Parintele Calistrat

Atunci când ne dă târcoale vreun gând potrivnic la adresa cuiva, se cuvine să-l respingem categoric şi fără întârziere.

 Pentru a ne opri asupra prezenţei dureroase şi de neacceptat a vrăjmăşiei în viaţa de obşte a creştinilor, vom preciza categoric faptul că aceasta nu se explică decât prin necredinţa hulitoare - atât la adresa iubirii lui Dumnezeu pentru om, cât şi a învăţăturilor Lui mântuitoare.

Un adevărat creştin ortodox, un adevărat trăitor în Hristos, nu are vrăjmaşi printre oameni. Aceasta pentru că Hristos a venit să plinească Legea, să o desăvârşească: „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc!” (Mt 5, 17).
Vrăjmăşia ca stare de spirit între creştini este de fapt rezultatul direct al lucrării diavolului în lume, lucrare care poate fi numită „arta justificării”. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă tot ceea ce vedem că se întâmplă între creştini, între noi şi în jurul nostru, toate răutăţile dintre oameni. Când îi asculţi pe oameni şi afli despre relele lor, pricepi pe loc că, de fapt, ei nu numai că nu cred în Dumnezeu, ci (mulţi dintre dânşii) sunt adevărate slugi ale diavolului. Căruia îi fac jocul sub pretextul şi cu pretenţia … „adevărului”! Auziţi: „Cine – ăla? N-are dreptate! Nu-i adevărat! Stai să-ţi zic eu care-i adevărul, că ştiu eu mai bine!”…
Există un singur adevăr, Adevărul-Hristos, pentru toată suflarea omenească de pe pământ: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa!” (In. 14, 6). Şi ce ne spune Adevărul-Hristos? „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul ! Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul ! Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei - dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii” (In. 13, 34-35). Şi iarăşi: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc!” (Mt. 5, 44).
Acesta este singurul Adevăr în Ortodoxie: Dumnezeu este iubire iar creştinismul este religia iubirii. „Când se luptă cineva, la jocuri, nu ia cununa, dacă nu s-a luptat după regulile jocului” (II Tim. 2, 5).


Nu degeaba se tânguieşte David: „Tot omul este mincinos!” (Ps. 115, 2), „toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut; nu este cel ce face bunătate, nu este până la unul!” (Ps. 13, 3), „mincinoşi sunt fiii oamenilor; în balanţă, toţi împreună sunt deşertăciune!” (Ps. 61, 9). Şi totuşi, ca o concluzie încurajatoare, încheie: „Vremea este să lucreze Domnul, că oamenii au stricat Legea Ta!” (Ps. 118, 126). De aceea „Petru şi apostolii” (Fapte 5, 29) vor striga (cu răsunet ca de tunet peste veacurile întunecate ale necredinţei) trufaşilor din vremea lor: „Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni!” (Fapte 5, 29).
Tocmai această „artă” demonică a justificării sau îndreptăţirii-de-sine o ţinteşte Mântuitorul Hristos atunci când îi întreabă pe fariseii ipocriţi şi pe cărturarii cârtitori: „Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre?” (Mt. 9, 4) – căci ei, văzând faptele minunate şi auzind cuvintele sfinte ale lui Iisus, totuşi nu pricepeau nicidecum lucrarea Duhului Dumnezeiesc: „Cine este Acesta care iartă şi păcatele?” (Lc. 7, 49). Ba, mai mult, vor rămâne întru totul surprinşi atunci când Hristos le va răspunde şi le va vădi cele ascunse ale lor: „Omul bun, din vistieria cea bună a inimii sale, scoate cele bune; pe când omul rău, din vistieria cea rea a inimii lui, scoate cele rele. Căci din prisosul inimii grăieşte gura” (Lc. 6, 45). Precum pomul se cunoaşte după roade, aşa şi omul se cunoaşte după fapte: „După roadele lor îi veţi cunoaşte.
Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini? Aşa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele. Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune!” (Mt. 7, 16-18). „Să nu faceţi nedreptate la judecată; să nu căutaţi la faţa celui sărac şi de faţa celui puternic să nu te sfieşti, ci cu dreptate să judeci pe aproapele tău!” (Lev. 19, 15).


Firul vieţii noastre (pentru fiecare dintre noi) stă doar în mâna Domnului Dumnezeu. Mai devreme sau mai târziu adevărul le va lumina pe toate. Vestita-a Psalmistul: „Că nu va lăsa Domnul toiagul păcătoşilor peste soarta drepţilor, ca să nu-şi întindă drepţii întru fărădelegi mâinile lor!” (Ps. 124, 3).
Cu alte cuvinte, dacă eu sunt corect faţă de Legea Domnului şi Îl urmez pe calea cea dreaptă („Legea Ta cugetarea mea este” - Ps 118, 77), atunci şi „Dumnezeu îmi va arăta înfrângerea duşmanilor mei!” (Ps. 58, 10-11).
Obiceiul de a „împlini” dreptatea cu strâmbătate a fost de-a lungul timpului tot o dâră băloasă a diavolului şi a lucrării lui în lume; tot slugile satanei răspândesc nedreptatea pe pământ; nu degeaba Sfântul Apostol Pavel îşi îndemna ucenicul şi fiul cel duhovnicesc: „Ţine dreptarul cuvintelor sănătoase (pe care le-ai auzit de la mine) cu credincioşie, şi cu iubirea ce este în Hristos Iisus!” (II Tim. 1, 13). „Cuvintele” la care se referă marele Apostol sunt învăţăturile rostite de gura Mântuitorului Hristos Însuşi: „Cuvântul vostru să fie: ceea ce este da, da, iar ceea ce este nu, nu; ce e mai mult decât acestea - de la cel rău este!” (Mt. 5, 37). Pentru că „însuşi satana se preface în înger al luminii” (II Cor. 11,14), Învăţătorul şi Mântuitorul lumii ne îndeamnă la trezvie şi priveghere neîncetată întru luminarea minţii cu harul priceperii tâlcului adânc al tuturor celor ce se întâmplă, mai ales în vremurile de apoi: „Când veţi vedea urâciunea pustiirii (care s-a vestit prin Daniel proorocul) stând în locul cel sfânt […] să ştiţi că sfârşitul este aproape, la uşi” (Mt. 24, 14-33). Sfârşitul lumii va veni tocmai pentru că se va sfârşi supunerea oamenilor faţă de Legea divină şi iubirea lor pentru Adevăr.
[...] de fapt şi de drept, nu avem vrăjmaşi pe pământ. Nu avem voie să avem!

Atunci când ne dă târcoale vreun gând potrivnic la adresa cuiva, se cuvine să-l respingem categoric şi fără întârziere. 

 Sigur, influenţe şi insinuări de tot felul apar mereu (de pildă, prin replici devenite deja simple stereotipii ale bârfelii şi clevetirii dintre oameni, precum o „baladă” a „adevărului” care ne sluţeşte: „A, nu ştii tu, dragă, cine-i acela; habar n-ai ce-i poate capul; stai să-ţi spun eu cum stă treaba: fereşte-te de ăsta, nu te înşira cu el, evită-l cu dinadinsul, fugi de el cât poţi !” - şi aşa mai departe…). Pentru unii ca aceştia Scripturile Sfinte nu folosesc cuvinte şi expresii prea blânde, ci dimpotrivă, ca unor ticăloşi plini de putregaiul urât mirositor al patimilor netămăduite şi al neputinţelor nedezvăluite, le adresează replici usturătoare: „De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău iar bârna din ochiul tău nu o iei în seamă?” (Mt. 7, 3); „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi!” (Mt. 7, 1); „Cu ce măsură măsuraţi, cu aceea vi se va măsura!” (Mc. 4, 24); „Pentru ce Mă chemaţi: «Doamne, Doamne!» - dar nu faceţi ceea ce vă spun?!” (Lc. 6, 46).

De altfel, întreaga literatură patristică abundă de mulţimea cazurilor consemnate cu privire la experierea dureroasă a înşelării de către asceţii şi nevoitorii dedicaţi trup şi suflet luptei necruţătoare cu patimile şi cu duhurile răutăţii. Din când în când Duhul Sfânt revărsa din belşug harul Său peste robii lui Hristos care îşi petreceau viaţa nu la vederea oamenilor, ci neştiuţi, ascunşi prin pustietăţi. Uneori, unii dintre ei, văzându-se părtaşi la asemenea întâmplări minunate, sufereau ceea ce se numeşte „căderea angelică” sau „căderea în sus” (Mitropolitul Antonie Plămădeală), prin înălţarea-de-sine în propriul cuget cu privire la măsura duhovnicească la care ar fi ajuns. Şi atunci primeau de la Dumnezeu câte un răspuns care demola pe loc întregul eşafodaj (cu aspect de cavou) al părerii-de-sine. Doar Dumnezeu şi vameşul din noi (conştiinţa cea neadormită) pot reaşeza sufletul pe temelia adevărului atunci când smerita-cugetare ne aduce pe treapta adevăratei măsuri la care ne aflăm, după cuvântul Mântuitorului: „Dacă orb pe orb va călăuzi - amândoi vor cădea în groapă” (Mt. 15,14); „nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune” (Mt. 7, 18), „după roadele lor îi veţi cunoaşte” (Mt. 7, 16) căci „din prisosul inimii grăieşte gura” (Lc. 6, 45). 

Omul bun şi temător de Dumnezeu nu va face vreodată vreo tulburare sau vreun rău cuiva, ci va împlini întotdeauna şi întocmai îndemnul Psalmistului: „Caută pacea şi o urmează pe ea!” (Ps. 33, 13), pentru că „fericiţi sunt făcătorii de pace, căci aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema!” (Mt. 5, 9). Iar „roada Duhului este dragoste, bucurie, pace” (Gal. 5, 22), pe când „sufletul tulburat este tronul diavolului” (Sfântul Ioan Gură de Aur).

Parintele Calistrat , Manastirea Barnova 

sursa http://ieromonahcalistrat.blogspot.ro/2014/10/omul-intre-iubirea-lui-dumnezeu-si-ura.html