nu părăsească niciodată un asemenea bun obicei.


”Viața creștină în pilde”, Al. Lascarov Moldovanu

Pilde crestin-_ortodexe

Tovarăşul de drum

Când a plecat de-acasă, singur în lume, tânărul a zis mamei sale:
- "Ce tovarăş de drum să-mi iau în viaţă, mamă, ca sa ajung la izbândă?”
Şi mama luând în palme capul copilului pe care-l crescuse în frica lui Dumnezeu, i-a şoptit, plângând, un nume la ureche.
Şi tânărul a răspuns:
- "Bine, mamă, aşa voi face” – şi a plecat.
Pe drum, întâlni o umbră luminoasă care-i şopti:
- "Vrei să mergi cu mine?"
- "Cum te cheamă?"
- "Eu sunt Slava." Şi tânărul răspunse: Nu-i acesta cuvântul pe care mi l-a spus mama."
Şi întâlni altă arătare atrăgătoare. „Eu sunt plăcerea”. Şi tânărul i-a răspuns la fel:
- "Nu-i acesta cuvântul pe care mi I-a şoptit mama". Şi a întâlnit mai încolo: Banul, Mândria… - şi le-a răspuns şi lor tot aşa.
Şi târziu, a mai întâlnit pe un călător care i-a spus:
- "Vrei să-ţi fiu tovarăş de drum?"
- "Cum te cheamă?"
- "Datoria... " - şi tânărul i-a zis:
- "Da, merg cu tine, fiindcă acesta-i cuvântul pe care mi l-a şoptit mama Ia plecare".

DIAVOLUL

Oaspetele cel urât

Erau odată trei oameni lacomi şi răi, care, trecând printr-o pădure, aflară o comoară cu bani de aur. Temându-se să iasă din pădure ziua, hotărâră ca acel mai tânăr dintre ei să meargă până la satul apropiat şi să le aducă de mâncare şi, pe urmă, tustrei să iasă, noaptea, din pădurea aceea.
Ajungând în sat, tovarăşul se gândi: „De ce să împart comoara cu ei? Am să pun otravă în mâncarea pe care le-o duc, şi să rămân eu singur stăpân pe comoară.” Şi a otrăvit mâncarea.
Ceilalţi doi care au rămas în pădure se sfătuiră: „De ce să împărţim noi comoara cu celălalt? Când va veni, îl vom ucide, şi comoara ne rămâne numai nouă.”
Şi aşa făcură. Când tovarăşul veni din sat, ei săriră asupra lui şi-l uciseră.
După aceea se puseră să ospăteze din mâncarea adusă de tovarăşul lor şi, fireşte, peste puţin muriră.
Deîndată, comoara de aur se prefăcu în fum.
Era chiar diavolul.

Cum duce pe porci…

Într-o zi, un om ducea un porc la tăietoare. Ca să-l facă să meargă de bunăvoie, omul îl înşela dându-i, din mers, câteva boabe de porumb. Arunca două, trei boabe, porcul se repezea la ele, le mânca, omul iar făcea câţiva paşi, iar arunca puţine boabe, porcul iar se repezea.
Şi aşa, până ajunse la abator, unde mi ţi-l prinse pe porc şi-l buşi la pământ. Zadarnic acuma porcul coviţăia şi se zbătea, era prea târziu, îl aştepta cuţitoaia.
Tot aşa îşi bate joc satana de unii din noi. EI nu ne duce spre pieire cu puterea, ci cu înşelăciunea. El ne aruncă câteva boabe de desfătare lumească şi aşa, încet-încet, până ce ne aruncă în măcelăria cea de foc. Şi noi mergem de bună voie, în loc să-i vedem înşelătoria şi să scăpăm astfel de păcat şi de pedeapsa cea de veci.

Cel ce caută suflete

Noaptea se lăsase peste aşezarea omenească. Dihania cea neagră, cu păr de lup, cu coarne de bivol, cu coadă de câine, cu ochi de foc - diavolul - se coborî din văzduhuri să caute şi să capete duhuri. Avea în mână un toiag noduros, mai înalt ca el şi plin de noroi.
Merse în dreptul unei crâşme, - privi, văzu - şi se bucură foarte tare. Bătu cu toiagul în pământ - şi zise:
"Ai mei ,sunt!...”
Trecu în faţa unei case, în care doi oameni se certau cu vrăjmăşie. Dădu din cap, lovi cu toiagul - şi murmură:
"Şi aceştia-s ai mei!"
În dreptul unei ferestre văzu pe mai mulţi în jurul unei mese, jucând pe bani şi privindu-se între ei cu duşmănie. Dihania îşi zise: "Bună recoltă în astă seară!..."
Şi aşa, trecu pe lângă multe case, bucurându-se.
Când crezu că nu mai are pe unde trece, ajunse în faţa unei ferestre mici, luminată slab. Deodată, neagra dihanie, începu să urle, vărsând pe nări cenuşă şi din ochi foc. Apoi ridicând toiagul în sus, începu să urle cu deznădejde. Ce văzuse? O mamă îşi legăna încet copilaşul, iar deasupra leagănului, icoana Domnului Iisus împrăştia pace şi siguranţă peste tot...

Diavolul păcălit

Un tâmplar necredincios avea o calfă tânără, care, dimpotrivă, era credincioasă.
În fiecare dimineaţă se scula cu un ceas mai înainte de începerea lucrului şi citea din Sfânta Scriptură.
Prinzându-l stăpânul într-o zi, îi zise, împins de ghiesul diavolului:
- „De astăzi înainte te vei scula cu un ceas mai devreme şi vei începe lucrul de îndată... "
Calfa nu zise nimic, dar a doua zi se sculă cu două ceasuri mai de vreme ca de obicei şi, petrecând un ceas în citirea Sfintei Scripturi, începu lucrul aşa cum voia stăpânul.
Dar prinzându-l din nou, stăpânul, sfătuit de împotrivitorul diavol, îi ceru să se scoale cu două ceasuri mai devreme.
Calfa tăcu, dar avu grijă să se scoale cu trei ceasuri mai devreme, din care unul îl petrecu în citirea cărţii sfinte.
Stăpânul văzând atâta credinţă la calfa sa, avu o mare părere de rău în suflet, şi învins de calfă, începu a se apropia încet de Sfânta Scriptură, devenind şi el un credincios.
Şi aşa, diavolul a fost înşelat în aşteptarea lui.

DOMNUL IISUS

Cei trei prieteni

Trei prieteni are omul.
Unul din ei îl părăseşte când moare. Acesta este averea. Celălalt îl părăseşte când omul e coborât în mormânt. Sunt rudele. Şi numai cel de-al treilea nu-l părăseşte niciodată, ci-l întovărăşeşte şi dincolo de mormânt; este Domnul şi Mântuitorul Hristos, Care merge şi ne apără în faţa Tatălui ceresc, cerându-I iertare pentru păcatele noastre.
Care dintre aceşti trei prieteni este cel mai bun?

Pomul, lumina şi fierăstrăul

Un creştin, nu prea tare în credinţă, întrebă într-o zi pe un preot:
- „Nu pot înţelege, părinte, cum de nu este batjocorită şi însuliţată dumnezeirea Domnului Hristos, când păgânii i-au batjocorit şi însuliţat trupul?"
Părintele i-a răspuns:
- „Fiule, se întâmplă aici întocmai ca şi cu pomul luminat de soare. Când tai pomul, oare tai şi lumina din jurul lui? Nu. Aşa e şi cu Mântuitorul. Oamenii puteau să-I batjocorească trupul Său de om, dar nu şi pe Dumnezeu Care sălăşluia în El.


Cum scăpăm de lenevie?

Într-o zi a venit la Sfântul Macarie un om şi i s-a plâns:
- "Ce să mă fac, cuvioase, că mă supără gândurile şi mă îndeamnă la lenevie?"
Iar Macarie i-a răspuns:
- "Zi aşa gândurilor taIe: eu vieţuiesc aici pentru Iisus Hristos...”
Şi astfel făcând, omul acela a scăpat de lenevie.

Dragostea tatălui pentru copil

- "Nu înţeleg cum S-a jertfit Mântuitorul pentru noi", zicea într-o zi un om către altul.
CestălaIt, fiind mai zidit în învăţătura Domnului, i-a povestit aşa:
- "Într-o ţară depărtată, în vremea unei revoluţii, un tânăr a fost condamnat la moarte. Tatăl său ca să-l scape, s-a furişat în temniţă şi dându-se drept fiul său, de vreme ce avea întocmai acelaşi nume cu el, l-a liberat pe fiu şi a doua zi a mers el la moarte. Atâta dragoste a avut tatăl pentru fiul său, încât, ca să-l scape cu viaţă, a primit el moartea în locul fiului. Asemenea este şi cu jertfa Mântuitorului nostru. Ca să ne dea viaţă bună şi curată, S-a jertfit El pentru noi, cu atâta condiţie: să-i urmăm învăţătura…"
Omul cel slab în credinţă a înţeles, şi de atunci s-a întemeiat şi el mai cu putere în învăţătura Mântuitorului nostru.

Împăcarea celor răzvrătiţi

Un împărat avea o întinsă împărăţie.
Intr-o zi, supuşii unui ţinut întreg se răzvrătiră împotriva împăratului.
Se ţinu atunci un sfat mare.
Unii sfetnici ziseră că să se pornească război împotriva răzvrătiţilor, alţii ca să li se dea pedepse grele.
Singur fiul împăratului, zise:
- "Tată, lasă-mă să mă duc eu la ei. Cred că prin răbdare, bunătate şi iubire, să-i aduc iarăşi la ascultare."
Tatăl răspunse:
- „Tu ai dreptate, fiul meu.”
Şi fiul a plecat şi, făcând aşa precum a zis, a împăcat pe cei răzvrătiţi.
Împărăţia întinsă e lumea, împăratul e Dumnezeu, cei răzvrătiţi împotriva împăratului suntem noi, iar fiul împăratului e chiar Mântuitorul nostru Iisus Hristos; prin jertfa Lui de iertare şi dragoste, ne poate împăca cu Dumnezeu, dându-ne astfel mântuirea din păcate.

CAND ESTE AUZITA RUGACIUNEA ?

Rugăciunea din inimă, măcar de ar fi cât de scurtă, are mare putere.
A fost un călugăr care se ruga de 30 de ani lui Dumnezeu ca să-l scape de draci, pentru că el era cu viaţă înaltă şi, când stătea la rugăciune, veneau dracii şi îi făceau fel de fel de sminteli. Veneau în chip de şarpe şi se încolăceau de picioarele lui când făcea metanii. Veneau vrabie, veneau în chip de ostaşi, îl ameninţau că îl taie cu sabia, băteau toba, cântau, jucau, făceau dracii orice. Şi de multe ori zicea călugărul: „Doamne, goneşte duhurile acestea de la mine”, căci îl înfricoşau, îi făceau mari nedreptăţi. Şi o dată a voit Dumnezeu să-i arate când e rugăciunea rugăciune. Şi stând el aşa la rugăciune pe la miezul nopţii, că de 30 de ani se ruga şi încă nu scăpase de războiul dracilor, deodată îi bate dracul în uşă. Şi întreabă călugărul:- Care-i acolo, măi?- Eu, diavolul, şi să ştii că Hristos al tău acum mi-a dat putere să te omor pe tine! Până acum n-am putut să te omor, doar te-am necăjit aşa.

El, când a auzit că vrea să-l omoare, a strigat:- Nu intra, măi! Şi a prins dracul de uşă dinafară şi călugărul dinăuntru. Împingea dracul, iar călugărul ţinea uşa. Ei, cu duhul cel rău nu poţi ţine piept. Când a văzut că dracul deschide uşa şi el nu poate să-l ţină, n-a mai putut zice psalmi, că înainte el citea la Psaltire, ci numai atât a zis: „Iisuse, nu mă lăsa!”. Şi atunci a auzit un tunet, s-a făcut un huiet mare şi s-a stins diavolul, a ieşit o stea galbenă ca de pucioasă, a făcut-o putoare mare şi nu s-a mai auzit nimic.
Şi atunci a început călugărul a plânge. Şi aude un glas:- Dar de ce plângi?- Doamne, plâng pentru că îndrăzneşte dracul să vină să mă omoare, că a zis că i-ai dat Tu voie!- Dar de ce nu te rogi?- De 30 de ani mă rog.- Niciodată nu te-ai rugat. Abia acum te-ai rugat că era dracul la uşă, cu mâna pe clanţă. De-abia acumte-am auzit.- Dar eu, Doamne, numai atât am zis: „Iisuse,nu mă lăsa”.- Da, dar ai zis din inimă. Până acum ai zis din gură, dar eu căutam să te rogi din inimă. Când ai zis„Nu mă lăsa”, ai zis din toată inima şi tocmai la cer a ajuns.

Ştiţi de ce v-am spus istorioara asta? Pentru că Domnul caută să zicem şi rugăciuni mai scurte, dar să le zicem din toată inima. Sunt bune şi rugăciunile lungi, Psaltirea, sunt bune şi acatistele, sunt bune şi cele şapte laude, dar să ai oleacă de linişte şi să-ţi aduni mintea, şi acelea se cere să le zici cu mintea şi cu inima. Dar dacă tu ţii tot să faci treabă şi să alergişi să zici psalmi, unde se duce mintea? Nu-i pasă Lui de astea, îi pasă de rugăciunea cea din inimă.

Extras din Ne vorbeşte Părintele Cleopa, vol 17

  pilde crestin ortodoxe cu talc

Ce înseamnă "mort faţă de lume"?

La un călugăr bătrân și înduhovnicit, s-au adunat mai mulți creștini pentru cuvânt de folos. Un om care-și dorea mântuirea zise pustnicului:
-Preacuvioase părinte, spune-mi te rog cum să înțeleg îndemnul Sfântului Apostol Pavel care spune:, , Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda fără numai in Crucea Domnului Iisus Hristos prin care lumea s-a răstignit față de mine și eu față de lume” (Galateni 6, 14). Zis-a lui pustnicul: mergi frate creștine la cimitirul din vale și ocărăște morții de acolo cum vei știi tu mai bine și apoi să te întorci la mine. Făcând ascultare creștinul merse la cimitir și începu a ocărâ mormintele bătându-le cu pietre şi strigând:, , ocară vouă putreziților, mișeilor și păcătoșilor, roșilor de viermi, nenorociților.” și așa mai departe. Și așa făcu creștinul o zi întreagă și apoi se întoarse la bătrânul călugăr. Acesta vâzându-l l-a întrebat:
-Ce ți-au răspuns morții când îi ocărai? S-au supărat pe tine? Te-au ocărât și ei?
-Nimic n-au spus, nu m-au ocărât, nu s-au supărat! răspunse creștinul.
Zis-a lui pustnicul:
-Du-te fratele meu din nou la cimitir și îi slăvește pe morții de acolo, laudă-i și-i fericește-i cum vei ști tu mai bine și mai frumos!
Se duse din nou creștinul la cimitir și făcu precum îi porunci bătrânul, zicând:, , laudă vouă morților, slavă și cinste drepților și credincioșilor, sfinților și virtuoșilor!”
Săvârșind porunca după o zi întreagă de laudă se întoarse la bătrânul pustnic.
Zis-a lui pustnicul:
-Ce ți-au grăit morții când îi slăveai, lăudai și cinsteai?
-Nimic! răspunse creștinul
-Acum dragul meu ai înțeles cuvintele Apostolului Pavel, gândind la morții care au tăcut și când îi lingușeai și când îi ocărai. Dacă voiești să te mântuiești fă și tu asemenea lor!
Aceasta este însemnătatea cuvântului, , prin care lumea s-a răstignit față de mine și eu față de lume”.
Adevăratul creștin în felul acesta trebuie să fie, , mort față de lume”, față de ispitele ei, față de amăgirile ei, prigoanele ei.
Această pildă lămurește cum să înțelegem să devenim morți față de lume, cum să facem exercițiul smereniei față de ispitele vieții și care este perspectiva noastră în raport cu ocara sau lauda din partea lumii.


Ce este lăcomia după avere şi lipsa discernământului

Gândea odată un țăran:
- Noi ăștia care răscolim de mici pământul, care ne și ține, nu ne gândim la fleacuri. Numai că nu prea avem noi pământ. Să am pământ, n-aș avea habar de nimeni, nici de dracu nu aş mai avea vreo grijă!
Dracul auzi ce spunea Pavel și zise:
-Foarte bine, Pavele, las pe mine!... Am să te satur de pământ. Prin pământ am să pun mâna pe tine căci n-ai de sprijin nici biserica, nici preotul si predica lui, nici pe Dumnezeu.
Pavel vându și una și alta din ce avea și cumpără și el vreo cincisprezece hectare de pământ, cu o bucată de pădurice. Pământul bun dădu grâu bogat, însă oamenii începură să-l fure. Numai necazuri. Începură certurile, înjurăturile și judecățile. Nu mai avea trai cu oamenii și pace.
Într-o zi, intră la el un creștin. Îi povesti că vine de undeva, unde li se dă oamenilor pământ de muncă, și încă pământ de soi. Pavel a gândit: „ Dacă-i așa, de ce să stau aici, la strâmtoare și între ticăloși ? Am să vând ce am și plec acolo...”
În vară se duse acolo, văzu că e adevărat, își vându tot ce avea și se mută cu familia în ținutul cel nou.
Aici, Pavel se tot frământa plin de lacomie cum să aibă pămânul lui. Un negustor îi povesti că a cumpărat acolo cinci mii de hectare mai pe nimic.
Pavel își zise:
-„ De ce să iau aici cinci sute de hectare și să nu iau acolo câteva mii?” - își zise avarul
Și plecă spre acea țară aflată undeva în stepă, ai cărei locuitori se adăposteau în niște corturi de pânză.
Când ajunse acolo, oamenii aceia îl primiră cu bine, iar el le dădu daruri. Apoi îl întrebară ce vânt îl aduce în zona lor.
-Mi-ar plăcea mai cu seamă pământul vostru, răspunse Pavel. Noi suntem cam strâmtorați și tare ne-ar prinde bine ceva pământ...
Veni și regele țării aceleia și, după ce-i spuseră și lui cum stă treaba, îi ziseră:
-Pământ avem din belșug, poți să iei cât vrei.
-Mulțumim de bunătate... mie însă nu-mi trebuie mult. Dar vezi d-ta, ar trebui să știu care bucată e a mea, s-o hotărnicim și să facem un înscris.
-Bine, zise regele.
-Și cu ce preț? întrebă Pavel.
-De pilda noi obişnuim să vindem o zi de pământ. Tot pământul pe care ai putea să-l ocolești într-o zi să fie al tău. Prețul zilei e de o mie de galbeni...
, , Mi-a pus Dumnezeu mâna în cap!” își zise Pavel. O să ocolesc o împărăție întreagă. Într-o zi fac cincizeci de verste. Ce pământ!... Zece mii de hectare...
A doua zi dimineață plecară cu toții în stepă. Pavel scoase banii, îi puse în căciula așezată drept semn unde să se întoarcă, și porni. Mergea și, din loc în loc, bătea câte un țăruș. Merse până abia se mai zărea delușorul de unde plecase. Își tot făcea socoteli... și se întindea, și se-ntindea, până văzu că soarele dă spre asfințit.
Să știi că m-am înșelat și am cuprins prea mult pământ. Ce mă fac dacă nu ajung la vreme?”
Pahomie începu să alerge. Începu să simtă cum, încet-încet, îl dor picioarele, dar alergă de parcă l-ar fi luat cineva cu biciul. Aruncă din fugă pieptarul, cizmele, plosca şi căciula, pentru a putea alerga mai ușor și mai repede.
„Uite unde m-a dus lăcomia – își zise el – m-am nenorocit. Nu mai ajung eu înainte de asfințit...”
De spaimă, i se tăie răsuflarea.
Sudoarea i-a lipit cămașa de trup. Gura-i era uscată. Nu mai putea. Îi era groază de moarte, dar nu mai putea să se oprească.
Îi auzi pe locuitorii acelei țări cum fluieră și strigă. Mai prinse puțină inimă. Își strânse ultimele puteri și alergă năuc. Începu să vadă oamenii de pe delușor. Ba chiar și căciula cu banii. Îl zări pe mai-marele care sta jos ținându-se cu mâinile de burtă...
Și aleargă mereu... Urcă dealul în goană. Iată căciula. Dar... șovăi. I se tăiară picioarele căzu și, căzând, întinse mâna spre căciulă.
-Halal să-ți fie, camarade – strigă mai-marele, ai câștigat mult pământ!...
Argatul lui, dădu fuga să-l ridice, dar văzu cum curgea sângele din gură. Pavel murise.
Mai-marele sta jos ghemuit, râzând zgomotos și ținându-se cu mâinile de burtă. Apoi se sculă și dădu argatului o sapă:
-Îngroapă-l! Atâta pământ îi trebuie unuia ca acesta! Doi metri.
-Argatul luă sapa și săpă lui Pavel o groapă, tocmai cât lungimea trupului său, de la cap până la picioare și-l îngroapă.

Adesea putem vedea printre noi oameni care în viața lor trăiesc de parcă n-ar muri niciodată și plini de lăcomie. Ce este lăcomia și alte patimi ale oamenilor putem învăța din aceste pilde ortodoxe de mare folos sufletesc!


Vameşii şi fariseii în zilele noastre

Un râu vijelios despărţea două sate cu oameni diferiţi. Cei care trăiau de-a dreapta râului erau consideraţi sfinţi, fiindcă - spuneau ei - lucrau numai fapte bune, erau credincioşi, ţineau posturile şi făceau milostenie, a zecea parte din venitul lor o duceau la biserică. Iar de-a stânga era "satul păcătoşilor”, cu oameni leneşi, cam cheflii, care nu prea mergeau pe la biserică şi nu ţineau poruncile cum trebuie.
Într-una din zile, se lăsă deasupra celor două sate un nor negru înspăimântător şi începu într-o clipă o furtună cum nimeni nu mai văzuse. După ce se mai linişti un pic furtuna şi mai încetară tunetele şi fulgerele, ce sa vezi?! Râul începu să se umfle văzând cu ochii şi inunda gospodăriile. Dar, ca un făcut, s-a inundat doar "satul cuvioşilor”, nu şi cel, , al păcătoşilor”. Multe case ale celor care se credeau sfinţi s-au stricat, multe animale s-au înecat şi cu multă pagubă s-au trezit prin gospodăriile lor.
După ce Dumnezeu a dat soare şi toate lucrurile s-au liniştit, cuvioşii au început să-şi pună întrebarea, cum de satul păcătoşilor a scăpat de inundaţie, iar ei s-au trezit cu atâta pagubă. Unul dintre sătenii cuvioşi, cunoscut pentru înţelepciunea sa, dori să cerceteze acestea şi făcu un drum până la râu. Acolo întâlni pe un oarecare din satul păcătoşilor, îl salută şi intră cu el în vorbă. Acela i-o lua înainte cu vorba şi zise:
- Ce aţi crezut, că dacă duceţi viaţă cuvioasă este suficient ca să nu vă inunde? Eu cam ştiu de ce satul vostru a fost inundat şi al nostru nu!
- Păi care ar fi motivul?
- Motivul este acesta: că oricât de smerit eşti, de cuminte, de ascultător faţă de poruncile lui Dumnezeu, mântuirea nu trebuie lucrată doar pentru tine.
- Păi ne ajutăm între noi, vrem să ne mântuim sufletele cu toţii, spuse "cuviosul”.
- Aşa este, vă ajutaţi între voi, spuse "păcătosul” apăsând pe ultimele două cuvinte. Dar râul acesta nu l-aţi mai trecut spre noi de câţiva ani buni! Să veniţi aici şi să ne spuneţi şi nouă cuvântul lui Dumnezeu şi să ne învăţaţi viaţa cuvioasă. De aceea v-a dat Dumnezeu inundaţia, fiindcă ne-aţi lăsat să ne pierdem sufletele deşi suntem vecini...
- Păi atunci haidem să facem pace, spuse săteanul "cuvios”, întinzând mână păcătosului. Şi fie ca odată cu această mână întinsă, să facem din două sate o singură comună şi împreună să ne mântuim!
- Bine ai grăit frate! spuse "păcătosul”. Căci mântuirea nu e pentru un om, ci pentru noi toţi. Eu gândesc aşa, că omul oricât ar fi de păcătos, se poate apleca dintr-odată spre viaţă cuvioasă. Să-L lăsăm aşadar pe Dumnezeu, ca de azi înainte, să dea soare şi ploaie peste amândouă satele, ca împreună să suferim şi cele bune şi cele rele. Şi tot împreună să ne pregătim pentru dorita întâlnire cu Domnul, atunci când El ne va chema la El să ne spună, dacă suntem mântuiţi sau nu.


Niciodată să nu faci judecată pripită

Pe vremea când o îngheţată costa mult mai puţin decât astăzi, un copil de vreo 10 ani intră într-o cofetărie şi se aşeză la o masă. Fata care servea îi puse un pahar cu apă în faţă. “Cât costă o îngheţată de ciocolată cu migdale pe deasupra?”, o întrebă copilul. “Cincizeci de cenţi”, îi răspunse fata. Copilul scoase din adâncul buzunarului un pumn de monede, şi le examină atent. “Şi... cât costă doar îngheţata de ciocolată?”, întrebă el din nou, ruşinat parcă.
Alţi clienţi tocmai aşteptau să se elibereze o masă, aşa că fata deveni oarecum agitată. “Treizeci şi cinci de cenţi”, îi răspunse, cu glas tăios, copilului. Acesta îşi numără încă o dată monedele. “Atunci vreau doar îngheţata de ciocolată, fără migdale deasupra”, spuse el, hotărât. Fata îi aduse îngheţata împreună cu nota de plată, i le puse pe masă şi plecă.
Copilul termină îngheţata, plăti la casă şi ieşi din cofetărie. Când fata veni să cureţe masa, i se puse un nod în gât, şi ochii i se împăienjeniră. Acolo, lângă farfurioara goală şi paharul cu apă se aflau, frumos aranjate, monede în valoare de cincisprezece cenţi...
Bacşişul ei. (deci copilul ar fi avut bani pentru înghețata cu migdale pe deasupra, dar n-ar fi avut să-i lase și ei ceva și nici nu s-a supărat că nu l-a servit cu mai multă politețe).


Nu aştepta răsplată atunci când faci un bine

Era aproape de miezul nopţii. O femeie în vârstă, de origine afroamericană, se afla pe o autostrada din Alabama, cu maşina defectă şi înfruntând o furtună înfricoşătoare. Motorul se oprise şi nu mai pornea defel, iar ea, disperată, trebuia neapărat să plece către destinaţie. Udă de sus până jos, se hotărî să oprească prima maşină care ar fi trecut pe acolo.
Un tânăr de rasă albă se opri să o ajute, în pofida tuturor conflictelor care marcaseră anii ’60, între albi şi negri. Tânărul o luă şi o duse într-un loc sigur, o ajută să ia legătura cu cine trebuia, şi apoi o urcă într-un taxi. În disperarea ei, femeia părea jenată că nu-i poate mulţumi cum se cuvine. Îşi notă adresa tânărului, îi mai mulţumi o dată, şi plecă.
Şapte zile trecuseră, când în casa tânărului se auzi soneria de la intrare. Spre surpriza lui, un televizor color de mari dimensiuni îi fu livrat direct, printr-o companie de transport. Avea un bileţel, special lipit pe ambalaj. În el scria: “Profunde mulţumiri pentru ajutorul tău de pe autostradă. Ploaia nu numai că mă udase până la piele, dar îmi înecase şi sufletul. Atunci ai apărut tu. Mulţumită ţie, am putut ajunge la căpătâiul soţului meu care agoniza, cu doar câteva clipe înainte ca el să-şi dea duhul. Dumnezeu să te binecuvânteze pentru ajutorul pe care mi l-ai dat şi pentru binele pe care îl faci celor din jur, dezinteresat. Cu sinceritate, soţia celui ce a fost Nat King Cole”.


Un recunoscător adevărat

La Roma, un tânăr bogat suferise de o boală grea și apoi se făcuse bine.
Când ieși pentru prima dată afară, în grădină, se simți ca născut din nou și, plin de bucurie, lăudă pe Dumnezeu cu glas tare. Întorcându-și fața spre cer, el spuse:
, , O, Prea Bunule Părinte, dacă ar putea vreun om să-Ți răsplătească pentru ceva, cu câtă plăcere aș voi șă-Ți dau toate avuțiile mele!”
Aceste cuvinte le auzi Ion, numit Ciobanul, și zise tânărului bogat:
-De sus vine darul cel bun. Într-acolo nu poți trimite nimic. Haide, vino după mine.
Tânărul urmă pe moșneagul cel credincios și ajunseră într-o colibă întunecoasă. Acolo găsiră o grozavă sărăcie și suferință. Tatăl zăcea bolnav, mama se văita, iar copiii erau goi și plângeau pentru o bucată de pâine.
Tânărul se înspăimântă. Ion însă spuse:
-Iată aici un altar pentru jertfa ta! Iată pe frații Domnului și locțiitorii Săi!
Tânărul își deschise larg mâna asupra lor, le dădu din plin, și îngriji de bolnav. Iar sărmanii miluiți îl binecuvântară și-l socotiră un înger a lui Dumnezeu.
Ion zâmbi și zise:
-Așadar, îndreaptă-ți privirile recunoscătoare întâi către cer, și apoi spre pământ.

Oare câți bolnavi se vindecă de boli grele și uită apoi să mulțumească Domnului pentru binele primit!?


De ce avem nevoie să cumpărăm înţelepciune!

Un înțelept trăia într-un oraș în care se aflau mulți oameni fără minte.
Într-o zi, el puse deasupra ușii casei, o firmă, pe care era scris: „ Aici se vinde înțelepciune”.
Trecând pe acolo unul care se credea prea înțelept și văzând firma, se opri. Surâse și, cum era cu servitorul său, îi dădu câțiva gologani și-i zise:
-Du-te și cumpără cu acești bani înțelepciune de la negustorul acela!...
Servitorul merse și ceru.
Înțeleptul îi spuse:
-Spune stăpânului tău că în tot ce va face, să nu piardă din vedere sfârșitul...
Servitorul plecă și-i spuse acestea stăpânului său. Omu cel ce se credea prea înțelept, rămase pe gânduri.
Mergând acasă, începu a pune în lucrare vorbele pe care le cumpărase, și văzu că-i aduc mari și bune foloase.
Atunci le scrise cu litere mari, deasupra casei lui, ca să le fie de folos și altora.

Prețuiește, frate, timpul, căci în timp te vei mântui! Abia la sfârșit vede omul cum și-a cheltuit viața, ce ar fi putut să facă și nu a făcut, cât de ușor ar fi fost și s-a lenevit.


E posibil ca trupul să fie stăpânul dragostei voastre?

Doi soți s-au spovedit duhovnicului lor.
-Nu este bine, îi spuse părintele soțului. Înainte era trupul sub suflet, iar acum este sufletul sub trup.
-Cum adică, părinte?
-Adică înainte dragostea voastră ținea în frâu trupul, țineați posturile, chiar dacă uneori mai făceați și excepții. Dar reușeați să fiți stăpâni ai trupurilor voastre. Pe când acum, după ce ați slăbit atenția în războiul duhovnicesc și v-ați uitat și la filme care v-au stârnit pofta trupească, nu vă mai înfrânați deloc.
A ajuns trupul să fie stăpânul dragostei voastre? Nu mai sunteți în stare să vă înfrânați. Și nu e normal să fie așa. Dragostea trupească trebuie să se lase condusă de suflet.
Nu trebuie ca sufletul să fie înrobit de poftele trupești. Sunteți creștini, nu păgâni, nu?


Lupul cel hrănit bine

Un bătrân stătea împreună cu nepotul său şi-l învăţa:
`În viaţa fiecărui om de pe pământul ăsta se dă o luptă crâncenă, o luptă între doi lupi. Unul rău: el întruchipează frica, mânia, invidia, lăcomia, autocompătimirea, aroganţa, viclenia, lenea. Celălalt e unul bun: el aduce bucuria, liniştea, smerenia, pacea, dragostea, încrederea, dărnicia, adevărul, blândeţea, mila`.
Copilul priveşte întrebător pe bunicul lui: `Şi care dintre ei va învinge?`.
Bătrânul îl priveşte în ochi, şi-i spune: „Cel pe care îl vei hrăni!”


Smerenia

Odată, demult, mă plimbam împreună cu tatăl meu când, la o cotitură, el se opri deodată. După o clipă de tăcere, mă întrebă:
- În afară de ciripitul păsărelelor, mai auzi şi altceva?
Îmi ascuţi-i auzul şi, după câteva secunde, îi răspunsei:
- Aud zgomotul unei căruţe...
- Aşa este, spuse tatăl meu.
Este o căruţă goală.
Îl întrebai:
- Cum de ştii că este o căruţă goală, dacă încă nu o putem vedea?
Iar el îmi răspunse:
- E foarte uşor, să ştii când o căruţă este goală, e din cauza zgomotului.
Cu cât este mai goală, cu atât face mai mult zgomot.
Astăzi, adult fiind, când văd o persoană care vorbeşte prea mult, întrerupând conversaţia celorlalţi, dovedindu-se inoportună, lăudându-se cu ceea ce posedă, simţindu-se atotputernică şi dispreţuindu-i pe cei din jurul ei, încă mi se pare că mai aud vocea tatălui meu, spunând:
"Cu cât este mai goală căruţa, cu atât mai mult zgomot face".
Smerenia constă în a trece sub tăcere virtuţile noastre şi de a le permite altora să le descopere. Nu uitaţi că există oameni atât de săraci, încât nu au nimic altceva decât bani și o mândrie pe seama lor.
Nimeni nu este mai gol la suflet, decât cel care este plin de sine însuşi.

Să fim ca ploaia liniştită şi blândă, care pătrunde în tăcere pînă la adâncimea rădăcinilor, hrănindu-le.


preluare  romanidiaspora.blogspot.com