Sfantul Siluan ,, Despre har ''

 SFANTUL SILUAN: ,,Cine n-a cunoscut harul Duhului Sfânt, acela se aseamănă cocoşului care nu cunoaşte zborul vulturului în înălţimile cerului, nu înţe­lege dulcea străpungere a inimii şi iubirea dumnezeiască.,,

Domnul ne iubeşte fără sfârşit pe noi, păcătoşii, şi dă omului pe Duhul Sfânt, şi prin Duhul Sfânt sufletul cu­noaşte pe Domnul şi îşi găseşte fericirea în El, îi mulţu­meşte şi-L iubeşte, şi în marea lui bucurie îi este milă de întreaga lume şi doreşte cu tărie ca toţi oamenii să cu­noască pe Dumnezeu, pentru că Domnul însuşi doreşte aceasta pentru toţi. însă, într-adevăr, aceasta este cu pu­tinţă numai prin har, chiar şi într-o mică măsură. Dar, fără har, sufletul e asemenea unui dobitoc.
Cât îmi e de milă de oamenii care nu cunosc pe Dum­nezeu. Dar noi, creştinii ortodocşi, suntem norocoşi pen­tru că îl cunoaştem pe Dumnezeu. Ne-a învăţat Duhul Sfânt. El ne învaţă să-i iubim şi pe vrăjmaşi.

Până când nu cunoaşte mai mult, omul e mulţumit cu puţinul pe care-l are. Seamănă cu un cocoş de la ţară, care trăieşte într-o mică ogradă, vede câţiva oameni şi câteva dobitoace, cunoaşte câteva zeci de găini şi e mulţumit cu viaţa lui, pentru că nu ştie mai mult.
Dar vulturul ce zboară sus în nori, care îmbrăţişează cu privirea-i ageră depărtările, care respiră de departe mi­resmele pământului, care se desfată de frumuseţea lumii şi cunoaşte multe ţări, mări şi râuri, care vede o mulţime de animale şi de păsări, acest vultur n-ar fi mulţumit dacă ar fi pus într-o mică ogradă laolaltă cu cocoşul.

Tot aşa şi omul, câtă vreme nu cunoaşte mai mult, se mulţumeşte cu puţinul pe care-l are. Astfel, adeseori ţăra­nul sărac e mulţumit să aibă ceva hrană şi haine de îm­brăcat şi pentru aceasta mulţumeşte lui Dumnezeu. Dar omul învăţat şi cu ştiinţă multă nu se va mulţumi cu o ase­menea viaţă şi va căuta spaţii vaste pentru mintea lui.
Tot aşa e şi în viaţa duhovnicească. Cine n-a cunoscut harul Duhului Sfânt, acela se aseamănă cocoşului care nu cunoaşte zborul vulturului în înălţimile cerului, nu înţe­lege dulcea străpungere a inimii şi iubirea dumnezeiască. Cunoaşte pe Dumnezeu din natură şi din Scriptură; se mulţumeşte cu pravila şi aceasta îl mulţumeşte, ca şi coco­şul care e mulţumit cu soarta sa şi nu se întristează că nu este vultur.
Dar cine a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt, acela se roagă ziua şi noaptea, pentru că harul Sfântului Duh îl atrage să iubească pe Domnul şi dulceaţa iubirii lui Dumnezeu îl ajută să poarte uşor toate întristările pământului, şi sufletul lui tânjeşte neîncetat după Domnul, şi caută tot­deauna harul Duhului Sfânt.

Cine vrea să se roage neîncetat, acela trebuie să fie în toate înfrânat şi ascultător„bătrânului”[„stareţului”] pe care-l slujeşte. Trebuie să-i mărturisească şi gândurile, pen­tru că, prin duhovnicul şi „bătrânul” lui, Domnul îl îndreptează prin harul Său, şi atunci nu va avea gânduri rele potriva lui. Pentru ascultarea lui sfântă un asemenea om va fi învăţat de har gânduri bune şi va înainta în smerenia lui Hristos. Dar dacă gândeşte: „N-am nevoie să mă sfă­tuiesc cu cineva” şi lasă ascultarea, va ajunge arţăgos şi nu numai că nu va înainta, dar va pierde şi rugăciunea.
Ca să ţii rugăciunea, trebuie să iubeşti pe oamenii care te ocărăsc şi să te rogi pentru ei, până ce sufletul tău se va fi împăcat cu ei, şi atunci Domnul îţi va da rugăciune neîn­cetată, pentru că El dă rugăciunea celui ce se roagă pentru vrăjmaşi.

Invăţătorul în rugăciune e însuşi Domnul, dar cel ce se roagă trebuie să smerească sufletul său. In sufletul celui ce se roagă cum se cuvine e pacea lui Dumnezeu. Inima ru­gătorului trebuie să fie plină de milă pentru toată făptura. Rugătorul iubeşte pe toţi şi are milă de toţi, pentru că ha­rul Duhului Sfânt l-a învăţat iubirea.
Rugăciunea e un dar al Duhului Sfânt. Demonii se stră­duiesc din toate puterile lor să depărteze pe om de la aduce-rea-aminte de Dumnezeu şi de la rugăciune. Dar sufletul care iubeşte pe Domnul tânjeşte după El şi se roagă Lui aşa:
„Sufletul meu tânjeşte după Tine şi cu lacrimi Te caut”.
In inima care se roagă rugăciunea ţâşneşte fără nici o constrângere; harul însuşi săvârşeşte rugăciunea din ini­mă. Tu însă, smereşte-te cât poţi de mult; ţine mintea ta în inimă şi în iad. Cu cât mai mult te vei smeri, cu atât mai multe daruri vei dobândi de la Dumnezeu.

Cine vrea să iubească pe Domnul, acela trebuie să iu­bească pe vrăjmaşi şi să fie lipsit de răutate; atunci Dom­nul îţi dă bucuria de a-L slăvi neîncetat, ziua şi noaptea, şi mintea ta va uita lumea şi, dacă întorcându-te în tine în­suţi îţi vei aduce aminte din nou de ea, te vei ruga din inimă pentru lume.

Aşa vieţuiau sfinţii, fiindcă Duhul Sfânt învaţă sufletul să se roage pentru oameni.
Duhul Sfânt ne învaţă să iubim pe Dumnezeu, iar iu­birea păzeşte poruncile. Domnul a zis: „Cel ce Mă iubeşte păzeşte poruncile Mele” [In 14, 15-23]. Dacă Adam ar fi iubit pe Domnul aşa cum L-a iubit Maica Domnului, ar fi păzit porunca Lui. Şi vedem din experienţă că mintea celui ce iubeşte pe Dumnezeu e îndreptată de harul lui Dumne­zeu şi vede subţire toate vicleniile vrăjmaşului. Când însă Domnul mângâie sufletul, atunci el nu-i mai vede pe vrăj­maşi, ci vede numai pe Domnul.

Cine ascultă de legea lui Dumnezeu va înţelege cât de bune sunt toate poruncile Domnului. Orice poruncă ai lua, ea îţi aduce bucurie şi veselie. Ia, de pildă, prima poruncă: Să iubeşti pe Dumnezeu. Dacă gândeşti că Dumnezeu ne iubeşte, pentru acest gând ţi se va da pacea. Ia a doua po­runcă: Să iubeşti pe aproapele tău. Dacă gândeşti că Dom­nul îi iubeşte pe oamenii Săi şi că în ei viază Duhul Sfânt, sufletul tău se va desfăta de legea lui Dumnezeu şi vei cugeta la ea ziua şi noaptea [Ps 1, 2] şi ţi se va da darul deo­sebirii binelui şi răului.
Când Domnul vrea să mângâie un suflet întristat, îi dă bucurie, lacrimi, străpungerea inimii şi pacea sufletului şi a trupului; şi uneori Se arată pe Sine însuşi sufletului.

Cine nu iubeşte pe fratele pentru care însuşi Domnul a murit în mari chinuri, acela s-a tăiat din Viţa care este Domnul [In 15,1]; dar pe cel ce luptă cu păcatul Domnul îl va ajuta.
Uneori omul e atât de neputincios că n-are putere nici să alunge o muscă şi nu poate alunga din suflet gândurile cele rele, dar chiar şi în această neputinţă mila lui Dumne­zeu îl păzeşte pe om: gândurile rele pier şi singur Dumne­zeu este în suflet, în minte şi peste tot.
Prin el însuşi omul e firav ca o floare a câmpului: toţi o iubesc şi toţi o calcă în picioare.

Aşa e şi omul: uneori e în slavă, alteori în necinste. Dar cine iubeşte pe Dumnezeu, acela îi mulţumeşte pentru ori­ce întristare şi rămâne liniştit atât în cinstire, cât şi în înjosire.
Socotesc că trebuie să mâncăm atât încât, după ce am mâncat, să mai vrem să ne rugăm; încât duhul să fie în­totdeauna aprins şi să năzuiască nesăturat spre Dumnezeu ziua şi noaptea. Trebuie apoi să trăim simplu ca pruncii; atunci harul lui Dumnezeu va fi totdeauna în suflet: pen­tru iubirea lui, Domnul i-l dă fără a-i cere nimic în schimb şi, cu acest har, sufletul trăieşte ca şi cum ar fi în altă lu­me, iar iubirea lui Dumnezeu îl atrage atât încât nu mai vrea să se uite la această lume, deşi o iubeşte.

Bogăţia Harului

Sufletul smerit care poartă în sine din belşug harul Sfântului Duh şi-l păzeşte pe el, are la o vedenie dumneze­iască multă putere ca să o suporte, dar pe cel ce are puţin har, o vedenie îl face să cadă cu faţa la pământ, pentru că în el e puţină puterea harului.

Aşa, pe Muntele Taborului, atunci când Domnul S-a schimbat la faţă, Moise şi Ilie stăteau în picioare şi vor­beau cu El, dar apostolii au căzut la pământ [Mt 17, 6]; mai apoi, însă, când s-a înmulţit în ei harul Duhului Sfânt, au rămas şi ei în picioare la arătările Domnului şi au putut vorbi şi ei cu El.

Aşa şi Cuviosul Serghie [din Radonej], la arătarea Mai­cii Domnului stătea în picioare înaintea Ei, pentru că avea un mare har al Duhului Sfânt, dar ucenicul său Miheia a căzut cu faţa la pământ şi nu putea privi la Maica Domnu­lui. Şi Serafim din Sarov a avut mult har al Duhului Sfânt şi stătea în picioare când i s-a arătat Maica Domnului, dar slujitorul său a căzut cu faţa la pământ, pentru că avea puţin har.
Astfel, dacă sufletul are în el har, nu se teme când vede demoni, pentru că simte în el puterea lui Dumnezeu.
Acum e ceasul al patrulea din noapte. Şed în chilia mea ca într-un palat, în pace şi iubire, şi scriu. Dar când vine har mai mult, atunci nu mai pot scrie.

Sfantul Siluan Anthonitul ,, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Filme Ortodoxe Gradina Maicii Domnului Athos

– Gheronda, unde se află acum aceşti pustnici, unde au fost văzuţi ultima dată? 

Părintele Paisie i-a văzut vreodată?

– De unde să ştiu? În orice caz, Părintele Paisie nu voia să se vorbească despre aceşti nevoitori, pentru că, aşa cum ne spunea, ei nu-şi doresc această cinste de la oameni, ei sunt adevăraţii înţelepţi, ei Îl roagă pe Dumnezeu şi Îi spun: „Dumnezeul meu, nu ne da slava în viaţa aceasta, ci o păstrează pentru cealaltă, ca să ne preaslăvim împreună cu Tine acolo. 

 Nu ne face aici cunoscuţi, ci în ceruri”. 

Acum, Părintele Paisie, spunea închinătorilor de încredere care îl vizitau, clerici şi monahi, că există opt părinţi, asceţi goi, nevăzuţi, care locuiesc în Athon, în jurul căruia umblă, iar când unul din ei moare, Dumnezeu aşează în locul lui un alt monah harismatic şi purtător de Dumnezeu. 

 Părinţii mai vechi care s-au învrednicit să-i vadă de câteva ori, cu puţin înainte să plece la Domnul, povesteau celor mai tineri episodul acesta, cum i-au văzut pe neaşteptate, ce-au simţit, şi aşa mai departe. Acum haideţi să mergem. 

  Vă aşteaptă ceva osteneală, spuse bătrânul, apoi îşi luă la revedere de la noi şi apucă drumul urcuşului.

Am dat slavă lui Dumnezeu că ni l-a trimis pe acest necunoscut, pe care l-a cercetat harul lui Dumnezeu şi şi-a deschis inima pentru noi. 

  Acest om pe care l-am întâlnit în grădinile mănăstirii ne-a adus mult folos vorbindu-ne despre pustnicii goi şi arătându-ne că Biserica noastră este revelatoare, şi în fiecare zi ne arată sfinţi, cetăţeni ai Împărăţiei lui Dumnezeu.

Cât de multe lucruri poate să dobândească cineva făcând un pelerinaj cu evlavie. 

  Câte arătări şi sfinte descoperiri ar putea cineva să trăiască umplându-şi golul lăuntric cu adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu, iar lipsit fiind de dumnezeieşti trăiri ale inimii, cât har poate să dobândească cineva întâlnind în drumul lui un smerit şi binecuvântat om, călăuză a Împărăţiei lui Dumnezeu.

Am urcat la mănăstire. Privegherea începuse. Atunci am înţeles cu toţii că, în acea noapte de iarnă, aveam lângă noi ca ajutători şi spijinitori pe acei părinţi binecuvântaţi ai acelei sfintei mănăstiri unde privegheam, pe acei oameni binecuvântaţi care, copleşiţi fiind de dragostea dumnezeiască, şi-au afierosit întreaga viaţă lui Dumnezeu. 

  Ocrotitori ai noştri văzuţi, şi neclintite călăuze spre Înpărăţia cerurilor.

Şi, desigur, puţin mai departe, priveghind în rugăcine, alţi ocrotitori nevăzuţi, goi în ochii noştri, dar strălucitor îmbrăcaţi cu harul necreat al lui Dumnezeu. 

 Aceia, care cu rugăciunea lor sprijină întreaga lume, acei părinţi duhovniceşti care trăiesc rugăciunea ca pe o văpaie în inimă şi necurmat cântă Celui Iubit cu vocile lor cristaline ce se înalţă din stâncile prăpăstioase ale acestui meleag ceresc, Sfântul Munte Athos.

Sursa: din revista Το Τάλαντο, publicată de Biroul pentru Tineret al Sfintei Mitropolii a Larisei, noiembrie – decembrie, 2012.
Traducere de Andrei Pirea
sursa https://triadikon.ro/pustnicii-nevazuti-ai-sfantului-munte-athos/

Viata si minunile Sf. Nectarie Taumaturgul de la Eghina (film documentar)

Pr. Ciprian Negreanu

,,O minune a Sf. Nectarie,,

– Părinte, aţi avut privilegiul ca, pe lân­gă minunea convertirii sfinţiei voastre, să mai trăiţi una nemijlocit. 

Cum s-a întâm­plat?

– Avem în biserică sfintele moaşte ale mai multor sfinţi.
După primul post mare pe care l-am făcut cu rugăciune continuă, au venit sfinţii la noi, aduşi de un părinte diacon al episcopului român de la Gyula, din Ungaria, care ne vizita uneori, plăcându-i, că e ca la mânăstire.
El avea mai multe moaşte primite de la episcopul Ghe­rasim Cocoşel al Huşilor, căruia îi fusese uce­nic.
Am considerat o minune darul către biserică al acelui diacon, fiindcă nu e uşor să obţii sfinte moaşte. Însă, o minune şi mai mare a făcut Sf. Nectarie al Eghinei. Am primit o firimitură din moaştele sale de la o maică româncă din Grecia.
Dar nu ştiam dacă sunt autentice, şi le-am lăsat pe masa din altar, o vre­me. Mă tot întrebam dacă să le scot la oameni pentru rugăciune sau nu şi mă rugam sfântului să ne arate dacă e el.
Până într-o zi, când au intrat câteva zeci de femei îmbrăcate în halate de spital şi una dintre ele, mai în vârstă, mi-a spus: „Părinte, eu sunt bolnavă de cancer de mai mulţi ani, am tot umblat pe la spitalele din ţară şi fac acatistul Sfântului Nectarie mereu.
Acum am ajuns la Cluj. Iar într-o noapte, Sfântul Nec­tarie mi s-a arătat în vis şi m-a îndemnat să vin să mă rog la moaştele sale care sunt aici. «Du-te şi-i spune preotului să le scoată din altar să vă închinaţi» – a zis Sfântul”. 

A fost o minune, pentru că nu ştia nimeni că am acele moaşte. Le-am adus în biserică şi ne-am rugat cu toţii în genunchi şi pe urmă mulţi mi-au măr­turisit că Sfântul i-a ajutat.

****
   Un preot care a cu­noscut iadul pe pro­pria sa piele, în prima tinereţe, şi care a fost salvat prin mijlocirea Părintelui Arsenie Boca, Sfântul Ardealului.
„Îi făcusem loc diavolului în sufletul meu”
   Născut într-o familie cu multe generaţii de preoţi, întinse de-a lun­gul câtorva sute de ani, în care şi tatăl său, Paraschiv, este preot, Ciprian Negrea­nu a fost un adolescent turbulent, răzvrătit contra lui Dumnezeu şi a lumii – după cum mărturiseşte azi. „Nu înţelegeam lucrarea lui Dumnezeu pe pământ, nici ce rost are să trăieşti. Gândurile de sinucidere erau frec­vente. Eram în afara Bisericii, anticle­ri­cal… Huleam Duhul Sfânt, ca un capăt ab­solut al răutăţii, măcar să ştiu că am în­che­iat-o cu Dumnezeu. Aceste hule, gân­durile de a-mi face rău şi de a face rău altora, le aveam zi şi noapte, într-o încordare totală, ani de zile. Ca şi cum aş fi stat sub o ploaie de rău, ani în şir. Nici nu mai voiam să dorm, pentru că observam că atunci când mă trezeam, se dărâma tot ce credeam că am construit fundamentat împotriva lui Dumnezeu. Şi trebuia să o iau de la capăt. Acum, binecuvântez şi partea aceasta a odihnei, care pune un nou început.

 Dar atunci îi făcu­sem loc dia­vo­lului în sufletul meu. Am cunoscut pute­rea lui. Dar Dumnezeu nu m-a lăsat să cad defini­tiv şi să fac pros­tiile care îmi treceau prin cap” – spune pă­rin­tele Ci­prian. În această stare fiind, a intrat la Facul­tatea de Filosofie, singura care îi putea răspunde la ma­rile întrebări ale vieţii, în opinia lui. Iar acolo a găsit „ar­­gumente” pentru teoriile sale. Dar în anul doi la Filosofie, ceva i-a schimbat viaţa ra­dical. De atunci, bucuria nu l-a mai părăsit.

Pr. Ciprian Negreanu

(Formula As nr. 1072, 6-13 Iun. 2013)
http://claudiutarziu.ro/pr-ciprian-negreanu-ma-straduiesc-sa-le-ofer-tinerilor-odihna-sufleteasca-in-biserica/

Parintele Mitropolit Bartolomeu Anania - Sfaturi si Raspunsuri - Colaj p...

Sfinții Părinți ai Bisericii ne spun că rădăcina a tot păcatul este egoismul. 

 Sfântul Grigorie Dialogul îl numește împăratul tuturor păcatelor. Cu cât mai mult ne mândrim, cu cât mai mult urmărim slava, lauda și cinstea, cu atât mai neînsemnați devenim înaintea Domnului, Care „ râde de cei batjocoritori, iar celor smeriţi le dă har”. 

 Egoismul este piedica tuturor bunătăților și pricina tuturor căderilor. Pentru vindecarea egoismului, Dumnezeu îngăduie să cădem în alte păcate mari, lucru pe care nu l-ar fi îngăduit preaînțeleptul Doctor al sufletelor noastre, dacă egoismul nu ar fi fost cel mai rău dintre toate.

 Când împăratul David s-a lăudat – așa cum arată cuvintele sale: „Iar eu am zis întru îndestularea mea: «Nu mă voi clătina în veac!» – Domnul, pentru a-l vindeca, l-a lăsat să cadă în adulter și în ucidere. La fel și Sfântul Petru s-a mândrit atunci când Hristos a spus Apostolilor că toți se vor sminti și se vor risipi, spunând și adeverind cu convingere: „Chiar dacă toţi se vor sminti întru Tine, totuşi eu nu”. Pentru această trufie a sa, Domnul a îngăduit să se lepede de trei ori de El și astfel să se smerească, să plângă și să se pocăiască.
  Dar și atâția alți asceți mari ai pustiului, care alungau demonii din oameni, care făceau semne și minuni, au căzut, cu dumnezeiasca îngăduință, în păcate grele, chiar și în ucideri și desfrânări, precum citim în Pateric, în Lavsaicon, în Viețile Sfinților și în alte cărți patristice. Încă și clevetiri și nenorociri și multe chinuri îl află adesea pe om, precum și boli trupești, pentru a-l slobozi de trufie. Este limpede mărturia Apostolului Pavel: „Datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz, ca să nu mă trufesc”.

Așadar, faptul că Dumnezeu îngăduie ca să-l afle pe om astfel de nenorociri, pentru a-i zdrobi încăpățânata sa mândrie, dovedește că aceasta este patima cea mai mare și cea mai rea. Și nu este numai cea mai rea, ci și cea mai bine înrădăcinată înlăuntrul nostru. 

De aceea, atunci când, cu nevoință aspră și cu Harul lui Dumnezeu, virtuțile vor birui relele și vor alunga din suflet toate patimile, numai mândria rămâne nesupusă și-l războiește pe om până la moartea sa. Aceasta a pătimit fariseul din parabolă, care, deși a izbutit să săvârșească multe virtuți, dar fiindcă avea încredere mândră în evlavia sa, a fost osândit ticălosul.

Dar pentru ce ne mândrim, ne fălim și-i disprețuim pe ceilalți oameni, despre care credem că sunt, chipurile, mai prejos decât noi? Pentru înțelepciunea noastră? Pentru virtutea noastră? Pentru bogăția noastră? Pentru frumusețea noastră? Dar toate acestea nu sunt decât niște binefaceri și daruri ale lui Dumnezeu, pentru care vom da socoteală în Ziua Judecății.

 Cu cât vom avea mai multe harisme, cu atât mai aspru vom fi judecați. Astfel, dacă în această viață ne-am învrednicit să avem mai multe bunuri, materiale și duhovnicești, decât ceilalți oameni, se cuvine să ne smerim mai mult și să fim recunoscători lui Dumnezeu Care ni le-a dăruit. Numai păcatele și căderile sunt ale noastre. Dacă vrem să ne fălim cu acestea, atunci arătăm nebunia și ignoranța noastră. Dacă însă suntem oameni raționali, vom vedea nevrednicia și netrebnicia noastră, și ne vom smeri cu zdrobire de inimă.

De asemenea să nu uităm că egoismul nu numai în cealaltă viață este osândit, ci și în viața aceasta este urât de oameni. Și aceasta pentru că nu există un om mai respingător decât invidiosul. Dar și el însuși este mereu neliniștit, dorind să atragă asupra sa atenția și interesul lumii. Dacă nu-l cinstesc, se tulbură și se întristează, se află adeseori în certuri și dispute cu cei asemenea lui, care se invidiază unul pe altul și cere să fie slăvit tot mai mult.

Dimpotrivă, pe cel smerit toți îl iubesc, chiar dacă mai are slăbiciuni. Unul ca aceste biruiește răul cu răbdare, pe cel mânios cu blândețea, pe cel egoist cu smerenia. Dumnezeu îi înalță pe cei care se smeresc, iar nu pe cei care doresc cele înalte. 

Să-L urmăm pe Domnul nostru, să urâm egoismul și să dorim smerenia. Să căutăm să ne împrietenim cu oameni neînsemnați și smeriți, și să nu ne dăm mari. Să căutăm totdeauna ultimul loc. În îmbrăcăminte, în hrană și în toate nevoile trupului să evităm prisosul și falsul. Să avem numai absolutul necesar. Și în general, să-L urmăm întotdeauna și în toate, cât putem, pe Domnul, pe Maica Domnului și pe Sfinții, care au petrecut în adâncă smerenie. Pentru că, așa cum la pomii roditori, cu cât sunt mai încărcați cu roade, cu atât mai în jos își pleacă ramurile lor, tot astfel și la credincioșii robi ai lui Dumnezeu, cu cât mai mult dobândesc binefacerile și darurile Sale, cu atât se smeresc, cunoscând că aceasta este datoria lor, de vreme ce Domnul a spus: „ Aşa şi voi, când veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: Slugi netrebnice suntem, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem”[10].

Dacă Dumnezeu S-a smerit atât de mult, „până la moarte”, cum îndrăznește să cugete înalt neputința omenească? Abel ne-a învățat nevinovăția, Enoh curăția, Noe mărinimia și nădejdea, Avraam ascultarea și iubirea de străini, Iacov îndelunga-răbdare, Iosif neprihănirea, Moisi blândețea, Iov răbdarea, David iubirea vrăjmașilor, Ilie râvna pentru Dumnezeu și Fiul lui Dumnezeu smerenia, căci ne spune: „Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre”.

 Domnul ne învață toate virtuțile, însă la aceasta ne îndeamnă cel mai mult, pentru că ea este vasul, vistieria tuturor celorlalte virtuți.

Sursa: Revista „Cuviosul Nikon”.

http://marturieathonita.ro/egoismul-radacina-a-tot-pacatul/

PARINTELE CALISTRAT - DESPRE PACATE -- IUBIREA DE SINE , MANDRIA ,CURVIA

PACATUL MANDRIEI


Mândria este primul din cele sapte păcate capitale, după cum smerenia este cea mai mare virtute.

 Însă atât de complex, de ambiguu, de perfid si viclean, de nociv si distrugător este acest păcat, încât până si marii sfinti au fost ispititi de el. 

Nu este om pe fata pământului care să nu fie ispitit de acest diavol; de la copilul cel mai mic, până la omul cel mai în vârstă, de la cel mai simplu om, până la ce mai învătat. 

Păcatul mândriei este auto-supra-dimensionarea persoanei noastre.

 Suntem mândri si facem acest păcat al mândriei atunci când: ne atribnim unele merite sau daruri care de fapt nu sunt ale noastre, când ne lăudăm în fata oamenilor pentru ce am făcut, fâră să gândim că Dumnezeu ne-a învrednicit să le facem, când ne supărăm pe oricine si din orice motiv, când ne facem publicitate pentru orice faptă bună, pe care poate nici n-am facut-o, când ignorăm si râdem atât pe bună dreptate, cât si pe nedrept de cineva, când invidiem si urâm pe cineva care este mai bun decât noi, când vorbim pe cineva de rău indiferent dacă este adevărat sau nu, când ne îmbrăcăm în diferite haine tentante pentru a place oamenilor sau pentru a fi în centrul atentiei, când spunem aproapelui faptele bune pe care le-am facut etc. 

Reversul acestui păcat este virtutea smereniei.

Din acest păcat se nasc toate celelalte. Toată viata trebuie să luptăm împotriva acestui păcat si sa fim constienti că-i putem cădea pradă în orice moment al vietii. 

Numai întelepciunea ne poate ajuta să discernem acest păcat, să sesizăm aparitia lui în mintea noastră. Trebuie luptat din fragedă tinerete împotriva acestui mare microb, până nu produce "boli cronice" de netămăduit. Foarte putini medici pot vindeca asemenea boli.

sursa http://www.sfaturiortodoxe.ro/pacate/mandria.htm

Ce înseamnă adevărata rugăciune și bunătate - Parintele Calistrat

 [...] ce este credința? Cum o definim în legea ortodoxă a Bisericii noastre?

 Credința este starea de legătură între suflet și lucrarea Duhului Sfânt prin simțirea Lui Dumnezeu, posibilă prin cinstita rugăciune – „convorbirea cu Dumnezeu”; de aceea se și numește „cea mai mare virtute”, cea dintâi faptă bună, numită și „împărăteasă.” 

 

 Credința este o stare de vibrație lăuntrică a inimii din dorul de Dumnezeu, precum Regele Profet David spunea: „În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule.” (Psalmul 41, 1) Această artă de unire a sufletului cu Dumnezeu în rugăciune, în Duhul Sfânt, este un dar dumnezeiesc, despre care Sfântul Isaac Sirul spune că se dă unuia din zece mii care se silesc; altfel spus, harul pogoară pe măsura străduinței. 

  Tot din credință sfinții pustiei au lepădat cele ale lumii, alegând pustia și viața de nevoință. Tot din credință sfinții mucenici au pătimit martiriul ighemonilor și chinurile temnițelor, răbdând colții fiarelor pentru Hristos, dobândind eliberarea sufletului din marea învolburată a vieții pământești, doar din dorința supremă de unire cu Hristos, Împăratul cerului. 

Cuvântul adresat de către Mântuitorul femeii canaaneence a cărei fiică era rău chinuită de un demon („mare este credința ta!”), reprezintă de fapt mesajul divin care ne arată valoarea și puterea credinței omului în Dumnezeu. De aceea este mare credința - pentru că poate rezolva orice problemă pământească cu care ne confruntăm. Prin harul Duhului Sfânt (izvorul tuturor harismelor) și printr-o credință curată, dreptmăritoare, sfinții au avut puterea de a vindeca bolnavi, de a învia morți,de a tămădui boli trupești și sufletești, de a izgoni patimi și demoni, și chiar de a ști dinainte lucruri și fapte care se vor petrece aievea - darul înainte-vederii. Spre deosebire de ei, noi, cei de azi, nu avem credință „tare”, „sănătoasă”, ci credință rațional-intelectualistă, șlefuită prin „studii” înalte, „informată” și „informativă”- dar...vai! - nelucrătoare și „nepracticantă”!

 Altfel spus, nu înseamnă deloc că am fi „credincioși” chiar și dacă am cunoaște pe dinafară Sfintele Scripturi și toate dogmele teologiei; acestea trebuiesc lucrate în viața proprie și împlinite cu fapta. „Credința fără fapte moartă este.” (Iacov 2, 20); faptele săvârșite din credință sunt vii.
Uneori spunem despre unii oameni că „au credință slabă” - și îi numim pe unii ca aceștia „căldicei”. De fapt este vorba despre credincioși superficiali, cunoscători cu intelectul în cele ale credinței, dar nepracticanți, fără conlucrare cu harul Duhului Sfânt. Aceasta vine din neevlavie, din lipsă de smerenie (adică din mândrie), din moleșeală sufletească, din amânare, din lene și uitare, din trândăvire la rugăciune; toate acestea sunt fiice ale iubirii de sine și duc la necredință, adică la moartea sufletului mai înainte de moartea trupului.

 Necredință care zămislește omul ateu, ușor pervertibil de la o stare la alta, laș, influențabil, mincinos, schimbându-se (coruptibil și cameleonic) în funcție de timp, interese, oameni și evenimente: „Toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut; nu este cel ce face bine, nu este până la unul.” (Psalmul 52, 4).

Parintele Calistrat - Manastirea Vladiceni 2015

sursa http://ieromonahcalistrat.blogspot.ro/2015/08/despre-credinta-slaba-si-lasitate.html

,, Mai pot fi educati copiii ?,, Pr Prof Stelian Tofana

„Părinţi şi educatori, cu toată purtarea de grijă feriţi-vă să le împliniţi copiilor capriciile. Altfel, copiii işi vor vătăma inima cu răutatea, pierzând sfânta dragoste, iar la vârsta maturităţii se vor plânge pentru faptul că in tinereţe s-au plecat către aceste capricii. Capriciul este embrionul unei pagube sufleteşti fără seamăn”.

Copiii sunt prin firea lor blânzi, miloşi, lipsiţi de răutate şi sinceri. Aceste calităţi sunt insă slabe în ei, având nevoie de o permanentă cultivare. Pe măsură ce copilul creşte, părinţii trebuie să intărească in el o asemenea dispoziţie ori un asemenea simţământ care să lupte singur cu inclinaţiile cele rele şi care să susţină binele. 

Din fericire, in om este aşezată de Dumnezeu insuşirea de a-şi preţui propriile fapte. Aceasta este conştiinţa. Sarcina părinţilor este de a dezvolta in copil o conştiinţă sensibilă, de a-l indemna să asculte de glasul acesteia.Trebuie să se facă acest lucru, insă nu doar teoretic şi abstract, ci pe un fundament religios: credinţa în Dumnezeu şi legătura noastră cu El.Fără un fundament religios, educaţia va fi şubredă şi instabilă.

Credinţa în Dumnezeu nu ajută pe copil doar să se lupte cu inclinarile lui cele rele, ci ajută să-şi rezolve o serie de chestiuni care nu pot fi explicate în alt chip: binele şi răul, originea lumii, scopul vieţii etc. 

Cel mai important lucru este acesta: credinţa in Dumnezeu reprezintă cheia dezvoltării tuturor caliţilor pozitive la un copil: evlavia, dragostea, mila, ruşinea, părerea de rau şi dorinţa de a deveni mai bun.

Credinţa in Dumnezeu aşaza în mainile fiecărui părinte un instrument puternic pentru educaţie. Cand vorbim de Dumnezeu ca izvor al tuturor bunătăţilor şi ca Judecător al oamenilor, noi introducem in lumea interioara a copilului o reprezentare clară a binelui şi a răului. Si facem aceasta nu ca pe o regulă strictă, ci prezentându-i copilului o Persoană Vie, inaintea Căreia toţi oamenii vor avea de dat răspuns. 

Această Fiinţă Supremă ne atrage pe noi către bine şi ne indepărtează de toată pierzarea. 

Astfel, copilul îşi insuşeşte noţiunea de păcat ca pe ceva ruşinos, de netrebuinţă şi ca pe ceva vrednic de pedeapsă. Trebuie avut in vedere că noţiunea de păcat nu este cu totul străină copilului, căci in firea sa deja se află simţămintele de vinovăţie, de ruşine, distincţia – incă neclară – intre bine şi rău. Reprezentarea creştină a lui Dumnezeu reda cu limpezime şi vigoare aceste simtăminte omeneşti profunde.

Din: Cand si cum incepem sa-i vorbim copilului despre Dumnezeu, Editura De Suflet, Bucuresti, 2011

Povesti romanesti video ,,: Un om suparat '' Pilde ortodoxe

  Într-un sat, nişte părinţi credincioşi şi-au însurat fiul. Nora avea o fire blândă şi îngăduitoare. În ajunul postului Sf. Apostoli Petru şi Pavel, socrul i-a spus: „Draga mea, noi, în familie, avem un obicei – în timpul postului mâncăm mai simplu. 

Slănina o ascundem în cămară şi postim.

- Eşti de acord să ţii post?”.

- „Da”, a răspuns nora.

Ea lucra la colhoz. A doua zi când a ieşit la lucru, şi-a adus de acasă mâncare de post.

Toţi au luat-o în râs: „Ia vedeţi!

O sfântă a apărut între noi! S-a făcut călugăriţă şi acum posteşte!”

A suportat o zi. A doua nu a mai răbdat.

Supărată, a venit acasă:

– Nu mai postesc. Toţi îşi bat joc de mine. Nu mai suport. Oamenii nu postesc şi vreau să fiu şi eu în rând cu ei!
– Cum voieşti! I-a spus socrul. Noi nu obligăm pe nimeni. Şi i-a deschis cămara unde se păstra slănina.

În ziua următoarea, la lucru, în timpul pauzei, în văzul tuturor, a scos slănina, dar de data aceasta nimeni nu a mai spus nimic.
Ea a mâncat şi a adormit. Pauza s-a terminat, dar ea a continuat să adoarmă.

Au încercat să o trezească, însă nu au reuşit. Ea doar tresărea şi somn şi gemea. Aşa a dormit mult timp. Când s-a trezit a spus doar:
– Râdeţi de mine cât vă posteşte inima, eu voi posti mai departe!

Şi a povestit următoarele: cum a adormit, s-a apropiat de ea un bătrân, a apucat-o strâns de mână şi i-a spus:
– Să mergem!

A dus-o pe un drum îngust şi înfricoşător.

În depărtare se auzeau gemete omeneşti.
El a condus-o la o prăpastie în care fierbea ceva. În jur se auzeau doar strigăte şi gemete.

– Sari! I-a spus bătrânul, că doar tu spuneai: „vreau să fiu în rând cu ei”. Vezi cum ajung oamenii….

– Nu, bunicule, te implor, iartă-mă! Voi posti până la moarte. Şi voi povesti tuturor ce pedeapsă îi aşteaptă dacă nu postesc.

Urmele degetelor lui i-au rămas pe mână până la sfârşitul vieţii.

ganduridinierusalim.com

Pilde - FILM ORTODOX - IN LIMBA ROMANA 1

   Doi orbi, care trăiau din cerşit, se făcură tovarăşi de viaţă, hotărând să împartă tot ce vor câştiga din mila oamenilor. Ei trăiau foarte bine în această frăţietate.

Diavolul însă, care nu vede niciodată bucuros buna înţelegere dintre oameni, se trudi multă vreme să strice prietenia celor doi orbi cu fel şi fel de şiretlicuri drăceşti, dar zadarnică i-a fost munca. Orbii nu se certau niciodată.

Deznădăjduit, Sarsailă se hotărî să-i lase în pace. Dar tocmai atunci se pomeni cu o babă care-l întrebă:

- Dar de ce eşti aşa de amărât, împieliţatule?

- Cum să nu fiu? răspunse „Ucigă-l crucea". Şi începu să-i spună păsul lui.

- Ce dai babei dacă face ea ceea ce n-a putut face nici dracul? întrebă bătrâna.

- O pereche de cizme nou-nouţe, răspunse Nichipercea.

Baba, bucuroasă de răsplata ce avea să primească, zise dracului să stea pe loc şi să ia seama la ce face ea.

Se duse de-a dreptul la cei doi orbi şi le zise, văicărindu-i:

- Vaaai de voi, vai de voi, ce viaţă chinuită duceţi! Că nu vă bucuraţi şi voi, ca toţi oamenii, de lumina soarelui. Iată, vă dau un galben să-l împărţiţi amândoi, că n-am schimbat.

Şi, zicând aşa, se făcu doar că dă galbenul, dar în realitate n-a dat nimic, şi nici n-a atins vreuna din cele două palme întinse...

- Să fie pomană morţilor! ziseră într-un glas bieţii orbi, în timp ce baba se depărta ca la vreo patru stânjeni de ei, apoi se opri să vadă ce se întâmplă.

Dracul se uita şi el, cu baba, de departe.

Cei doi orbi, după ce înţeleseră, călăuziţi de auz, că baba s-a dus, izbucniră plini de bucurie:

- Un galben! Un galben!

Apoi unul din ei zise celuilalt:

- Bagă de seamă unde îl pui, să nu-l pierzi, până îl vom schimba să-l împărţim.

- Cum?! îmi spui mie să fac ceea ce trebuie să faci tu, când galbenul e la tine?

- La mine?! Doamne fereşte!

Şi-n mintea fiecăruia încolţi gândul: „Vrea să mă înşele". După ce schimbară mai multe vorbe aspre şi înjurături, puseră mâna pe ciomegele ce le aveau şi începură să se bată. Şi ce fel de bătaie! Zice o vorbă veche: „Să te ferească Dumnezeu de bătaia orbului".

Dracul rămase înmărmurit de isprava babei. Iar când aceasta se duse spre el să-şi primească răsplata, Scaraoschi o opri la distanţă înfiorat şi-i întinse cizmele cu o prăjină lungă, de teamă să nu-i facă şi lui cine ştie ce pocinog.

Şi, iată că, unii oameni sunt mai şireţi decât diavolul; ce n-a putut face diavolul a făcut baba.

www.popasduhovnicesc.ro

PROFETII - CUVIOSUL PAISIE AGHIORATUL

Despre începutul celui de al treilea Război Mondial

Când veţi auzi că apele Eufratului sunt îngrădite de turci în susul lor cu un baraj şi sunt folosite pentru irigare, să ştiţi atunci că deja suntem în proces de pregătire a acelui mare război şi astfel se deschide drumul pentru armata de două sute milioane de oameni a răsăritului, precum spune Apocalipsa. Printre pregătiri va şi aceasta: va trebui să sece râul Eufrat ca să poată trece o armată numeroasă. La o adică, zâmbi Stareţul, dacă două sute de milioane de chinezi, ajungând aici, vor bea câte o cană de apă, îl vor usca pe loc! Mi s-a spus că armata Chinei numără acum două sute de milioane de ostaşi, adică acel număr concret despre care scrie Sfântul Ioan în Apocalipsă. Chinezii pregătesc chiar şi un drum pe care îl numesc miracolul epocii, cu lăţimea unui rând de o mie de ostaşi aliniaţi. Acest drum deja e construit până la hotarele Indiei.

E nevoie, de fapt, de multă atenţie şi luciditate ca să deosebim semnele vremurilor, căci într-un fel sau altul, se întâmplă că cei care nu se îngrijesc de curăţenia inimilor lor să nu le deosebească şi să greşească. Să presupunem că cineva ştie că, pentru venirea unei armate multimilionare, trebuie să se usuce râul Eufrat. Dacă însă va aştepta o minune: de exemplu, să apară o crăpătura care să înghită toată apa, va greşi, pentru că nu s-a îngrijit ca, prin curăţenia inimii sale, să „pătrundă în spiritul” Scripturii.

Dumnezeu va pedepsi pe duşmanii Ortodoxiei

Întâi de toate, Dumnezeu va pedepsi pe marii vrăjmaşi ai Ortodoxiei: Islamul şi Catolicismul. Aceştia care lovesc nemilos Ortodoxia vor fi nimiciţi. Chiar şi cei care au distrus civilizaţia bizantină nu sunt turcii care au cucerit cetatea, ci cruciaţii europenii, catolicii, care i-au încurajat pe turci să distrugă Bizanţul. Aşadar, pe urmaşii lor, Dumnezeu îi va aduna acolo înlăuntru şi vor fi ucişi. Voi sunteţi mai tineri şi veţi vedea, de vreme ce veţi fi în viaţă.

Ceea ce s-a pornit acum în Balcani nu se va opri.
Ceea ce-l împiedică să se răspândească este stăpânirea rusească împărţită, care stă în coasta americanilor. Însă poporul rus îi va arunca şi popoarele creştineşti ale Balcanilor vor reveni. Ruşii vor acum să iasă la Marea Mediterană, acesta va fi imboldul. Însă nu va fi acesta adevărul, ci faptul că Dumnezeu îi provoacă precum instrumentele Lui. Aceştia coborând vor stinge şi vor pierde într-o săptămână vijelia turcească. Şi, când vor ajunge prietenii Turciei (adică urmaşii cruciaţilor), adică popoarele din NATO, ca s-o salveze, atunci acolo va fi marea conflagraţie şi vor fi nimiciţi

– Părinte, vor mai fi războaie mari?

– Ce întrebi fiule? Nici nu-ţi închipui ce va fi! Turcia se va ruina „va veni timpul când o vor păţi. Kurzii şi armenii vor crea state proprii şi vor primi independenţa. Alte popoare mici, deoarece nu respectă normele internaţionale, vor fi asimilate de cele mari într-un mod civilizat.
– Vom lua Constantinopolul, însă nu noi. Noi, din cauza degradării tineretului, nu suntem în stare să facem aceasta. Însă Dumnezeu va face astfel încât alţii vor cucerii Oraşul şi ni-l vor da nouă, ca o soluţie e propriei lor probleme.

Astăzi a citi proorociile e ca şi cum ai citi un ziar – într-atât de limpede e scris totul. …La Constantinopol va fi un mare război între ruşi şi europeni şi se va vărsa mult sânge. Grecia, în acest război, nu va fi pe primele roluri, însă ei i se va da Constantinopolul nu pentru că ruşii vor avea un respect adânc faţă de noi, ci pentru că nu se va găsi o soluţie mai bună; totodată, ei nu vor fi forţaţi de circumstanţe grele. Oraşul va fi dat armatei greceşti, înainte ca aceasta să reuşească să ajungă acolo.

Evreii, având puterea şi ajutorul conducerii europene, se vor obrăznici, îşi vor arăta neruşinarea şi mândria şi vor face tot posibilul pentru a conduce Europa. Atunci şi două treimi din evrei se vor creştina

„Nu te nelinişti, fiul meu, eu voi pleca în curând, căci toţi suntem trecători, dar voi privi de sus Turcia se va împărţi în trei-patru părţi. Deja a început numărătoarea inversă. Noi ne vom lua ţinuturile noastre, armenii pe ale lor, iar kurzii pe cele ale lor. Acestea se vor petrece nu acum, dar în curând, când va trece această generaţie care guvernează acum Turcia şi va veni un nou guvern la conducere. Atunci Turcia se va destrăma. Foarte curând, rugăciunile care se fac in catacombe se vor face deasupra, pe pământ. Toate acestea le vei vedea, fiul meu. Numai să existe credinţa şi nădejde în Dumnezeu. Mulţi se vor bucura. A venit timpul să se petreacă toate acestea”

Pacea care va veni nu va fi una ecumenistă

Din păcate, astăzi, în teologie îşi croiesc drum oameni care nu au nimic în comun cu Biserica, care filozofează absolut lumeşte, spun diferite lucruri ciudate şi săvârşesc acţiuni nepermise cu scopul de a îndepărta, prin poziţia lor, creştinii de la credinţă. Astfel au procedat şi ruşii când vroiau să introducă comunismul în ţara lor. … Ei vor face multe intrigi, dar, prin prigoana care va urma, creştinismul se va uni cu desăvârşire. Însă nu aşa cum vor cei care prin uneltiri organizează unirea mondială a Bisericilor, vrând să aibă în frunte o singură conducere religioasă. Se va uni, pentru că, în situaţia creată, se va face despărţirea oilor de capre. Fiecare oaie se va strădui să fie alături de o altă oaie şi atunci se va realiza în faptă zicerea „o turmă şi un păstor”. Înţelegi? Vedem că într-o anumită măsură aceasta deja se realizează: creştinii au început să simtă că se află într-o atmosferă nesănătoasă, se străduiesc să evite situaţiile critice şi vin cu miile la mănăstiri şi biserici. În curând veţi vedea că în oraş există două feluri de oameni: cei care vor duce o viaţă desfrânată, departe de Hristos, şi restul, care vor veni la privegheri şi în locurile de închinare. Nu va exista ca acum, o pătură medie

Stareţul mi-a explicat în continuare că diavolul urmăreşte distrugerea omului, însă Dumnezeu nu îngăduie să se facă aceasta. Dar ce face El? Îngăduie diavolului să facă rău până la un punct, dar numai atunci când din acest rău va ieşi un bine. Apoi a spus că ceea ce a păţit Irakul, va păţi şi Turcia de la o putere aliată şi mai ales de la americani. Îşi va pierde chiar şi prietenii cei mai buni, pe germani.

Ce ne va izbăvi în vreme de prigoană

„Pe timpurile antihristului, când el va vorbi lumii, dacă vreun creştin, în acea clipă, va săvârşi rugăciunea adevărată (se referă la rugăciunea lui Iisus), antihristul, simţind rugăciunea, se va cutremura, deoarece creştinii au o mare putere”

Parintele Paisie Aghioritul

citeste continuarea http://www.atitudini.com/2015/10/sf-paisie-aghioritul-profetie-despre-cel-de-al-treilea-razboi-mondial-intai-de-toate-dumnezeu-va-pedepsi-pe-marii-vrajmasi-ai-ortodoxiei-islamul-si-catolicismul/

(09) Despre mandrie

 PACATUL MANDRIEI

 Mândria este primul din cele sapte păcate capitale, după cum smerenia este cea mai mare virtute. Însă atât de complex, de ambiguu, de perfid si viclean, de nociv si distrugător este acest păcat, încât până si marii sfinti au fost ispititi de el. 

Nu este om pe fata pământului care să nu fie ispitit de acest diavol; de la copilul cel mai mic, până la omul cel mai în vârstă, de la cel mai simplu om, până la ce mai învătat. Păcatul mândriei este auto-supra-dimensionarea persoanei noastre. 

Suntem mândri si facem acest păcat al mândriei atunci când: ne atribnim unele merite sau daruri care de fapt nu sunt ale noastre, când ne lăudăm în fata oamenilor pentru ce am făcut, fâră să gândim că Dumnezeu ne-a învrednicit să le facem, când ne supărăm pe oricine si din orice motiv, când ne facem publicitate pentru orice faptă bună, pe care poate nici n-am facut-o, când ignorăm si râdem atât pe bună dreptate, cât si pe nedrept de cineva, când invidiem si urâm pe cineva care este mai bun decât noi, când vorbim pe cineva de rău indiferent dacă este adevărat sau nu, când ne îmbrăcăm în diferite haine tentante pentru a place oamenilor sau pentru a fi în centrul atentiei, când spunem aproapelui faptele bune pe care le-am facut etc. Reversul acestui păcat este virtutea smereniei.

Din acest păcat se nasc toate celelalte. Toată viata trebuie să luptăm împotriva acestui păcat si sa fim constienti că-i putem cădea pradă în orice moment al vietii. 

Numai întelepciunea ne poate ajuta să discernem acest păcat, să sesizăm aparitia lui în mintea noastră. Trebuie luptat din fragedă tinerete împotriva acestui mare microb, până nu produce "boli cronice" de netămăduit. Foarte putini medici pot vindeca asemenea boli.

sursa http://www.sfaturiortodoxe.ro/pacate/mandria.htm

Parintele Filotheu Balan - Sfaturi pentru Crestini - Colaj

Cârtirea împotriva lui Dumnezeu este un păcat foarte mare

 Deseori cartim impotriva lui Dumnezeu, ne ridicam impotriva Lui, Il judecam: “De ce, de ce, Doamne, ma pedepsesti?“.
Noi singuri nu constientizam, nu simtim vina noastra, dar Domnul cunoaste negreala inimilor noastre si ne pedepseste dupa faptele noastre.
Cartirea impotriva lui Dumnezeu este un pacat foarte mare, pentru care Dumnezeu ii pedepseste pe oameni. Amintiti-va exemplul dat in Biblie, in Cartea Iesirii. Poporul lui Israel, care a mers cale lunga prin pustiul Sinait si care tanjea dupa carnea si legumele egiptene, s-a ridicat impotriva lui Dumnezeu.
Dumnezeu i-a trimis lui hrana cereasca si dumnezeiasca – mana. Oamenii spuneau: “Ne-am saturat de aceasta mancare nepotrivita!“.
S-a ridicat tot poporul, iar aceasta este mai rau decat cartirea unor oameni aparte.
Cartirea intregului popor este o grava ofensa adusa lui Dumnezeu. Si Domnul a pedepsit aspru poporul Israel pentru aceasta cartire.
El a trimis asupra lui multime de serpi care ii muscau pe israeliteni, iar acestia mureau in numar mare.

Si doar atunci cand, dupa porunca Domnului, Moise a inaltat chipul sarpelui de arama si a indemnat poporul sa priveasca la acest sarpe cu credinta si cu rugaciune la Dumnezeu – a incetat cumplitul dezastru, fiindca sarpele de arama a insemnat prefigurarea Domnului Iisus Hristos rastignit pe cruce. Cand noi cartim impotriva lui Dumnezeu, diavolul inmulteste necazurile – acele necazuri pe care le primim din pedepsele lui Dumnezeu.

Ce povara purtam noi?

1. Este o povara grea, care ii apasa pe toti oamenii buni: povara lumii inconjuratoare, indepartata de Hristos. Cat de greu ne este sa suferim tot ce vedem in jurul nostru – cum apasa asupra noastra necuratia, hotia, furtul, instrainarea averilor de stat, care trebuie sa ne apartina tuturor, dar intra in mainile rapitorilor! Cat de greu este sa vezi coruptia care exista, cum apasa asupra noastra, omorul, varsarea de sange! Este o povara grea, comuna noua tuturor, este acea povara pe care, dupa cuvintele Apostolului Pavel, a luat-o asupra sa dreptul Lot, care a locuit in orasele razvratite Sodoma si Gomora. El a fost obosit de atitudinea oamenilor razvratiti. Si noi suntem obositi de ceea ce vedem in jurul nostru.

2. Dar si fiecare dintre noi are propria povara – ne apasa injuraturile, certurile, chiar si bataile care se petrec intre noi si intre oamenii apropiati noua. Ne apasa faptul ca oamenii apropiati, pe care ii iubim si care trebuie sa ne iubeasca, se poarta complet necrestineste fata de noi, ne distrug viata, ne supun diferitelor suferinte morale. Fiecare are povara lui.

3. Exista si o a treia povara: cea pe care o simtim din mustrarile constiintei noastre. Aceasta ne ingreuneaza inima, sta ca o piatra pe ea, cand ne constientizam pacatele si gemem sub povara lor.
Noi purtam o mare povara – si o povara comuna, si povara care depinde de cei apropiati si de noi insine.
“Sa lepadam orice povara si pacatul ce grabnic ne impresoara“,fiindca pacatul ne face sa ne impiedicam, sa cadem. El trebuie lepadat impreuna cu povara noastra si,“cu rabdare, sa alergam cu staruinta la lupta care ne sta inainte“,cu multa rabdare, fiindca stim ca staruinta oricarui crestin este grea, dificila. Si stim ca Hristos a spus:“In lume necazuri veti avea, dar indrazniti, Eu am biruit lumea!“

Pe aceasta cale a durerii vom merge cu totii.
Ce ne va intari pe aceasta cale grea? Ne va intari privirea la Domnul nostru Iisus Hristos, Care a fost vrednic de bucurie, cinste, preamarire, dar a suferit in schimb cea mai grea umilinta, ocara si cruce. “Luati aminte dar la Cel ce a rabdat de la pacatosi, asupra Sa, o atat de mare impotrivire, ca sa nu va lasati osteniti, slabind in sufletele voastre“ (Evrei 12, 3). Oare nu ne ajuta noua Domnul sa mergem pe calea grea a suferintelor? Desigur, El ne va ajuta fara doar si poate.

Din: Sfantul Luca al Crimeei, Predici, Ed. Sophia, Bucuresti, 2010)

Sursa : Roman Ortodox in Franta: Sf. Luca al Crimeei: “Sa lepadam orice povara...”

Parintele Arsenie Boca - Despre desfranare

  O singura pricina are casatoria, sa nu ne pîngarim, si de aceea s-a gasit acest leac.

 Iar daca ai de gînd ca si dupa casatorie sa te pîngaresti, de prisos si în zadar ai venit la casatorie; ba înca nu numai în zadar si de prisos, ci chiar spre nenorocirea ta. Caci nu este acelasi lucru daca te pîngaresti neavînd sotie, si daca, avînd sotie, faci iarasi acest lucru. Caci aceasta nu este aprindere, ci prea-curvie. Desi se pare lucru de necrezut, totusi ceea ce am zis asa este în adevar. Stiu ca multi socotesc prea-curvie numai cînd au înselat o femeie cu barbat. Eu zic ca ca este prea-curvie fie ca se împreuneaza cu o desfrînata de rînd, fie cu o roaba, fie cu orice femeie nemaritata, atunci cînd are femeia lui. Nu numai dupa cei înselati, dar si dupa cei ce înseala se socoteste greseala de prea-curvie. 

 Eu îti voi citi legea lui Dumnezeu, care se supara deopotriva si pe femeie, si pe barbat, si numeste lucrul prea-curvie. Zice: Si fiecare femeie sa-si aiba barbatul sau, adaugînd: Barbatul sa dea femeii dragostea cuvenita. (1 Corinteni 7:3). Ce a voit sa înteleaga prin aceasta? Oare sa nu-i prapadeasca veniturile? Sa-i pastreze zestrea neatinsa?  Ce fel de dragoste ceri? Caci toate acestea sînt semne de dragoste. 

 Nimic nu cer de felul acesta - zice el - dar cer înfrînare si curatie. Trupul barbatului nu-i al barbatului, ci al femeii, deci sa-i pastreze neatinsa aceasta avutie, sa nu o micsoreze, sa nu o strice.  Deci, fiindca trupul barbatului este zestrea femeii, barbatul sa fie binevoitor pentru aceasta avere. Ca aceasta întelege cînd zice: Sa-i arate dragoste. Ca întarire este adaosul: Femeia nu este stapîna pe trupul ei, ci barbatul: tot asa si barbatul nu este stapîn pe trupul sau, ci femeia (1 Corinteni 7:4). 

 Deci, daca vei vedea vreo prea-curva ca te momeste, ca-ti întinde curse, ca se atîrna de tine, zi-i ei: Nu este al meu trupul, este al femeii mele: nu îndraznesc sa ma folosesc de el si sa-l dau altei femei. Aceasta sa faca si femeia. Mare este aceasta potrivire în vrednicie a amîndorura, desi în celelalte Pavel pune deasupra mult pe barbat, cînd zice: Fiecare sa-si iubeasca femeia sa (...), iar femeia sa se teama de barbat (Efeseni 5:33) Si: Barbatul este cap femeii (Efeseni 5:23). Si: Femeia sa se supuna barbatului (Efeseni 5:22). Si tot asa în Vechiul Testament: Atrasa vei fi catre barbatul tau, si el te va stapîni (Facerea 3:I6).

  Si pe buna dreptate, caci nu pentru aceasta a venit la tine sotia ta si a parasit pe tatal, mama si toata casa ei - ca sa o batjocoresti, ca sa o înlocuiesti cu o pacatoasa de roaba, ca sa-i faci neajunsuri; ai luat-o ca însotitoare, ca tovarasa a vietii, ca libera, ca deopotriva în cinste cu tine. Oare nu este fara noima, cînd ai primit zestrea ei, sa porti toata grija pentru aceasta si sa nu o micsorezi întru nimic, iar ceea ce este mai scump decît toata zestrea, adica cinstea, si curatia si însusi trupul tau, care este bogatia ei, sa-l strici si sa-l pangaresti?

 Daca i -ai mîncat zestrea, vei da socoteala socrului tau; daca ai micsorat cinstea, te va pedepsi Dumnezeu, Care a înfiintat casatoria si ti-a dat femeie. Iar ca aceasta este adevarat, asculta ce zice Pavel despre prea-curvie: Drept aceea, cel ce nesocoteste (acestea) nu nesocoteste pe om, ci pe Dumnezeu, Care ne-a si dat Duhul cel Sfînt (I Tes. IV, 8). Iata prin ce cuvinte a aratat ca prea-curvie se face nu numai cînd, avînd femeie, ai necinstit o femeie cu barbat, dar si pe orice desfrînata. 

 Sa nu dispretuim deci mîntuirea noastra si nici sa dam diavolului sufletul nostru prin acest pacat.

 Caci de aici se nasc nenumaratele stricari de case, nenumaratele certuri; din aceasta pricina se stinge gingasia, din aceasta piere dragostea. 

 Dupa cum nu e cu putinta ca un om cinstit sa-si uite si sa-si dispretuiasca femeia, tot asa nu e cu putinta ca un om neînfrînat si curvar sa o iubeasca, chiar daca ar fi cea mai frumoasa între toate.

 Din curatenie se naste dragostea, din dragoste, nenumaratele bunatati. Dupa casatorie, socoteste-le pe toate celelalte femei ca fiind pietre, stiind ca daca te vei uita cu ochi poftitori la vreuna - fie desfrînata, fie maritata - te-ai facut vinovat de nelegiuirea prea-curviei. Sopteste-ti în fiecare zi acestea; si - daca vei vedea ca s-a nascut în tine pofta pentru o alta femeie, iar prin asta femeia ta ti se pare neplacuta - intra în casa ta, deschide cartea de fata si, luînd pe Pavel ca ajutor, stinge-ti flacara repetind neîncetat aceste vorbe. Si asa, femeia ta iarasi îti va fi placuta, cînd nici o pofta nu-ti va scadea bunavointa catre ea. Si nu numai ca sotia îti va fi mai placuta, dar si tu te vei arata mai cinstit, caci nimic nu este mai rusinos decît un barbat casatorit care se pîngareste: unul ca acesta se roseste nu numai în fata socrului, si a prietenilor si a oricarui om întîlnit, dar si în fata lui Dumnezeu.

 Si nu numai acesta este raul, dar înca mai mult: casa lui i se pare mai grozava decît orice închisoare cînd o zareste pe femeia sa si îsi întoarce gîndul mereu spre chipul celei stricate. Vrei sa pricepi bine cît de mare este acest rau? Gîndeste-te ce fel de viata duc cei ce îsi banuiesc femeile, cît de fara gust le pare mîncarea si bautura. Masa li se pare încarcata cu otravuri omorîtoare si, ca de o molima plina de toate relele, asa fug de casa lor. N -au somn, noaptea nu le este linistita, n -au întîlniri cu prietenii, nici chiar razele soarelui nu mai lucesc pentru ei; cred ca îi supara si lumina, nu cînd au vazut-o pe sotie pîngarinduse, dar numai cînd au banuit-o. Gîndeste-te ca si femeia sufera acestea cînd aude de la vreunul sau numai banuieste ca te-ai dat pe tine vreunei femei stricate. Judecînd acestea, sa fugi nu numai de prea-curvie, dar chiar si de banuieli; si, daca esti banuit [de sotie] pe nedrept, împac-o si o încredinteaza [de aceasta]. 

  Sa nu o vatami pe ea în ce are mai scump, pricinuind rana omorîtoare! Caci, daca o dispretuiesti, sa te temi de Dumnezeu, razbunatorul unor fapte ca acestea si amenintatorul cu pedepse neîndurate pentru astfel de pacate. Acelora care staruiesc în asa fapte, le zice [ca vor ajunge] unde viermele lor nu moare, si focul nu se stinge (Marcu 9:44). Daca nu te misca prea mult viitorul, teme-te cel putin de ceasul de fata. Multi din aceia care se alipesc de femeile curve vor pieri chiar în aceasta viata, ca rai, cu rau, apucati de cursele lor: acelea - luptîndu-se sa-i îndeparteze de la sotia luata prin casatorie, sa-i împresoare cu totul în dragostea lor de farmece - se îngrijesc de bauturi vrajite si tes multe curse; apoi - aruncîndu-i astfel în vreo boala grea, si ducîndu-i spre pierzare si înconjurîndu-i de o lunga putreziciune si de nenumarate rele - îi rapesc din aceasta viata. Daca nu te temi de gheena, omule, teme-te de farmecele acelor femei! Caci, cînd vei fi lipsit, din pricina prea-curviei, de ajutorul lui Dumnezeu, cînd vei fi despuiat de ajutorul de sus, femeia cea stricata - luîndu-te pe tine cu îndrazneala si chemînd în ajutor diavolii ei, adaugînd amulete, punîndu-ti piedici - alunga mîntuirea ta cu multa usurinta, facîndu-te de rusine si de rîs tuturor locuitorilor orasului, încît nici nu se îndura de tine, care suferi de toate relele. Caci zice: Cine se va îndura de fermecatorul cel muscat de sarpe si de toti cei care se apropie de fiare (Iisus Sirah 12:17). 

Las la o parte pierderea de bani, banuielile zilnice, nerusinarea, îngîmfarea, certurile urîte din pricina femeilor stricate si nebune, care sînt mai crude decît toate mortile. De la femeia ta nu suferi adesea nici o vorba grea, dar te închini în fata desfrînatei care te nimiceste. Nu te rusinezi, nu te rosesti, nu doresti sa se despice pamîntul sub tine? Cum poti ruga pe Dumnezeu cu aceeasi gura cu care ai sarutat o femeie stricata? Si nu te temi, nu te înspaimînti - spunemi! - ca o sa cada pe capul tau rusinat vreun fulger trimis de sus? Chiar daca te ascunzi de femeia ta nedreptatita, dar de ochiul cel neadormit nu te poti ascunde nicaieri, caci - acelui curvar care zicea: Întuneric si ziduri ma înconjura, de ce sa ma tem? (Iisus Sirah 23:25) - înteleptul i-a raspuns ca ochii Domnului au mai multa lumina decît soarele ca sa vada faptele oamenilor (Iisus Sirah 23:27). Iata de ce Pavel a zis: Din pricina curviilor însa, fiecare sasi aiba femeia sa, si fiecare sa-si aiba barbatul ei.

citeste continuarea aici ftp://ftp.logos.md/Biblioteca/_Colectie_RO/Ioan_Gura_de_Aur/Ioan%20Gura%20de%20Aur%20-%20Desfranare.pdf

Parintele Iustin Parvu - SFATURI IMPORTANTE pentru Romani - colaj 3 ore

 “Acum, în momentele grele pe care le trăim, cu ispite puternice, harul lui Dumnezeu va creşte. DACĂ NE VOM RUGA! 

Dacă vom păstra unitatea în Biserică, dacă nu ne va împrăştia această ispită, noi vom rezista.

 Adevărul creştin nu se impune cu forţa. Adevărul creştin vorbeşte prin sine”

[...] intrebat de monahi ce cuvânt lasă poporului român, părintele Iustin Pârvu a răspuns: ”Poporul român … pentru poporul român este un cuvânt greu de spus. Poporul român este un popor biruit, pizmuit și forțat, împins, fără stăpân.

 Poporul e fără stăpân, asta e drama cea mare. 

Toată lumea aceasta e fericită, e bucuroasă, are de toate, dar nu are cine să-i încălzească inimile, să-l poată menține într-o unitate, așa. Nu vorbim de ascetismul călugăresc de altădată”. 

CE SE VA ÎNTÂMPLA ÎN EUROPA

Părintele Iustin Pârvu a prezis că în Europa va avea loc o luptă pentru putere, fapt ce va duce la destrămarea Uniunii în 10-15 ani. 

 Țara noastră va fi afectată în cazul unui nou război mondial. “Sigur că şi noi vom fi implicaţi, pentru că statele acestea mari îşi protejează întotdeauna teritoriul şi nu deschid un câmp de luptă pe terenul lor. Îl deschid pe la români, pe la bulgari şi alte state mai puţin însemnate în ochii lor. 

Ei intervin doar când au un interes anume. 

Să nu credem că ne vrea cineva binele, să ne ocrotească pe noi vreun stat. 

Pai, cât de greu s-a făcut unitatea aceasta a noastră, a românilor, că ne-au sfâşiat şi ungurii ? 

Ei nu au niciun interes ca noi să fim independenţi şi puternici. (…) 

Dragii mei, eu nu spun că acum sau mai târziu începe sau nu războiul, pentru că, de altfel, creştinul trebuie să fie mereu pregătit pentru sfârşitul său”, a spus părintele într-un interviu acordat Revistei Atitudini a Fundației Iustin Pârvu.

 Arhimandritul a adăugat: “Vecinii noştri vor să ne sfâşie în bucăţi,,

Pr. Iustin Pârvu

sursa http://www.cuvantul-ortodox.ro/

 RUGACIUNEA

 Este  foarte important să te rogi pentru tine, dar şi mai important este să te rogi pentru alţii. Atât de important, că în limba greacă există două cuvinte deosebite pentru rugăciunea obişnuită: rugăciunea pentru tine însuţi şi rugăciunea pentru altul. 
Există acea icoană, a Dreptului Judecător, care are de o parte şi de alta pe Maica Domnului şi pe Sfântul Ioan Botezătorul şi care se cheamă Deisis. 

Deisis este numele Maicii Domnului în această ipostază de rugătoare, cea care, la Judecata de Apoi, se roagă pentru noi către Fiul său. Aşa încât a te ruga pentru altul este mai mult decât recomandat.

Avem exemple în Evanghelie, ca, de pildă, cazul paraliticului care a fost adus la Iisus în casă de către patru prieteni, pe targă şi, pentru că nu au putut să ajungă la Iisus din cauza mulţimii care înconjura casa, atunci s-au urcat pe acoperişul ei şi acolo, prin acea spărtură, care exista în orice casă romană sau israelită, l-au lăsat pe funii, aşa cum lăsăm noi mortul în groapă, în faţa lui Iisus. 

Iar Mântuitorul, văzând credinţa lor, a săvârşit minunea. A lor, a celor patru prieteni!
 Nu se spune că ar fi fost vorba de credinţa lui. 
Nici nu ştim dacă el L-a rugat; Iisus nici nu l-a întrebat. Aici nu se face referire la credinţa  sau necredinţa subiectului, ci numai la credinţa celor patru, care-l aduseseră. Rugăciunea lor a fost eficientă, lucrătoare. Este foarte important şi foarte generos, aproape divin, să înveţi să te rogi pentru altul.

(Mitropolit Bartolomeu Anania, Rugăciunea, izvor de putere în încercările vieţii, Editura Doxologia, 2013, pp. 54-55)