,,Unora ispitele le sunt spre osanda vesnica, iar altora-spre mantuire,,

  Incercările sau necazurile fără de voie sunt cauzate de abaterea noastră de la calea cea dreaptă a vieţii virtuoase. 

Cauza generală a încercărilor, a suferinţei şi durerii duhovniceşti o constituie păcatul, ca stare paranaturală, paranormală a vieţii duhovniceşti. Ele se produc atunci când omul face lucruri potrivnice firii lui. De aceea, ele urmăresc restaurarea firii umane. 

 Sfântul Marcu Ascetul spune că “necazurile care vin asupra oamenilor sunt roadele păcatelor proprii”. La rândul lui, Sfântul Maxim spune că omul trebuie “să bea paharul judecăţii dumnezeieşti” cu un întreit scop: stingerea păcatelor trecute, îndreptarea neatenţiei prezente şi ocolirea păcatelor viitoare.

Sfântul Maxim dezvoltă această idee, arătând că Dumnezeu îngăduie să fim încercaţi pentru cinci pricini sau din cinci cauze.

Cea dintâi, pentru ca fiind încercaţi, să dobândim discernământul spiritual, care distinge clar virtutea de păcat. A doua, pentru ca dobândind virtutea prin luptă şi durere, să “o avem sigură şi nestrămutată”. A treia, pentru ca înaintând în practicarea virtuţii, să nu ne îngâmfăm, ci să ne smerim. A patra, ca după ce am fost ispitiţi de păcat, am luptat cu el şi l-am biruit, săl urâm cu “ură desăvârşită”. A cincea, considerată mai presus de toate, este ca, eliberându-ne de păcat şi de patimă şi înaintând în viaţa de virtute, să nu uităm slăbiciunea noastră, nici puterea Celui ce ne-a ajutat.

 Sfântul Maxim lărgeşte şi mai mult numărul cauzelor pentru care omul este încercat, spunând că “omul rabdă pătimiri pentru una din acestea: sau pentru dragostea lui Dumnezeu, sau pentru nădejdea răsplătirii, sau de frica muncilor, sau de frica oamenilor, sau pentru fire, sau pentru plăcere, sau pentru câştig, sau pentru slava deşartă, sau de nevoie”. La acestea cauze, pentru care Dumnezeu îngăduie să fim ispitiţi sau pentru care părăseşte pe cel păcătos, Cuviosul Nichita Stithatul adaugă: slava deşartă, osândirea aproapelui şi fălirea cu virtuţile. Cei păcătoşi sunt încercaţi datorită păcatelor lor, pentru a le părăsi şi a se întoarce pe calea virtuţii.

Harul îngăduie ca încercările şi necazurile să se întărească asupra omului, spune Sfântul Isaac Sirul, atunci când vede că în el a început să răsară mândria sau slava deşartă, până când omul îşi va da seama de slăbiciunea şi neputinţa sa şi va căuta să-L dobândească pe Dumnezeu, cu smerenie.

 Acestea sunt, aşadar, încercările generale prin care trece omul căzut din starea harică dobândită în Taina Sfântului Botez, până la restaurarea ontologică a firii sale, până la redobândirea conştiinţei prezenţei şi lucrării harului sfinţitor în el. 

 Însă nu doar cei căzuţi în păcat sunt încercaţi, ci şi cei înaintaţi în viaţa duhovnicească. La aceştia, încercările sunt urmări ale râvnei şi stăruinţei pe calea desăvârşirii. Pentru aceştia, ne spune Sfântul Isaac, necazurile sunt mai aspre şi mai tari şi izvorăsc din toate părţile.
Lucrarea virtuţii este grea şi însoţită de necazuri, de aceea drumul virtuţii este considerat “drumul răstignirii”, ale cărui căi sunt aspre şi valuri înfricoşătoare. Pentru cei înaintaţi spiritual, “reaua pătimire” şi suferinţele duhovniceşti devin o cale a crucii, a apostolatului, a muceniciei.

Oricât ar încerca cineva să evite şi să se ferească de aceste încercări, ele sunt absolut necesare şi prezente în viaţa aceasta. Ele constituie o încercare de fiecare zi şi de fiecare ceas a iubirii noastre faţă de Dumnezeu.

Lupta cu ispitele de voie şi fără de voie face parte din iconomia divină. Întreaga viaţă duhovnicească este o luptă pentru dobândirea asemănării cu Dumnezeu, care ia forme variate, uneori dramatice.

Viaţa, atât a celui drept, cât şi a celui păcătos, este presărată cu necazuri. De aceste încercări nu se poate eschiva nimeni. Contează, însă, modul în care cel încercat le înţelege, le valorifică spiritual şi le depăşeşte: prin pocăinţă şi spre mântuire sau prin desnădejde şi spre osânda sa.

Celui dintâi, ele îi sunt mântuitoare, celui din urmă stricătoare şi pierzătoare. Aceste încercări au un caracter dramatic şi paradoxal şi de aceea fiecare şi le face sprijin sau piedică în calea apropierii sale de Dumnezeu. În ele sunt amestecate “mângâierea şi strâmtorările, lumina şi întunericul, îngustarea şi lărgimea”. Dacă sunt înţelese în adevărata lor raţiune, duhovniceşte, ele sunt semn al urcuşului duhovnicesc al credinciosului.

Dacă sunt acceptate cu revoltă sau chiar cu învinovăţirea altora - Dumnezeu, semeni şi diavoli, atunci ele sunt prilej de îndoită suferinţă şi de osândă.

Înţelese duhovniceşte, ele sunt spre creşterea şi înaintarea noastră spre unire în lumină cu Dumnezeu.

Acuzate, ele ne devin cale spre o şi mai accentuată cădere spirituală. Evenimentele vieţii au un profund caracter şi rost pedagogic: cele bune sunt mărturie, cele rele - mustrare spre îndreptare.

Preot IOAN C. TEŞU ,,TEOLOGIA NECAZURILOR SAU A ÎNCERCĂRILOR .GÂNDURI DE FOLOS DUHOVNICESC ,,