Sfântul Ioan Gură de Aur : „Necazurile ne aduc mai aproape de Dumnezeu,,

   Suferințele vieții sunt cuțite și spini care sfâșie fără milă, înțeapă inimile și le paralizează până la istovire. 

Ceea ce rămâne în aceste momente este strigătul care, ca o durere rugătoare, se îndreaptă către Dumnezeu: „Miluiește-mă, Doamne, (…) sufletul meu s-a tulburat foarte, (...) am istovit în suspinarea mea, (...) inima mea s-a topit în mine ca ceara. (...) Miluiește-mă, Doamne, că nenorocit sunt, (...) s-a scurs în durere viața mea și anii mei în suspine, (...) arătatu-m-am ca un mort, (…) lacrimile mele s-au făcut pâinea mea ziua și noaptea, (…) căci suspină sufletul meu în mine și este tulburat” (Psalmi).

Omul este împăratul creației, dar coroana lui este împletită din spini. Mersul lui este uneori cântec și împletire de bucurie, iar de cele mai multe ori, un marș de jale, îndurerat și fără oprire.

Problema suferinței este mare și veșnică, la ea au cugetat filosofii, sociologii, psihologii și mulți alții. Răspunsul cel mai autentic îl dă creștinismul, credința, legea lui Dumnezeu. Și acesta este dublu. 

Teologic, suferința este urmare a căderii, ca toate celelalte rele, consecința relei folosiri a libertății. Ea este rodul neascultării. 

Moral, ea este prilejul și mijlocul virtuții și al desăvârșirii. „Voi cinsti întotdeauna pe Dumnezeu”, spune Sfântul Grigorie Teologul, „cu toate cele potrivnice pe care le îngăduie să mi se întâmple. 

Durerea, pentru mine, este medicamentul mântuirii”.

Sfântul Vasile cel Mare spune: „Deoarece Dumnezeu ne pregătește coroana Împărăției Lui, suferința să fie un pretext pentru virtute”.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune la rândul lui: „Necazurile ne aduc mai aproape de Dumnezeu. Și când ne gândim la câștigul veșnic din suferințe, nu ne vom mai tulbura”.

Sfântul Apostol Pavel, cel atât de prigonit, de suferind, care a purtat semnele Domnului, ne învață că Dumnezeu ne lasă pe noi, oamenii, să suferim necazuri „spre folosul nostru, ca să ne împărtășim de sfințenia Lui” (Evrei 12, 10).

Dumnezeu are mii de moduri ca să te facă să vezi iubirea Lui. Hristos poate să schimbe nefericirea într-un cântec melodios de preaslăvire. „Tristețea voastră va naște bucurie”, a zis Domnul (Ioan 16, 6). 

Cine se luptă, acela și biruiește, căci în „piața” Cerului nu sunt lucruri ieftine. Momentele de suferință și de jertfă sunt clipe de binecuvântare, căci lângă fiecare cruce se află și o înviere. Și ce dacă acum suferim și plângem neîncetat, căci „necazul nostru de acum, ușor și trecător, ne aduce nouă, mai presus de orice măsură, slava veșnică covârșitoare” (II Corinteni 4, 17).

 Omul suferinței este atletul cel mai bun al vieții, cu biruință slăvită care va fi răsplătită scump, cu premii veșnice: „Cele ce ochiul n-a văzut și urechea n-a auzit și la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (I Corinteni 2, 9).

 Cel care primește și înfruntă durerea prin prisma veșniciei este de pe acum biruitor, cel ales, care prin credință nezdruncinată în Dumnezeu a ajuns la fericire, a gustat din bunătatea Domnului și este candidat la încoronare. 

El poate să repete strigătul biruitor al Apostolului Pavel: „Lupta cea bună am luptat, călătoria am săvârșit, credința am păzit. De acum mi s-a gătit cununa dreptății pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea” (II Timotei 4, 7-8). Cu asemenea trăiri duhovnicești, depășirea suferinței și transformarea ei în bucurie izbăvitoare devine realitate. 

Aceasta este prefacerea datorată puterii lui Dumnezeu, nebunie pentru omul rațional, dar urmare firească pentru creștinul credincios. Întoarcerea aceasta, dacă pentru ateul existențialist rămâne o problemă nedezlegată sau o nălucire în vis, pentru omul credinței este o minune mare a prefacerii lui Dumnezeu. Experierea duhovnicească a suferinței duce la dezlegarea unei mari probleme, călăuzește pe calea de la întuneric la lumină.

Prin urmare, suntem datori să primim suferința care vine asupra noastră ca pe o binecuvântare de la Dumnezeu. Bobul de grâu este acoperit și putrezește în pământ, dar atunci rodește viața. Recolta suferinței este bogată și binecuvântată. Binecuvântarea lui Dumnezeu pe ogorul lacrimilor este mare și o trăiesc cei care cred cu adevărat în harisma discernământului.

Harul lui Dumnezeu să fie asupra celor care au trecut prin cuptorul multelor suferințe, ajutați de puterea și cunoașterea divină. Pe aceștia îi așteaptă odihna nemuritoare, veșnică și prea fericită în Dumnezeu. Amin!

(Ne vorbește Strarețul Efrem Filotheitul. Meșteșugul mântuirii, Editura Egumenița, pp. 312-315)

Acatistul Maicii Domnului '' Bucuria celor necajiti '' intreg

Rugăciune către Maica Domnului

O, Preacurată Maică a Domnului, a puterilor de sus, împărăteasa cerului și a pământului, atotputernică apărătoare și tărie a noastră, primește această cântare de laudă și de mulțumire de la noi, nevrednicii robii tăi. Înalță rugăciunile noastre la tronul lui Dumnezeu și Fiul tău, ca să fie milostiv nedreptăților noastre. 

Să adauge harul Său tuturor celor ce cinstesc preacinstit numele tău și cu credință și cu dragoste se închină făcătoarei de minuni icoanei tale. Că nu suntem vrednici să fim miluiți de Dânsul și pentru aceasta năzuim la tine, că ești acoperitoarea noastră și grabnică ajutătoare.

Auzi-ne pe noi, cei ce ne rugăm ție; ocrotește-ne pe noi cu atotputernicul tău Acoperământ și cere de la Dumnezeu Fiul tău să dea păstoriților noștri sfințenie, ca să privegheze și să ocârmuiască sufletele noastre; ocârmuitorilor de orașe, înțelepciune și putere; judecătorilor, dreptate și necăutare la față; învățătorilor, minte și smerită înțelepciune; asupriților, răbdare; asupritorilor, frică de Dumnezeu; celor mâhniți, răbdare și bucurie duhovnicească; neînfrânaților, înfrânare; și nouă, tuturor, duhul înțelepciunii și al cucerniciei, duhul milostivirii și al blândeții, duhul curăției și al dreptății. 

Așa, Doamnă preasfântă, milostivește-te asupra noastră și asupra neputinciosului tău popor.

Pe cei rătăciți povățuiește-i pe calea cea bună, pe cei bătrâni îi sprijinește, pe prunci îi păzește și pe noi, pe toți, ne apără și ne ocrotește cu milostivirea ta. Pe toți, scoate-ne din adâncul păcatului și ne luminează ochii inimii noastre spre căutarea mântuirii. Milostivă fii nouă aici, în această viață, iar la înfricoșătoarea judecată să te rogi pentru noi către Fiul tău și Dumnezeul nostru. 

Că tu, Doamnă, ești slava celor cerești și nădejdea pământenilor. Tu ești, după Dumnezeu, nădejdea și apărătoarea noastră, a tuturor celor ce ne rugăm ție cu credință. Deci ne rugăm ție, Atotputernică ajutătoarea noastră, și ție ne predăm pe noi înșine, unul pe altul și toată viața noastră, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Împărăteasa mea cea preabună și nădejdea mea, Născătoare de Dumnezeu, primitoarea săracilor și ajutătoarea străinilor, bucuria celor mâhniți și acoperitoarea celor necăjiți, vezi-mi nevoia, vezi-mi necazul, ajută-mi ca unui neputincios, hrănește-mă ca pe un străin; necazul meu îl știi, deci dezleagă-l precum voiești, că n-am alt ajutor afară de tine, nici altă mângâiere bună, ci numai pe tine, Maica lui Dumnezeu, ca să mă păzești și să mă acoperi, în vecii vecilor. Amin.

Preacurată Doamnă Stăpână, de Dumnezeu Născătoare Fecioară, care poți face tot binele, primește aceste cinstite daruri, care se cuvin numai ție, de la noi nevrednicii robii tăi, Ceea ce ești aleasă din toate neamurile și te-ai arătat mai înaltă decât toate făpturile cerești și pământești. 

Căci pentru tine a fost cu noi Domnul puterilor și prin tine am cunoscut pe Fiul lui Dumnezeu și ne-am învrednicit de Sfântul Trup și de Preacuratul Lui Sânge. Pentru aceasta fericită ești în neamurile neamurilor, ceea ce ești de Dumnezeu fericită, mai luminată decât heruvimii și mai cinstită decât serafimii. 

Și acum, Preasfântă Stăpână de Dumnezeu Născătoare Fecioară, întru tot lăudată, nu înceta a te ruga pentru noi, nevrednicii robii tăi, ca să ne izbăvim de sfatul celui înșelător și de toată primejdia, și să fim păziți nevătămați de toată lovirea cea înveninată a diavolului; ci până în sfârșit cu rugăciunile tale păzește-ne pe noi neosândiți. Ca prin paza și cu ajutorul tău fiind mântuiți, slavă, laudă, mulțumită și închinăciune, pentru toate să înălțăm, Unuia în Treime Dumnezeu, Ziditorul tuturor, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Sfantul Ignatie Briancianinov : Despre cele opt patimi de căpetenie cu subîmpărţirile şi mlădiţele lor

1. Slujirea pântecelui

Îmbuibarea, beţia, nepăzirea şi dezlegarea posturilor, mâncarea pe ascuns, căutarea mâncărurilor alese şi, îndeobşte, încălcarea înfrânării. Iubirea nepotrivită şi de prisos a trupului, a vieţii şi odihnei lui, din care se alcătuieşte iubirea de sine, ce naşte nepăzirea credinţei faţă de Dumnezeu, faţă de Biserică, faţă de faptele bune şi faţă de oameni.

2. Desfrânarea

Aprinderea desfrânată, simţirile şi dorinţele desfrânate ale trupului, primirea gândurilor necurate, împreună-vorbirea cu ele, îndulcirea de ele, încuviinţarea lor, adăstarea în ele. Închipuirile desfrânate şi uitarea de sine în ele. Spurcarea prin scurgere de sămânţă. Nepăzirea simţurilor şi, mai ales, a pipăitului – îndrăzneală neruşinată care nimiceşte toate faptele bune. Vorbirea spurcată şi citirea cărţilor pătimaşe. Păcate de desfrânare după fire: desfrânarea şi preadesfrânarea. Păcate de desfrânare împotriva firii: malahia, sodomia, păcătuirea cu dobitoace şi cele asemenea.

3. Iubirea de argint

Iubirea de bani si, îndeobşte, iubirea de avuţie mişcătoare şi nemişcătoare. Dorinţa de îmbogăţire. Cugetarea la mijloace de îmbogăţire. Visarea la bogăţie. Teama de bătrâneţe, de sărăcirea năprasnică, de boală, de alungare din locuinţă. Zgârcenia. Iubirea de câştig. Necredinţa în Dumnezeu, nenădăjduirea în Pronia Lui. Împătimirea sau iubirea bolnăvicioasă, de prisos, faţă de felurite lucruri stricăcioase, care lipsesc sufletul de libertate. Cufundarea în griji lumeşti. Plăcerea de a primi daruri. Însuşirea avutului străin. Împietrirea faţă de fraţii săraci şi faţă de toţi cei nevoiaşi. Hoţia. Tâlhăria.

4. Mânia

Iuţimea, primirea gândurilor mânioase; închipuirile mânioase şi răzbunătoare, tulburarea inimii de către întărâtare, întunecarea minţii de către ea: ţipetele necuviincioase, certurile, ocările, cuvintele crude şi răutăcioase, lovirea, împingerea, uciderea. Ranchiuna, ura, vrajba, răzbunarea, clevetirea, osândirea, tulburarea şi jignirea aproapelui.

5. Întristarea

Amărăciunea, tristeţea, tăierea nădejdii în Dumnezeu, îndoirea de făgăduinţele Lui, nerecunoştinţa faţă de Dumnezeu pentru tot ce ni se întâmplă, puţinătatea de suflet, nerăbdarea, nedojenirea de sine, supărarea împotriva aproapelui, cârtirea, lepădarea de cruce, încercarea de a coborî de pe ea.

6. Trândăvia

Lenevirea la toată fapta bună şi, mai ales, la rugăciune. Părăsirea pravilei de chilie şi a celei bisericeşti. Părăsirea rugăciunii neîncetate şi a citirii folositoare de suflet. Neluarea aminte şi lipsa de osârdie la rugăciune. Nepăsarea. Lipsa de evlavie. Nelucrarea. Odihnirea de prisos prin somn, stare în pat şi tot felul de desfătări. Preumblarea din loc în loc. Desele ieşiri din chilie, plimbările şi cercetarea prietenilor. Grăirea în deşert. Glumele. Luarea în deşert a celor sfinte. Părăsirea metaniilor şi a celorlalte nevoinţe trupeşti. Uitarea păcatelor proprii. Uitarea poruncilor lui Hristos. Negrija. Furarea minţii. Lipsirea de frica lui Dumnezeu. împietrirea. Nesimţirea. Deznădăjduirea.

7. Slava deşartă

Căutarea slavei de la oameni. Lăudăroşenia. Dorirea şi căutarea cinstirilor lumeşti. Iubirea de a avea veşminte frumoase, trăsuri (în ziua de azi maşini – n. tr.) arătoase, servitori şi lucruri de prisos în chilie. Luarea-aminte la frumuseţea propriei feţe, la glasul plăcut pe care îl ai şi la alte calităţi trupeşti, înclinarea spre ştiinţele şi artele acestui veac ce piere, căutarea de a spori în ele pentru dobândirea slavei vremelnice, pământeşti. Ruşinea de a-ţi mărturisi păcatele. Ascunderea lor înaintea oamenilor şi a părintelui duhovnicesc. Viclenia. Dezvinovăţirea prin cuvinte. Împotrivirea. Dezvinovăţirea vicleană faţă de propria conştiinţă. Făţărnicia. Minciuna. Amăgirea. Pizma. Batjocorirea aproapelui. Nestatornicia în obiceiuri. Prefăcătoria. Lipsa de conştiinţă. Obiceiurile drăceşti si viata drăcească.

8. Trufia

Dispreţuirea aproapelui. Părerea că eşti mai presus de ceilalţi. Obrăznicia, întunecarea, îngroşarea minţii şi inimii. Ţintuirea lor de cele pământeşti. Hula. Necredinţa. înşelarea. „Raţiunea” cea cu nume mincinos. Nesupunerea faţă de Legea lui Dumnezeu şi faţă de Biserică. Urmarea propriei voi trupeşti. Citirea cărţilor eretice, desfrânate şi deşarte. Nesupunerea faţă de mai-mari. Batjocurile crude. Părăsirea smereniei şi tăcerii prin care se face omul următor lui Hristos. Pierderea simplităţii. Pierderea iubirii de Dumnezeu şi de aproapele. Filosofia cea mincinoasă. Erezia. Ateismul. Nestiinta. Moartea sufletului.

Sfântul Ignatie Briancianinov, Experienţe ascetice
sursa https://invitatielaortodoxie.wordpress.com

Mitropolit Bartolomeu Anania - Predică la Izvorul Tămăduirii

   In prima vineri de dupa Pasti, in fiecare an Biserica Ortodoxa praznuieste sarbatoarea Izvorul Tamaduirii. Acesta este un praznic inchinat Maicii Domnului, care are rolul de a arata importanta Nascatoarei de Dumnezeu Fecioara in lucrarea mantuirii oamenilor. 

Numele sarbatorii aduce aminte de mai multe minuni care au fost savarsite la in izvor din apropierea Constaninopolului.

Conform traditiei, la putin timp inainte de a ajunge imparat, Leon cel Mare se plimba printr-o padure de langa Constantinopol. 

Acolo el intalneste un batran orb care ii cere putina apa si sa il duca in cetate. Leon cauta fara folos un izvor pentru a-l ajuta pe sarman. 

Ulterior, Leon o aude pe Fecioara Maria spunandu-i: „Nu este nevoie sa te ostenesti, caci apa este aproape! Patrunde, Leone, mai adanc in aceasta padure si luand cu mainile apa tulbure potoleste setea orbului si apoi unge cu ea ochii lui cei intunecati”.

Acesta asculta de ceea ce Maica Domnului ii spuse si reusi sa gaseasca un izvor din care sa ii dea orbului apa sa bea. De asemenea, cu acea apa Leon il spala pe fata pe batran, iar acesta din urma incepu sa isi recapete vederea.

Dupa ce ajunge imparat, Leon ctitoreste o biserica langa acel izvor. Pe vremea lui Iustinian, pe cand acesta suferea de o boala grea, imparatul se vindeca dupa ce a baut apa din acest izvor. 

Drept multumire, Iustinian ctitoreste o biserica si mai mare, care va fi distrusa de otomani in anul 1453.

Conform credinciosilor, de-a lungul timpului acest izvor a vindecat foarte multe boli si a tamaduit o serie de rani si suferinte.

Credinciosii care viziteaza Istanbului se pot inchina in biserica Izvorului Tamaduirii. Constructia actuala a fost construita in secolul al XIX-lea, insa in subsolul acesteia exista un paraclis din secolul V, unde exista chiar si astazi izvorul cu apa tamaduitoare.

Obiceiuri de Izvorul Tamaduirii

Odata cu praznuirea acestei sarbatori, se sfintesc apele. Ortodocsii vin in aceasta zi la biserica pentru a participa la slujba de sfintire a apei, care poarta si numele de Aghiasma Mica.

In popor, agheasma mai este cunoscuta si ca aiasma, cuvant care provine de la iazma. In Dictionarul Explicativ (DEX), acest cuvant cu sensul de „aratare urata si rea, naluca, vedenie” este indicat la fel ca si in Dictionarul Limbii Romane (DLR) cu etimologie necunoscuta.

De Izvorul Tamaduirii, se sfintesc apele

Dupa ce preotul sfinteste apa, acesta ii stropeste pe credinciosi in timp ce se canta troparul: „Mantuieste, Doamne, poporul Tau, si binecuvanteaza mostenirea Ta, biruinta binecredinciosilor crestini asupra celui potrivnic daruieste, si cu crucea Ta pazeste pe poporul Tau”. Astfel, in popor s-a retinut ca scopul agheasmei este de a alunga duhurile rele.

prelare text http://calendarulortodox.ro

De ce rugaciunea ta nu este auzita ! Sfantul Ioan de Kronstadt

ULTIMELE ÎNSEMNĂRI
     de Sfântul Ioan de Kronstadt 


Doamne! Tu vezi şiretenia vrăjmaşilor credinţei ortodoxe şi ai Bisericii Tale, vezi năzuinţa lor de a o birui. 
Pune-le capăt: să moară odată cu aceşti oameni toată lucrarea lor cea vicleană ! Oamenii sunt în tulburare, stihiile sunt în tulburare: văzduhul, apa, pământul, focul sunt în tulburare - după păcatele oamenilor, degrabă şi stihiile, arzând, se vor destrăma, pământul şi lucrurile de pe el se vor mistui (2 Pt. 3,10).
 Păcatele s-au înmulţit până peste poate. Nu se mai poate trăi în tihnă. Biseri-: a lui Dumnezeu ! împodobeşte-te, Mireasa lui Hristos, ca luminat să te înfăţişezi Mirelui tău Celui preafrumos, nestricăcios, veşnic! Doamne, cât de nemăsurat ai mărit Tu neamul omenesc prin întruparea Ta şi prin îndumnezeu-omenirea Ta şi prin Pururea Fecioara, de Dumnezeu Născătoarea, care Te-a întrupat, şi prin omenirea pe care ai ales-o în sfinţii cei fără număr. Şi -o, groază ! - cât îşi bat joc de Tine şi de Biserica Ta, de învăţătura Ta, de tainele şi de dumnezeieştile Tale slujbe ucenicii lui Tolstoi şi aşa-numita intelectualitate, care s-a întunecat la minte. Doamne, până când această batjocură? Până când îndrăcirea aceasta? Doamne, pogoară-Te să zdrobeşti acest munte al necredinţei. Fie! 
Doamne ! Mă minunez înaintea măreţiei lucrurilor Tale din împărăţia harului şi din împărăţia naturii, pe care Tu ai zidit-o; mă minunez înaintea nemăsuratei Tale dreptăţi şi înţelepciuni, de faptul că Tu, îngăduind iubitei Tale zidiri cuvântătoare (omului) să cadă adânc şi să fie prădată şi amăgită şi batjocorită de şarpele ucigaş de oameni, bine ai voit a-1 răscumpăra şi a-1 reface în chip mai presus de fire, însuţi întrupându-Te şi înomenindu-Te şi alegând-o ca unealtă a întrupării pe buna, preacurata Fecioară,, pe care ai arătat-o Ocrotitoare şi Apărătoare a tuturor creştinilor ortodocşi. îngerii se minunează de pogorământul Tău, de bunătatea şi de înţelepciunea Ta. 
Când slujim în biserică, slujim cu evlavie; iar când slujim în case simple şi la oameni simpli, slujim cu nepăsare, în grabă şi fără inimă, de parcă nu Acelaşi Dumnezeu Ştiutor al inimilor, mare şi înfricoşător nu este şi în Biserică, şi în tot locul. Să ne îndreptăm şi să fim pretu-tindeni nefăţarnici şi evlavioşi. Toată lumea organică şi animală trăieşte o viaţă aparte, întru slava lui Dumnezeu, ca să vestească înţelepciunea Lui, bunătatea, frumuseţea Lui, Care este Viaţa cea dintâi şi fără de început. 
Cu viaţă osebită, înţelegătoare, personală, veşnică, fericită le-a fost dat să trăiască numai îngerilor şi neamului omenesc cu capul pe umeri, ales, supus poruncilor Ziditorului. Tocmai spre această viaţă suntem datori să năzuim în toată ziua şi în tot ceasul, urmând celor arătate şi poruncite de Făcător şi cu ajutorul Lui cel atotputernic, şi ni s-a dat poruncă să priveghem neîncetat, fiindcă potrivnicul nostru, diavolul, ca un leu, răcnind, umblă, căutând pre cine să înghită (1 Pt. 5, 8). 

 Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu care veţi judeca, cu aceea veţi fi judecaţi (Mt. 7,1). Doamne, dă-ne să nu-i judecăm pe vii, şi cu atât mai puţin pe morţi. Tu, ca Făcător şi Legiuitor, eşti singurul Judecător drept al viilor şi al morţilor. Iar nouă dă-ne să ne osândim cu asprime pe noi înşine şi să cerem pentru cei adormiţi iertarea şi lăsarea păcatelor de voie şi fără voie. 
 Îngrozitor, neînchipuit de stricată e firea omenească cu păcatele de tot felul, despre care şi a vorbi ţi se face ruşine, şi te doare, şi te înspăimântă. Noi, preoţii, duhovnicii, ştim acest lucru mai bine decât oricine, mai ales aceia dintre noi care prin apropierea şi blândeţea lor duhovnicească şi împreună- pătimirea lor faţă de bolile duhovniceşti ale fiilor lor duhovniceşti au meritat încrederea acestora. 
   O, ce bolnavi sunt cu păcatele aceste suflete simple, sincere de păcătoşi şi de păcătoase şi câtă nevoie au de împreună-pătimirea noastră, de sfat, de tămăduire şi de milostivirea lui Dumnezeu! 
  Nu este necuviinţă păcătoasă şi urâciune a păcatului în care să nu cadă omul. Cutare păcătos sau cutare păcătoasă s-au împreura: cu toţi apropiaţii, cu oamenii cu care se aflau în cele mai strânse legături de rudenie, cu toate animalele de casa: cu pisici, cu câini, cu porci... Dumnezeul meu! Ce este aceasta ? Până unde a căzut omul! Şi asta fac oamenii simpli. Iar cei învăţaţi şi educaţi, bogaţi, nobili, cad şi mai rău oi toată educaţia lor, bărbaţi cu bărbaţi săvârşind ruşinea (Rom. 1,27). 
   Iar unii împăraţi păgâni din vechime erau împătimiţi de băieţeii frumoşi şi cu aceştia îşi satisfăceau pornirea trupească. Acelaşi lucru îl făceau şi unii funcţionari sus-puşi... Izbăveşte-mă de sporirea (pospeşenie) cea diavolească" (din rugăciunile de dimineaţă). Se grăbeşte, se grăbeşte (speşit) diavolul şi neîncetat caută să-1 vâneze pe om ca să îl piardă pe vecie, iar oamenii dormitează, stau degeaba şi dorm în deşertăciunea lor cea lumească, în împă-timirile lor de agonisită, de plăcerile pântecelui, de curvie, de jocuri (teatru şi cărţi), de modă, de literatură, de somn şi de tot felul - pier cu miile, ca muştele. Grăbiţi-vă, deci, grăbiţi-vă, creştinilor, să vă mântuiţi sufletele până ce este vreme, până când Domnul mai aşteaptă şi îndelung rabdă, până când nu s-a zăvorât uşa împărăţiei. Au venit fecioarele cele nebune, zicând: Doamne, Doamne, des-chide-ne nouă. Iar El, răspunzând, a zis: amin zic vouă, nu vă cunosc pre voi (Mt. 25,11-12).
   Dar cum Se grăbeşte Domnul să-i mântuiască pe credincioşi, pe cei ce au luare-aminte şi sunt pregătiţi ! In fiecare ceas, în fiecare clipă Se grăbeşte şi trimite tot ajutorul. Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi. în locul păşunii, acolo m-a sălăşluit, la apa odihnei m-a hrănit, sufletul meu l-a întors. Povăţuitu-m-a pre cărările dreptăţii, pentru numele Său (Ps. 22,1-3). Dacă ţarul sau orice cârmuire îndeobşte, fie ea lumească sau duhovnicească, greşesc în multe privinţe şi calcă legea din slăbiciune de conştiinţă sau din lipsă de caracter, nu îi dispreţui, nu îi defăima, ci roagă-te Domnului pentru ei ca să tămăduiască cele neputincioase şi să plinească cele cu lipsă (vezi rugăciunea la hirotonie), căci fără Dumnezeu nu putem face nici un lucru cu adevărat bun şi folositor.

   Vrăjmaşul nu doarme: ziua şi noaptea, în vis şi aievea ne atrage la păcat şi hrăneşte în sufletul nostru tot felul de patimi pierzătoare de suflet. Priveghează, omule, răstigneşte patimile - mai ales lăcomia pântecelui şi toate păcatele trupeşti... Creştinilor, mai ales celor ortodocşi, care păzesc şi ţin întru curăţie dogmele credinţei lor, li s-au dat de la Dumnezeu atâtea bunătăţi şi puteri spre mântuire, atât de multe taine dumnezeieşti li s-au descoperit, încât celor credincioşi, cu luare-aminte, care se nevoiesc în credinţa lor, le este uşor să se mântuiască şi să se facă moştenitori ai împărăţiei Cereşti şi Veşnice, pentru că jugul Domnului este bun şi sarcina Lui este uşoară (Mt. 11,30). 
  Îngerii se minunează cutremurându-se de milostivirea lui Dumnezeu către noi, care s-a arătat prin întruparea Lui de dragul nostru, prin împreună-vieţuirea Lui cu oamenii pe pământ, prin învăţătura pe care a dat-o nemijlocit, prin minunile fără număr pe care le-a făcut pentru a da încredinţare de Dumnezeirea Sa şi de solia Sa cea dumnezeiască, prin pătimirile şi moartea pentru noi, prin îngroparea şi învierea cea din morţi, prin înălţarea la ceruri însoţită de făgăduinţa celei de-a doua şi înfricoşătoarei Sale veniri, când va să judece viii şi morţii. Iar cei mai mulţi oameni rămân fie necredincioşi, fie plini de îndoieli, nesimţitori, surzi faţă de cuvântul evanghelic, împătimiţi de cuvântul omenesc cel mincinos şi deşert, de făţărnicie şi teatru, de tot ce este iluzoriu şi efemer, de ceea ce nu ţine decât o zi. Iar de ceea ce este veşnic, de singurul lucru de trebuinţă, uită. Pentru că mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi (Mt. 20,16). 
  Adu-ţi aminte de Marea Cină, şi de nesfârşitele bunătăţi pregătite de Stăpânul casei, şi de cei chemaţi la ea prin milostivirea Lui: toţi s-au dat în lături din pricina îm-pătimirilor pământeşti, şi ca atare nici unul dintre cei chemaţi nu a gustat din cina Lui. Ce lucru cumplit! Ce necredinţă, ce lipsă de cinstire faţă de Stăpânul! Ce lenevie, ce împătimiri prosteşti! Şi totuşi, aşa a fost şi aşa va fi. Toţi umblă pe calea largă a păcatului lesnicios, toţi fug de calea cea strâmtă şi necăjită, curăţitoare, pregătitoare! Omul este îngrozitor de nestatornic şi schimbător ca urmare a vătămării dintru început, din rai: de la înălţimea vederii duhovniceşti de Sus şi a cugetărilor dumnezeieşti poate cădea într-o clipită în urâciunea gândurilor şi simţămintelor spurcate, viclene, curvare şi hulitoare, rele şi zavistnice, aşa încât după înalta bucurie duhovnicească ajunge să plângă în taină pentru ticăloşia sa. 
Fericit cel ce prin harul lui Dumnezeu s-a întărit fără clintire în Dumnezeu şi a scăpat de uneltirile hulitorului de Dumnezeu Veliar. Dumnezeul meu! Cum a necinstit vrăjmaşul zidirea pe care Tu ai făcut-o după chipul Tău ! Şi până acum ne necinsteşte pe toţi, ziua şi noaptea, prin nenumărate păcate şi patimi, gânduri necuviincioase, necurate, hulitoare, vătămătoare, tulburătoare de suflete! Ce luare-aminte, ce rugăciune, ce înfrânare, ce luptă trebuie să fie în noi cu vrăjmaşii cei gândiţi! Dumnezeule, ajută-ne tuturor, mai ales celor credincioşi Ţie şi care iau aminte la Tine! 
Lumea cea de faţă, văzută, este numai o umbră a veacului viitor, duhovnicesc, fără de moarte, al pământului celor vii care va să fie. Are noimă să ne legăm de umbră, nu de Adevărul însuşi, nu de veacul ce va să fie, care e cu adevărat real, şi de ziua cea veşnică ? Pentru că trece chipul acestei lumi (1 Cor. 7, 31): se schimbă vremurile anului, se schimbă neîncetat atmosfera; o generaţie trece şi alta vine; trecători sunt împăraţii, unul ia locul altuia; trecători sunt oamenii mari şi cei mediocri şi trecătoare sunt toate talentele lor; trecătoare e frumuseţea omenească şi se preface în putregai; trecătoare sunt chipurile zilei şi nopţii; nesfârşit de feluritele forme ale vegetaţiei de tot felul - totul trece şi se preface în stricăciune. Numai Dumnezeu nu se schimbă niciodată şi rămâne veşnic Unul şi Acelaşi, atotbun, atotsfânt, preaînţelept, preafrumos, atotfericit, veşnic, atotputernic. Veşnic şi ne-schimbat în bine rămâne - dacă a ajuns la sfinţenie - şi sufletul omenesc, care este zidit după chipul Lui.


Sfantul Ioan de Kronstadt ,,ULTIMELE ÎNSEMNĂRI,, Editura: Sophia ,Anul aparitiei: 2006 

cumpara cartea de aici http://www.librarie.net/p/61866/ultimele-insemnari

Parintele Calistrat - Creştinul ortodox poate fi luptat de diavoli astfel

 

    Despre vicleniile  demonice 

  Diavolii, căzând din slava cerească si pizmuindu-i pe crestini, vor să-i împiedice de la suisul duhovnicesc spre cer, ca să nu ajungă acolo de unde au căzut ei. 

 De aceea este nevoie de multă rugăciune si vointă, ca primind cineva prin Duhul Sfânt darul deosebirii duhurilor, să poată cunoaste lucrările lor, dar si cum pot fi învinsi fiecare în parte. 

 Când diavolii văd pe crestini, dar mai ales pe monahi nevoindu-se, încearcă să-i ispitească, ridicând multe sminteli prin gândurile ce le insuflă. Aceste atacuri pot fi doborâte prin smerenie, post si rugăciune, dar nici doborâti nu încetează, ci vin îndată cu viclenii si mestesuguri noi. 

  Atunci când nu pot să însele inima cu plăceri murdare, se silesc să ne sperie, prefăcându-se în femei despuiate, fiare, reptile, trupuri uriase si multime de ostasi. Să nu ne temem nici de nălucirile acestea, căci se mistuiesc îndată dacă ne rugăm cu smerenie si ne însemnăm cu Sfânta Cruce.
Duhurile necurate sunt pline de îndrăzneală si nerusinare, pentru că desi sunt biruite, ne atacă iarăsi în alt chip. Se prefac că ghicesc, spunându-ne că se vor întâmpla diferite lucruri în viitor. 

  Dacă vor găsi sufletul neclintit în credinta si cugetarea nădejdii, aduc pe Satana, căpetenia lor. Acesta este asa cum îl descrie Iov: "Ochii lui chip de luceafar, din gura lui ies parcă niste torte aprinse si izbucnesc valuri de scântei. Din nările lui iese fum... Răsuflarea lui este de cărbuni aprinsi si din gura lui tâsnesc flăcari" (Ion* 41,18-21).

   "Grăieste vicleanul lucruri mari. Incearcă să se fălească si amăgeste pe crestini. Dar noi crestinii să nu ne speriem nici de nălucirile acestea, nici să luăm aminte la cuvintele lui. Atât el, cât si slugile lui au fost doborâte de Mântuitorul, ca niste scorpii si serpi, spre a fi călcati în picioare de crestini" (Sfântul Ioan Scărarul). 

  Nălucirile lor apar dar se mistuiesc de la sine, nevătămând pe nici un credincios si poartă asemănarea focului celui vesnic, care-i va arde pe diavoli. Adeseori, viclenii se prefac a cânta psalmi. Uneori, când citim, rostesc îndată ca un ecou cele ce au fost citite sau ne ispitesc să lungim cântarea sau cititul. Dormind, ne scoală la rugăciune si aceasta o fac des, neîngăduindu-ne să ne odihnim.
 Se mai întâmplă uneori să ia chip de călugări, prefăcându-se că vorbesc cu evlavie, ca să amăgească prin asemenea înfătisări si să atragă pe cei amăgiti unde voiesc ei. Dar nu trebuie să luăm seama, chiar dacă ne scoală la rugăciune, chiar dacă ne sfătuiesc să postim, chiar dacă ne osândesc cu păcatele ce ne-au îndemnat să le facem. 

  Ei fac aceasta ca să aducă pe cei simpli la deznădejde si să le spună că nevointa lor nu este de folos si că viata crestină si monahală este grea, îndemnându-i astfel sa trăiască în păcate.
Diavolii toate le fac, si le grăiesc, si le tulbură, si le amestecă, pentru ca să ne amăgească. Ei pricinuiesc lovituri, zgomote, suieră, iar dacă nu-i luăm în seamă plâng si se tânguiesc ca niste biruiti. Iar dacă prevestesc, să nu credem în ei, căci nu cunosc nimic din cele ce nu au avut loc. Singurul Dumnezeu este Cel ce stie toate înainte de facerea lor. 

  Duhurile necurate nu cunosc nimic de la ele însele, ci ca niste furi, cele ce văd la altcineva le spun. Când vin noaptea si voiesc să ne grăiască cele viitoare, spunându-ne "Noi suntem îngerii!", nu le dati crezare, căci mint. Chiar dacă laudă nevointa voastră si vă fericesc, nu-i credeti. Pecetluiti-vă cu Sfânta Cruce pe voi însiă si casa voastră si vă rugati. Ii veti vedea dispărând, căci sunt lasi si se tem mult de semnul Crucii Domnului, fiindcă prin ea au fost zdrobiti de Mântuitorul. 

 Iar dacă totusi stăruiesc cu mai multă obrăznicie, jucând teatru si schimbându-se în năluciri, nu vă înfricosati, nici nu vă lăsati impresionati, nici nu le dati atentie.
Vederea sfintilor este linistită si blândă, aducând pacea, bucuria si puterea lui Dumnezeu, iar sufletul priveste prin sine însusi pe cele ce se arată si este cuprins de dorul de cele dumnezeiesti. Năvala si nălucirile pricinuite de diavoli sunt cu bătăi, cu strigăte, ca dansul tinerilor celor fără de minte. Din acestea se naste frica sufletului, tulburarea si neorânduiala sufletului si gândurilor, tristetea, ura de cei ce se nevoiesc, plictiseala, supărarea, frica de moarte si apoi dorirea păcatelor, imoralitatea si lipsa râvnei spre virtute. 

  

Când sufletul este cuprins si stăruie în frică, este semn al prezentei diavolului. Când diavolii se apropie de noi suntem cuprinsi de o mare spaimă si frică, inima tresaltă ca si când ar vrea să iasă din piept, iar de frică si spaimă nici nu putem striga sau vorbi. Diavolii nu desfiintează frica, cum fac îngerii, ci când îi văd pe unii înfricosati, le măresc si mai mult nălucirea si-i îngrozesc zicând: "Căzând, închinati-vă!" (Matei 4,9). Asa i-a amăgit pe păgâni si au fost socotiti de ei zei.
  Dacă diavolilor le-ar fi fost cu putintă să ne vatăme, n-ar mai fi venit cu zgomote si năluciri, ci le-ar fi fost destul să vină si să ne facă tot ceea ce doresc. Insă neavând putere, joacă si-si schimbă chipurile ca pe o scenă, speriind prin zgomote, dar prin acestea se dovedesc mai cu seamă neputinciosi. 

  Este în firea mintii, mânia împotriva patimilor. Căci dacă nu se mânie omul împotriva tuturor celor semănate de diavoli într-însul, nu va vedea nici o sfintenie într-însul. Iar cel ce vrea să ajungă la mânia cea firească, taie toate voile sale, până când întăreste în sine voia cea după fire a mintii. Când, împotrivindu-te, vei birui oastea vrăjmasilor diavoli si o vei vedea că fuge de la tine slăbită, să nu ti se bucure inima. 

  Căci răutatea duhurilor este în urma lor. Diavolii pregătesc un război si mai rău decât cel dintâi, adunându-si fortele. Dacă te vei împotrivi lor mai departe, luptându-te, vor fugi de la fata ta întru slăbiciune. Dar dacă te vei înălta întru inima ta, pe motiv că i-ai izgonit, se vor ridica unii de la spate, altii din fată, dacă vei părăsi cetatea.
Cetatea este rugăciunea, lupta este împotrivirea prin Iisus Hristos, iar baza de unde pomim lupta noastră este mânia împotriva diavolilor. Dacă inima ta urăste păcatul prin fire, va iesi biruitoare si se va îndepărta de la toate pricinile ce nasc păcatul. 

  

Diavolii se învăluie si se acoperă pentru o vreme în viclesugul lor, că doar îsi va lăsa omul slobodă inima, socotind că s-a izbăvit de luptă. Iar dacă se întâmplă aceasta, sar dintr-o dată asupra bietului suflet si îl răpesc ca pe o vrabie.
Domnul nostru Iisus Hristos, învătătorul nostru, stiind vrăjmăsia lor si milostivindu-se de neamul omenesc, ne-a poruncit să păzim inima cu strictete, zicând: "Fiti gata în tot ceasul, cănu stiti în care ceas vine furul; deci nu cumva venind să vă găsească dormind". Deci ia seama la inima ta, fiind cu luare aminte la simturile tale. 

  Si dacă se va însoti cu tine pomenirea lui Dumnezeu, vei prinde pe tâlharii care te pradă de ea. Căci cel ce se deprinde să deosebească precis gândurile, recunoaste pe cel ce vreau să intre si să-l spurce, fiindcă acestea tulbură mintea ca să se facă mândră si trândavă. Dar cei ce cunosc răutătile lor, rămân netulburati, rugându-se Domnului.
Loviturile ce ni le dă diavolul, fie pe văzute, fie pe nevăzute, adeseori le simtim si le vedem. Dar chinurile ce le suferă diavolii de la noi, când devenim uneori virtuosi sau ne căim pentru greseli, sau răbdăm îndelung si rezistăm la necazuri, sau ne rugăm si împlinim cu râvnă toate celelalte fapte crestinesti prin care diavolul este chinuit, lovit si pedepsit, toate acestea, după iconomia dumnezeiască, noi nu le vedem, ca să nu ne mândrim si să ne molesim. 

  

Căci, drept este înaintea lui Dumnezeu să răsplătească cu necaz celor ce ne necăjesc pe noi (II Tes. 1,5).
Cum se pot izbăvi de diavoli si de patimi cei care sunt bolnavi cu trupul si neputinciosi? Nu numai prin înfrânare de la mâncăruri, ci si prin strigarea din inimă către Domnul putem izgoni gândurile rele si pe diavolii care ni le strecoară.
    "Strigat-am către Domnul întru necazul meu si m-a auzit" (Iona 2,3). Si iarăsi: "Din pântecele iadului ai auzit strigarea mea si glasul meu. De aceea: Până ce va trece fărădelegea, adică tulburarea păcatului, striga-voi către Dumnezeul cel Prea Inalt (Ps. 56,2-3), ca dăruindu-mi cea mai mare binefacere, să nimiceascâ cu puterea Lui însăsi momeala păcatului si să surpe idolii cugetării pătimase".
   

  Deci, dacă nu ai primit darul înfrânării, cunoaste că Domnul vrea să te asculte prin rugăciune si nădejde, când te rogi. Deci cunoscând judecata lui Dumnezeu, nu te descuraja pentru neputinta nevointei si a înfrânării. Ci mai degrabă stăruieste în lucrarea izbăvirii de vrăjmasi prin rugăciune si răbdare unită cu multumire. De vă vor alunga gândurile neputintei si ale suferintei din cetatea postirii, fugiti în alta, adică în rugăciune si în multumire.
Diavolii, rugând pe Domnul ca să nu fie trimisi în adânc, au primit împlinirea cererii (Lc. 8,31-32). Cu cât mai vârtos va fi ascultat crestinul, care se roagă să fie izbăvit de moarte mintală (Isaia Pustnicul, Filocalia I, p. 478).

  De ce trebuie să ne luptăm cu diavolii?
De ce îngăduie Dumnezeu ca să fim ispititi? Sfântul Apostol Iacob ne spune: "Nimeni să nu zică atunci când este ispitit: De la Dumnezeu sunt ispitit, pentru că Dumnezeu nu este ispitit de rele si El însusi nu ispiteste pe nimeni. Ci fiecare este ispitit când este tras si momit de însăsi pofta sa. 

   Apoi pofta, zămislind, naste păcat, iar păcatul odată săvârsit, aduce moarte" (Iacob 1,13-15). Prin urmare, fiecare este ispitit fie de către diavol, fie prin propria sa vointă, totdeauna prin îngăduinta lui Dumnezeu.
  

Sfântul Maxim Mărturisitorul ne lămureste că cinci sunt motivele pentru care Dumnezeu îngăduie să fim ispititi de diavoli:
1. Prima pricină este ca acei "care sunt încercati si se luptă, să ajungă să discearnă virtutea de rău". Acest război ne aduce experientă, ajungând să deosebim binele de viclesug, virtutea de păcat.
2. A doua pricină este că "dobândind virtutea prin osteneală si durere, să o avem sigură si nestrămutată".
3. A treia pricină este ca "înaintând în virtute să nu ne îngânfăm, ci să ne smerim". Războiul continuu ne obligă să ne smerim continuu si nu ne îngăduie să ne mândrim cu virtutile noastre.
4. A patra pricină este ca "după ce am fost ispititi de păcat, să-l urâm din toată inima", precum si pe diavolii care ne ispitesc.

5. A cincea pricină este ca "devenind nepătimasi, să nu uităm slăbiciunile noastre si nici puterea lui Dumnezeu, care ne-a ajutat".
Prin urmare, vom trece adesea de la război la pace de la durere la bucurie duhovnicească, stiind că înainte de înviere este Golgota Crucii. Trebuie să ne luptăm cu toate puterile noastre, bizuindu-ne mai ales pe ajutorul lui Dumnezeu, căci nu întru multimea ostirii este biruinta războiului, ci din Cer este putere (1 Macabei 3,19).

Astfel, orice ispită, dacă o înfruntăm, ne poate aduce cunună vesnică.

  Extras din cartea : "Razboiul crestinilor cu diavolii"
  sursa http://www.sfaturiortodoxe.ro

FALSA MULTUMIRE DE SINE IN ALE DUHOVNICIEI SAU INSELAREA CRESTINULUI SI CADEREA 

   Ce ar trebui să facă o persoană care a reuşit să învingă un obicei păcătos? 

Pentru început, să-şi pună mintea de strajă inimii, ca aceasta să identifice cel puţin gândurile păcătoase cele mai grosiere şi, ca un paznic nu prea îndemânatic, să-şi dea silinţa să nu le omită pe cele cu certitudine periculoase.

Dar dacă nu face acest lucru? Să urmărim ce s-ar pu­tea produce…

Aşadar, păcatul a fost biruit! Ura! Să presupunem că predispoziţia spre beţie a fost alungată din inima mea şi eu sărbătoresc. Dar din păcate, nu pentru mult timp. Nu am reuşit încă să-i fac loc Duhului Sfânt în inima mea curăţită. Un lucru uşor de înţeles! Am depus atât de mult efort, cu atâta insistenţă şi umilinţă am cerut ajutorul lui Dumnezeu; atât de mult au încercat să mă ajute apro­piaţii mei prin diverse căi, dar mai întâi de toate prin ru­găciune. Acum mă odihnesc în pace şi seninătate sufle­tească. Dar, pe neaşteptate, duhul beţiei, „umblând prin locuri fără de apă, căutând odihnă şi negăsind-o“, se întoarce la mine şi, văzând cămara sufletului meu pustie, se duce după cei şapte tovarăşi ai lui care îl vor ajuta cu siguranţă – el ştie aceasta din experienţă – să se sălăşluiască din nou în acest suflet curat, seducător şi atât de râvnit. Lucrurile se simplifică prin faptul că, aşa cum a observat el, nu există vreun paznic.

In primul rând, el se duce la duhul mândriei care, în funcţie de caracterul şi predispoziţiile „pacientului” pu­rificat, i se descoperă într-una dintre cele trei feţe ale sale: mulţumirea de sine („cât sunt de puternic că am reuşit singur să-mi înving păcatul“),încrederea exagerată în sine („se pare că nu este chiar atât de greu; dispun de su­ficientă forţă încât să fac faţă acestui păcat“), îngâmfarea („în general, această mizerie nu va mai îndrăzni să se apropie de mine, ştiind că sunt un luptător experimentat şi învingătorul ei“). Profitând de lipsa mea de experienţă în materie de viaţă duhovnicească, acest duh necurat pă­trunde şi se înrădăcinează în bietul meu suflet, ispitindu-mă prin intermediul celor trei feţe ale sale, în orice combinaţie şi în orice ordine a lor.

Şi iată că duhul mândriei nu doar că s-a înrădăcinat în sufletul meu; el mai deschide uşa şi pentru prietenul său: duhul lenei. „Într-adevăr, care este problema? Totul este minunat şi pentru totdeauna: duhul beţiei nu se mai întoarce, nici nu constat vreo lucrare a altor duhuri ale întunericului în ceea ce mă priveşte (în timp ce duhul mulţumirii de sine, al încrederii exagerate în sine şi al îngâmfării s-a strecurat alintător şi pe neobservate) – pot să mă mai destind. Mai înainte, în viaţa mea au existat multe păcate, dar şi multe lupte crâncene. Am obosit de aceste tensiuni: conştiinţa îmi este împăcată, ce ar mai trebui să fac acum? Să-mi continui nevoinţa? Nu-i nici o grabă, nevoinţa ar mai putea să aştepte. Iar acum vreau doar odihnă, odihnă şi iarăşi odihnă… “Merit cu siguranţă să mă odihnesc după luptele mele continue”. Iar duhul lenei se instalează lent, dar cu putere.

Şi iată că eu, „un titan al virtuţilor“, am fost doborât şi m-am împotmolit în mrejele duhului lenei, a lipsei de dorinţă de a mai trăi în tensiune permanentă. Iar acest stăpânitor îi cedează un locuşor şi următorului său prie­ten, care urmează să consolideze succesele anterioare. Conştiinţa îmi mai chiţăie din când în când câte un sem­nal că, totuşi, ar fi cazul să mă mobilizez şi să fac ceva, dar lenea nu permite să se instaleze singurul duh bun in­dispensabil lucrării lăuntrice, în timp ce lasă cu uşurinţă să intre vicleanul şi necuratul duh al lucrării formale. Orice lucrare exterioară are, de obicei, capacitatea de a mulţumi sufletul. Acest lucru este întotdeauna pericu­los, dar cu atât mai mult în situaţia când caracterul for­mal, lipsit de viaţă, [al nevoinţei] (sau din contra, o nevoinţă prea sensibilă, prea senzorială) tinde să pună stăpânire pe o lucrare mult mai lăuntrică – rugăciunea – şi să o mo­difice după chipul şi asemănarea sa. Cel de-al treilea duh necurat care s-a strecurat cu răutate fie anulează rugă­ciunea cu totul, fie o face neputincioasă. Astfel m-am lipsit de una dintre cele mai importante arme.

Simţământul mulţumirii, atât de intrinsec lucrării formale, risipeşte ultimele rămăşiţe ale pocăinţei (dacă aceasta a mai rămas în sufletul meu), însă îl întronează şi pe cel de-al patrulea duh necurat, care îşi face apa­riţia solemn şi somptuos – duhul împietririi inimii, al lip­sei de dorinţă de a mă mai pocăi. El soseşte neînfricat, însoţit de ajutoarele sale: autojustificarea şi neatenţia faţă de sine. Greşelile zilnice numeroase, văzând posibili­tatea de a trece cu uşurinţă, îmi pătrund în suflet şi, ră­mânând nespovedite, declanşează efectele lor de coro­ziune. Pentru păcatele mai mari, încep să găsesc imediat justificări. Aşa se derulează cu amploare procesul de anihilare a vinei pentru păcatele făcute. Chiar venind la biserică la spovedanie (mai ales la cea comună*), de fapt rămâneam nepocăit. Astfel m-am privat şi de o altă armă importantă.

Lipsa pocăinţei poate prin ea însăşi să atragă „din locurile fără de apă” oricare alte duhuri necurate; iar ele, fiind foarte experimentate, ştiu cum să acţioneze şi unde ar putea să dea lovitura cea mai puternică. Aceas­tă lovitură este dată de următorul duh necurat – duhul nerecunoştinţei. Este firesc ca acesta să-şi ocupe habi­tatul acolo unde s-au stabilit deja mulţumirea de sine, le­nea, lipsa rugăciunii şi lipsa pocăinţei. Acest duh este foarte viclean, mincinos şi duşmănos. Cel peste care pune stăpânire ajunge, într-o măsură considerabilă, străin de lucrarea Sfântului Duh şi nu mai percepe inspiraţiile Lui. Acest duh necurat a intrat în mine şi eu mă îndrept spre prăpastie. Eu, cel nerecunoscător, nu mai sunt capabil să văd ceva bun, nici în lucrările lui Dumnezeu, nici în cele ale oamenilor care încearcă din compasiune să-mi sară în ajutor, ci pe toate mi le atribui mie însumi.

Atunci, ca urmare a nerecunoştinţei, se îndreptă spre mine în ritm galopant cel de-al şaselea duh necurat. El aduce cu sine indiferenţa faţă de toţi oamenii. El mai aduce şi izolarea. Apoi, ies din starea de indiferenţă faţă de oameni, însă aceasta se întâmplă din cauza supără­rilor pe care ei mi le provoacă (supărări aparente, bine­înţeles, dar care pentru mine sunt reale). Furia şi nemul­ţumirea pun stăpânire pe mine. In tot acest răstimp eu însumi, orbit şi indiferent, semăn suferinţă la dreapta şi la stânga, dar, nevăzând oamenii, nu sesizez nici sufe­rinţele provocate lor. In jurul meu, cum ar fi şi firesc, se închide cercul singurătăţii. Ajung să am o atitudine dis­tructivă, mai ales faţă de cei care încearcă să mă salveze. Acest duh necurat a lucrat din belşug. In jurul meu sunt doar ruine: ruinele sufletului meu, ruinele relaţiilor mele anterioare bune. Pe lângă toate acestea, din pricina obişnuinţei care s-a înrădăcinat, îi consider vinovaţi pen­tru toate necazurile mele pe cei care sunt sau au fost în preajma mea. Văd în propria persoană doar lucruri bune, în timp ce întunericul pune stăpânire din ce în ce mai mult pe sufletul meu, iar din cauza lui creşte şi confuzia. Şi cel mai teribil este faptul că nu ştiu cum să mă elibe­rez de toate acestea. Iar atunci se strecoară şi se răspân­deşte prin tot sufletul meu cel de-al şaptelea, cel mai în­fricoşător duh necurat – duhul deznădejdii. S-ar putea scrie o lucrarea întreagă despre acţiunea lui, dar aceasta ar fi o lucrare foarte tristă. De aceea, este mai bine să pun punctul aici.

Cu atât mai mult, acum este momentul oportun să încep a bea. Cele şapte duhuri necurate au făcut totul pentru ca un duh simplu şi uşor de detectat, cum ar fi, de exemplu, cel al beţiei – să poată trăi netulburat în că­mara pustiită şi dărâmată a sufletului meu.

Bineînţeles că aceasta este o reprezentare schematică şi, din mila lui Dumnezeu, această schemă nu ajunge în realitate întotdeauna la limita distrugerii totale. In ge­neral, viaţa ne prezintă diverse variante de evoluţie a unor scheme, astfel încât nu ne mai rămâne decât să sus­pinăm, şi ajungem să suspinăm destul de des. Totuşi, pe lângă analiza acestor scheme, mai rămâne o problemă ascetică: cum să rezistăm [atacurilor] acestor duhuri ne­curate? Cu toate acestea, o experienţă morală şi psiho­logică a analizei unui asemenea mecanism al patimilor se poate dovedi util pentru cei care, fiind nedumeriţi şi neîntelegând nimic, sunt puşi în faţa realităţii evoluţiei patimilor în sufletul „golit, măturat şi împodobit” al omului.

Să ne dea Dumnezeu tuturor duhul prudenţei, al atenţiei şi al înţelegerii.

 Arhim. Ioan Krestiankin, Unui fiu duhovnicesc necunoscut, Editura Doxologia, 2016

Sfântul Isaac Sirul  ,,Despre ispite, întristări, dureri şi răbdare,,

  

  

  Crucea ispitelor ne izbăveşte de cugetarea cea semeaţă şi ne povăţuieşte către virtute.
Atunci când harul dumnezeiesc vede că omul începe să aibă o idee înaltă despre sine şi să cugete semeţ, îndată slobozeşte asupra lui ispite şi mai puternice, care să-l biruiască, până când acesta va învăţa că este neputincios.

Iar aceasta o face ca omul să scape la Dumnezeu şi să rămână lângă El, întru smerenie. Astfel, el ajunge la măsura desăvârşitei credinţe şi a desăvârşitei nădejdi în Fiul lui Dumnezeu, înaintând întru acest chip către virtutea dragostei. Căci omul cunoaşte cât de minunată este dragostea lui Dumnezeu către el, atunci când se află împresurat de greutăţi, care îl despart de orice nădejde omenească. Abia atunci Dumnezeu îi arată puterea Sa cea mântuitoare.
Omul niciodată nu va putea cunoaşte puterea dumnezeiască trăind în odihnă şi desfătare. Şi niciodată Dumnezeu nu Şi-a arătat într-un chip simţit puterea Sa cea mântuitoare, fără numai în locuri liniştite şi pustii, în locuri unde nu întâlneşti multă vorbărie şi gălăgie pricinuite de oameni.
 Să nu te miri atunci când, la începutul nevoinţei tale , te vor potopi necazuri şi întristări cumplite.
Căci nici măcar nu poate fi numită virtute, cea care nu este urmată de încercări grele.
Ea a fost numită virtute din pricina greutăţilor pe care le înfruntă. Sfântul Ioan spune că este un lucru obişnuit ca virtutea să fie supusă încercărilor. Iar fericitul Marcu Ascetul spune că lucrarea care se săvârşeşte întru odihnă este vrednică de defăimare.
Fiecare virtute, atunci când este săvârşită potrivit poruncii Sfântului Duh, se numeşte cruce.
De aceea, toţi cei care vor să trăiască întru frica Domnului şi să primească puterea sfinţitoare a lui Iisus Hristos, vor fi prigoniţi (2 Timotei3, 12).
Căci Domnul a spus: „Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34). Cel care nu voieşte să trăiască în odihnă, va pierde traiul cel bun pentru Numele Meu, dar îşi va mântui sufletul său (Marcu8, 35).De aceea, pune înaintea ta priveliştea Crucii, hotărât fiind să mori (celor lumești), şi atunci vei putea să-L urmezi.În Împărăţia lui Dumnezeu se intra cu multă durere şi osteneală.
De câte ori omul, atunci când vrea să înceapă o lucrare pentru dragostea Domnului, nu se întreabă spunând: „Oare există odihnă în această lucrare? Oare cum voi putea păşi pe această cale a virtuţii fără să mă ostenesc? Oare există ceva care să nu pricinuiască osteneală trupului meu?”. Ia priveşte cum căutăm să le facem pe toate fără osteneală!
Dar ce spui, omule? Vrei să urci la Cer şi să intri în Împărăţia lui Dumnezeu, să te împărtăşeşti de slava Lui şi să te bucuri de odihna lumii aceleia şi de petrecerea împreună cu îngerii, să dobândeşti viaţa cea fără de moarte şi întrebi dacă acest drum care duce la Dumnezeu are greutăţi?
Uitaţi-vă la marinari, care aleargă după lucrurile acestei lumi mincinoase şi deşarte, cum plutesc împotriva valurilor înfricoşătoare ale mării.
Priviţi şi la cei de pe uscat cum se încumetă să străbată, cu preţul vieţii lor, drumuri anevoioase şi cărări stâncoase şi nu spun niciodată că drumul lor are greutăţi şi osteneli .

Dar noi facem dimpotrivă: oriunde ne-am afla, căutăm odihna. Dacă însă vom cugeta în fiecare situaţie la Patimile Domnului, atunci vom înţelege că nici o osteneală sau greutate nu este mai mare decât acestea. Marile ispite sunt urmate de mari harisme.

Ispitele care înţelepţesc.

Atunci când vei întâlni pe drumul nevoinţei tale o pace neschimbată, atunci să te temi, deoarece te afli departe de calea bătătorită de picioarele mult-pătimitoare ale Sfinţilor. Deoarece cu cât înaintezi pe calea ce duce la Împărăţia lui Dumnezeu, aceasta pe care ţi-o voi spune să-ţi fie semn de încredinţare, şi anume că ispitele devin tot mai puternice.Cu cât sporeşti mai mult, cu atât se înmulţesc ispitele.
Aşadar, atunci când,mergând pe calea nevoinţei, vei vedea înăuntrul tău că eşti împresurat de diferite ispite ce devin tot mai puternice, să ştii că, într-adevăr, sufletul tău a sporit în chip tainic şi mai mult, primind un alt har la cel de dinainte.
Căci potrivit cu măsura harului este şi mâhnirea pricinuită de ispite, pe care Dumnezeu o aduce în suflet.Iar aici nu vorbesc de mâhnirea adusă de ispitele lumeşti, ce vin peste unii oameni, pentru a înfrâna răutatea lor, şi nici de tulburările trupeşti, ci de întristările care sunt îngăduite numai monahilor isihaşti. Iar dacă sufletul este neputinciosşi nu poate răbda ispitele cele mari, atunci nu va putea primi nici harismele cele mari.
Pentru că Dumnezeu nu dă o harismă mare fără să vină mai înainte o mare ispită, căci potrivit cu asprimea ispitelor sunt împărţite şi harismele de către înţelepciunea lui Dumnezeu, pe care oamenii de obicei nu o pot cuprinde. Aşadar, după mulţimea marilor întristări pe care le trimite purtarea de grijă a lui Dumnezeu, poţi înţelege de câtă cinste te-a învrednicit. Căci potrivit cu întristarea prin care treci, este şi mângâierea ce o primeşti. Harisma lui Dumnezeu nu se manifestă niciodată în chip vădit la om, mai înainte ca acesta să guste amărăciunea ispitelor şi a întristărilor.
Desigur, ea există de mai înainte în mintea noastră, însă întârzie să se facă cunoscută ca energie. De aceea trebuie ca noi să avem, în timpul ispitelor, în sufletul nostru bucurie şi frică. Bucurie, pentru că ne-am învrednicit să păşim pe calea pe care au păşit Sfinţii şi mai ales Iisus Hristos, Care dăviaţă la toată lumea, însă suntem datori să avem şi frică, ca nu cumva mândria noastră să fie pricina ispitelor. Dar toţi cei care sunt smeriţi-cugetători sunt luminaţi de harul lui Dumnezeu şi pot să disceamă care ispite sunt trimise pentru sporirea duhovnicească şi pentru îmbogăţirea vieţii în Hristos, şi care sunt îngăduite de Dumnezeu pentru a neînţelepţi atunci când se trufeşte inima noastră.

Sfântul Isaac Sirul cel de Dumnezeu-insuflat ,,Despre ispite, întristări, dureri şi răbdare,, Traducere din limba greacă de Ieroschimonah Ştefan Nuţescu
SCHITUL LACU - SFÂNTUL MUNTE ATHOS
Editura EVANGHELISMOS Bucureşti - 2007

Pr. ARSENIE BOCA ,, CASATORIA ,,

   Vrajba în casă vine din păcate.

               Toate îşi au izvorul în păcate 


Neapărat vine vrajba în casă, dacă:
1. Căsătoria s-a început cu stângul, adică cu desfrânarea;

2. Mai vine apoi, dacă soţii trăiesc în căsătorie nelegitimă, sau fără cununie bisericească. Este un prim păcat, pe care toţi îl plătesc cu vrajba. De aceea, toţi trebuie să intre la cuminţenie şi să se legiuiască dacă sunt aşa;

3. Din curvii nemărturisite, făcute înainte sau după căsătorie. Astfel au intrat într-o casă nouă, cu o pecete drăcească pe trupul şi pe sufletul lor şi pentru că nu şi-au mărturisit acel păcat, are să le spargă casa, tocmai pentru că n-au omorât pe diavolul, care este cel care făcea acest lucru;

4. Lăcomia de avere a unui părinte când şi-a măritat sau şi-a căsătorit feciorul. O asemenea căsătorie nu ţine, pentru că s-a făcut cu o lucrare a diavolului. De vei mărita fata ta numai pentru avere, căsătoria lor va sfârşi cu vrajbă sau cu spargerea casei aceleia. Prin urmare, cuminţiţi-vă, părinţilor, cu sfaturile, când vă măritaţi fetele sau vă însuraţi feciorii!

5. Nepotrivirea de vârstă. Sunt părinţi care-şi mărită fetele la 14-16 ani, iar la 18, 19 ani fata lor este văduvă şi încă cu copil. Aceasta din cauza nepotrivirii de vârstă, căci ce poate face o fată aşa tânără în faţa unui vlăjgan, om în toată firea? Această diferenţă mare de vârstă este un păcat înaintea lui Dumnezeu. Şi din cauza aceasta, casa aceea nu ţine, ci se sparge şi în aceste cazuri părinţii trebuie să recunoască că au dat un sfat prost.

6. Din negrija de suflet a celor din casă, din negrija de Spovedanie, de Sfânta Împărtăşanie şi de rânduielile Bisericii, care sunt poruncile lui Dumnezeu, care dacă nu se păzesc, păzesc pe ale diavolului şi nu pot să aibă linişte;

7. Din petrecere fără post. Cei ce se umplu de mânie sunt cei plini de fiere, care se înmulţeşte în corpul omului atunci când mănâncă carne multă şi nu posteşte. Plin de fiere fiind, te umpli de mânie şi astfel îşi sar în cap unii la alţii. Aşa, pentru o vorbă cât de neînsemnată, pentru o bucată de lemn ce nu e la locul ei, îi sare în cap celuilalt;

8. Şi o ultimă pricină este desfrânarea soţilor. Dar soţii cum desfrânează, când sunt legiuiţi? Aşa bine, căci nu mai ţin seamă de miercuri, de vineri, de zilele postului şi de sărbători. Nu mai ţin nici o rânduială. Şi bate Dumnezeu nerânduiala ca să se facă rânduială.


Şi-acum iată pricinile pentru care trimite Dumnezeu pocanie asupra heiului (avutului) vostru:

1. Unul din stăpâni le drăcuie şi-atunci să nu se mire dacă i se împlineşte cuvântul căci dă Dumnezeu după cuvântul lui.
2. Lucrează Duminica. Că dacă Dumnezeu n-a lucrat nimic în una din zile nici ţie nu-ţi este îngăduit şi dacă vei lucra vei pierde nu numai ceea ce ai lucrat Duminica ci şi ce-ai lucrat peste săptămână. Să nu asculţi de sfaturile Guvernului când e vorba de cinstirea Duminicii. Guvernul îşi are socotelile lui, tu însă ai sufletul. Căci va veni vremea să ceri apa cu bilet! Da, va veni vremea să ceri apă cu bilet.
3. Şi mai are pagubă şi acela care se uită la ele ca la ochii lui din cap. Şi-a lipit inima lui de lucruri pieritoare. Pentru altceva a dat Dumnezeu inima, nu ca să ţi-o împotmoleşti în gunoiul lumii ci ca să ţi-o îndrepţi către Tatăl cel din ceruri. Pe El să-L iubim, de El să ne lipim inima, căci neasemănată e plata pe care ne-o dă Dumnezeu faţă de cea dată de lume. De aceea nu lipi inima ta nici de proprii tăi copii căci de-i pătimi durere în cele iubite peste măsură cine te va mângâia?
4. Ai cumpărat din mână rea, din mână pătimaşă, din mână care a furat sau de la unul care a curvit. De aceea înainte de a o amesteca cu ale tale dă-i apă sfinţită cu făină. Căci să ştiţi că păcatele trec şi-asupra pământului pe care-l calci şi-asupra vitelor. Când a fost izgonit Adam din Rai Dumnezeu a blestemat pământul: spini şi pălămidă să dea şi în sudoarea feţei să-şi câştige pâinea. Iar femeia în dureri să nască. O greşeală a noastră atârnă asupra întregii averi.
5. Cineva se ţine de vrăji asupra ta iar tu nu ai ocrotirea lui Dumnezeu asupra ta. Cineva lucrează cu diavolul asupra ta şi asupra vitelor tale. Şi tu tânjeşti, şi vitele tale tânjesc. Şi de ce pot lucra aceste puteri? Pentru că tu nu ai ocrotirea lui Dumnezeu ca să nu mai poată lucra duhurile rele, vrăjitorii şi altele atâtea toate. Curăţeşte-ţi trupul tău prin post, fă sfeştanie, pune-ţi o cruce în curte şi roagă-te lui Dumnezeu să te ocrotească.
6. Şi ai pagubă şi pentru că pe curtea pe care stai sau pe pământul pe care lucrezi apasă jurăminte sau nedreptăţi. Să luaţi seama să nu tăiaţi o brazdă din pământul care nu este al vostru căci aduce moarte. Se poate să mai ai asupra curţii şi alte păcate. Îi fi cumpărat acea curte cu bani munciţi într-o vreme când trăiai în desfrânare, aici sau în America. De aceşti bani deşi i-ai muncit nu te vei folosi căci şi asupra lor atârnă şi apasă păcatele de când i-ai muncit. Şi te urmăreşte Dumnezeu până în pânza albă. Pentru ce? Pentru că nu le mărturiseşti, pentru că ţi-i şerpi în sân, şi Dumnezeu lasă ca să te muşte.
7. Apasă blestemele părinţilor sau a altuia asupra casei tale sau asupra ta.
8. Sunt omoruri sau sinucideri făcute pe curtea ta sau ce e mai des, copii lepădaţi îngropaţi ici colo. Ba în gunoi, ba lâng-o altoaie şi copiii lepădaţi sunt păcate strigătoare la cer.
9. Stăpânii au păcate nemărturisite din tinereţe sau mai pe urmă şi nu le-au ispăşit. Că nu-i destul să le spui sub patrafir. Trebuie să le şi ispăşeşti de bună voie. De aceea vine bătaia lui Dumnezeu peste tot, peste câmp, peste vite şi peste tot lucrul mâinilor tale.

Parintele Arsenie Boca ,, Ridicarea casatoriei la inaltimea de taina,, Ed. Agaton, 2009

Care este voia lui Dumnezeu?

Sa ne predam viata si gandurile noastre in voia lui Dumnezeu

Dumnezeu - o iubire de care nu te poţi sătura… Mintea mea s-a oprit în Dumnezeu şi am încetat să scriu…

Cât de limpede îmi este că Domnul ne conduce. Fără El n-am putea nici măcar gândi binele; de aceea trebuie să ne predăm cu smerenie voii lui Dumnezeu, fiindcă Domnul ne călăuzeşte.
Toţi ne chinuim pe pământ şi căutăm libertatea, dar puţini sunt cei ce ştiu în ce anume stă libertatea şi unde se găseşte ea.
Şi eu doresc libertatea şi o caut zi şi noapte. Am înţeles că ea este la Dumnezeu şi e dată de Dumnezeu inimilor smerite care s-au pocăit şi şi-au tăiat voia proprie înaintea Lui. Celor ce se pocăiesc Domnul le dă pacea Lui şi libertatea de a-L iubi. Şi nu e nimic mai bun pe lume decât a iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele. în aceasta îşi găseşte sufletul odihna şi bucuria.
Noroade ale pământului, cad în genunchi înaintea voastră şi vă rog cu lacrimi: „Veniţi la Hristos! Eu cunosc iubirea Lui pentru voi. O cunosc şi de aceea strig întregului pământ. Dacă nu cunoşti ceva, cum vei vorbi despre aceasta?”
Vei întreba, poate: „Dar cum putem cunoaşte pe Dumnezeu?” Eu, însă, spun că vedem pe Domnul prin Duhul Sfânt. Şi tu, dacă te smereşti, atunci şi ţie Duhul Sfânt îţi va arăta pe Domnul nostru; şi atunci şi tu vei voi să strigi despre El întregului pământ.
Sunt bătrân şi aştept moartea, şi scriu adevărul din dragoste pentru norod, pentru care se întristează sufletul meu. Dacă aş putea ajuta fie şi numai un singur suflet să se mântuiască, şi pentru aceasta voi mulţumi lui Dumnezeu, dar inima mea suferă pentru întreaga lume şi mă rog şi vărs lacrimi pentru întreaga lume, ca toţi să se pocăiască şi să cunoască pe Dumnezeu şi să trăiască în iubire şi să se desfete de libertate în Dumnezeu.
Voi, toţi oamenii de pe pământ, rugaţi-vă şi plângeţi pentru păcatele voastre, ca Domnul să vi le ierte. Unde este iertarea păcatelor, acolo e şi o conştiinţă liberă şi iubire, chiar dacă una mică.
Domnul nu vrea moartea păcătosului [Iz 18, 32], iar celui ce se pocăieşte îi dă în dar harul Duhului Sfânt. El dă sufletului pacea şi libertatea de a fi cu mintea şi inima în Dumnezeu. Când Duhul Sfânt ne iartă păcatele, atunci sufletul primeşte libertatea de a se ruga lui Dumnezeu cu mintea curată; atunci el vede liber pe Dumnezeu şi rămâne întru El în odihnă şi bucurie. Aceasta e adevărata libertate. Dar fără Dumnezeu nu poate fi libertate, pentru că vrăjmaşii tulbură sufletul prin gândurile cele rele.
Voi spune adevărul în faţa lumii întregi: sunt un ticălos înaintea lui Dumnezeu şi aş fi deznădăjduit de mântuirea mea dacă Dumnezeu nu mi-ar fi dat harul Sfântului Său Duh. Şi Duhul Sfânt m-a învăţat şi de aceea scriu despre Dumnezeu fără osteneală, pentru că El mă atrage să scriu.
Mi-e milă şi plâng şi suspin pentru oameni. Mulţi gândesc: „Am făcut multe păcate: am ucis, am zburdat, am siluit, am defăimat, am desfrânat şi am făcut multe alte lucruri”, şi de ruşine nu vin la pocăinţă. Dar ei uită că înaintea lui Dumnezeu toate păcatele lor sunt ca o picătură de apă în mare.
O, fraţii mei din tot pământul, căiţi-vă până când mai e vreme! Dumnezeu aşteaptă cu milostivire pocăinţa noastră. Şi tot cerul, toţi sfinţii aşteaptă această pocăinţă. Aşa cum Dumnezeu este iubire [1, In 4, 8], aşa şi Duhul Sfânt în sfinţi e iubire. Cere iertare, şi Dumnezeu te va ierta. Şi când vei primi iertarea păcatelor, atunci în sufletul tău va fi bucurie şi veselie, şi harul Duhului Sfânt va intra în sufletul tău şi vei zice: „Iată adevărata libertate; ea este în Dumnezeu şi de la Dumnezeu”.
Harul lui Dumnezeu nu desfiinţează libertatea, ci o ajută numai să împlinească poruncile lui Dumnezeu. Adam era în har, dar voia lui nu era desfiinţată. La fel şi îngerii rămân în Duhul Sfânt, dar voia lor liberă nu este desfiinţată.
Mulţi oameni nu cunosc calea mântuirii, rătăcesc în întuneric şi nu văd Lumina Adevărului. Dar El a fost, este şi va fi, şi pe toţi îi cheamă cu milostivire la Sine: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, cunoaşteţi-Mă şi Eu vă voi da odihna şi libertatea”.
Iată adevărata libertate: când suntem în Dumnezeu, înainte însă nu ştiam aceasta. Până la douăzeci şi şapte de ani credeam numai că Dumnezeu există, dar nu-L cunoşteam, dar de când sufletul meu L-a cunoscut prin Duhul Sfânt, el se topeşte de dogoarea doririi Lui; şi acum cu inimă fierbinte îl caut ziua şi noaptea.
Domnul vrea ca noi să ne iubim unii pe alţii; în aceasta stă libertatea: în iubirea de Dumnezeu şi de aproapele. în aceasta e şi libertatea şi egalitatea. în rangurile pământeşti nu poate fi egalitate, dar acest lucru nu contează pentru suflet. Nu se poate ca fiecare să fie împărat sau prinţ; nu se poate ca fiecare să fie patriarh sau egumen sau în-tâi-stătător; dar în oricare rang e cu putinţă să iubeşti pe Dumnezeu şi să fii bineplăcut Lui şi numai aceasta contează. Şi cine iubeşte mai mult pe Dumnezeu pe pământ, acela va avea mai multă slavă în împărăţie. Cine iubeşte mai mult, acela se avântă cu tărie spre Dumnezeu, acela va fi aproape de El. Fiecare va fi preamărit pe măsura iubirii lui. Şi am înţeles că iubirea este felurită după tăria ei.
Cineva se teme de Dumnezeu ca să nu-L supere cu ceva - aceasta e întâia iubire. Cineva are mintea curată de gânduri - aceasta e cea de-a doua iubire, mai mare decât prima. Cineva are în chip simţit harul în sufletul său - aceasta e a treia iubire, încă mai mare. Cea de-a patra şi desăvârşita iubire de Dumnezeu e atunci când cineva are harul Duhului Sfânt în suflet şi în trup. Trupul unuia ca acesta se sfinţeşte şi după moarte se va preface în sfinte moaşte. Aşa a fost la marii sfinţi mucenici, la proroci şi la cuvioşi. Cine a ajuns la această măsură rămâne neatins de iubirea trupească. El se poate culca liber cu o fată, fără a încerca faţă de ea nici un fel de dorinţă. Iubirea lui Dumnezeu e mai puternică decât iubirea de fată spre care este atrasă toată lumea, afară de cel ce are harul lui Dumnezeu în deplinătate; pentru că dulceaţa Duhului Sfânt renaşte omul întreg şi1 învaţă să iubească pe Dumnezeu în deplinătate. Pentru deplinătatea iubirii dumnezeieşti, sufletul rămâne neatins de lume; chiar dacă omul trăieşte pe pământ în mijlocul altora, din iubirea lui pentru Dumnezeu el uită tot ce este în lume. Nenorocirea noastră stă în aceea că, din pricina mândriei minţii noastre, nu stăruim în acest har şi el părăseşte sufletul, şi sufletul îl caută plângând şi suspinând, şi zice: „Sufletul meu tânjeşte după Domnul”.

Sfântul Siluan Athonitul ,,Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei ,, Editura Deisis, pag. 44-50

Staretii de la Optina - Cuviosul Ilarion

              Minunile staretilor de la Optina

Străvederea stareţului Varsanufie

Cuviosul Varsanufie era înzestrat cu darul clarviziunii nu mai puţin decât ceilalţi stareţi. În el acest dar se manifesta oarecum deschis. În toată înfăţişarea lui exista ceva asemănător cu marii prooroci sau apostoli, în care se oglindea, ca o lumină clară, slava lui Dumnezeu. Despre înfăţişarea lui interioară e greu de spus în două cuvinte. Un stareţ adevărat, aşa cum era el, trebuie să fie înzestrat cu darul proorociei. Dumnezeu îi descoperă nemijlocit trecutul, prezentul şi viitorul. Aceasta este clarviziunea. Acest dar – de a vedea sufletul omenesc – îi dă posibilitatea de a-i îndrepta pe cei lacomi, de a-i îndruma de pe drumul greşit pe cel adevărat, de a vindeca bolile sufleteşti şi trupeşti, de a alunga demonii. Toate acestea l-au caracterizat pe părintele Varsanufie. Un asemenea dar are nevoie de nevoinţă neîntreruptă, de sfinţenia vieţii. Mulţi oameni au văzut stareţi învăluiţi de lumină în timpul rugăciunii lor. L-au văzut şi pe stareţul Varsanufie oarecum strălucind în timpul dumnezeieştii liturghii. O martoră în viaţă ne-a transmis despre acest lucru. Întradevăr, el a mers pe urmele marilor săi înaintaşi şi «a intrat în rândurile învingătorilor din oastea lui Hristos». În anul 1903 stareţul scria: „Demult, în sufletul meu tăinuiam dorinţa De a rupe toate legăturile cu lumea deşartă, De a începe o altă viaţă – o viaţă de nevoinţe: În obştea călugărilor să mă izolez pe veci Unde aş fi putut şi să plâng şi să mă rog! Cutreierând prin lumea rebelă şi aspră Să suport cu smerenie necazurile şi greutăţile ei Şi să aştept să încep o nouă viaţă duhovnicească Să aduc roade vrednice de pocăinţă, Şi să intru cu bărbăţie în rândurile biruitoare Ale marii armate a lui Hristos“. Clarviziunea părintelui Varsanufie era excepţională. Spre pomenirea lui, părintele Vasile Şustin a descris multe întâmplări. Maria Vasilievna Şustina, sora protoiereului, ne-a trimis următoarea povestire, care se referă la sora lor decedată: „Părintele Varsanufie i-a recitat surorii mele de 9 ani, Ana, următoarea poezie: „Pasărea lui Dumnezeu nu cunoaşte Nici griji, nici greutăţi, Şi nu-şi construieşte cuib pentru mulţi ani“. Apoi a continuat: „La stareţul Ambrozie a venit o moşiereasă bogată împreună cu fiica ei frumoasă, ca să îi ceară blagoslovenie pentru căsătoria cu un husar. Stareţul Ambrozie i-a răspuns: „Ea va avea un Mire mult mai minunat şi mai onorabil. Veţi vedea că va veni El Însuşi în noaptea de Paşti“. Şi a venit Paştele. Toţi erau frământaţi, se înfierbântaseră de tot şi ardeau de nerăbdare. Când s-au întors de la biserică, mesele erau încărcate de bucate. Mama tinerei fete stătea pe verandă şi a văzut o imagine minunată. Zorile începuseră să se ivească. La un moment-dat a exclamat: «Iată că vine o troică pe drum – sigur este mirele». Însă troica a trecut în goană pe lângă ei. După ea a apărut o a doua troică, însă şi aceea a trecut pe lângă ei. Fata a ieşit pe verandă şi a spus: «Mie mi-e rău!». Apoi au auzit clopoţeii. Mama ei s-a repezit să dea ordine, însă a auzit strigătul puternic al fiicei: «Iată, Mirele meu minunat!». Ea a alergat înapoi şi ce i-a fost dat să vadă: fata ei ridicase mâinile către cer şi căzuse fără cunoştinţă.“ Această povestire, ca şi versurile despre pasărea lui Dumnezeu care «nu-şi face cuib pentru mulţi ani» au fost proorocii pentru Ana. Când a împlinit 19 ani, ei i-a plăcut un tânăr, apoi un altul mai bun, însă nu i-a fost dat să se bucure de fericire. În timpul războiului civil ea a trebuit ca, împreună cu părinţii, să părăsească ferma din gubernia Poltava şi să se îndrepte spre sud. Pe drum, în apropiere de Krâm, Ana s-a îmbolnăvit de febră tifoidă şi a murit. Înainte de moarte s-a împărtăşit cu Sfintele Taine. Iată cum s-a împlinit prezicerea părintelui Varsanufie. Aceeaşi Maria Vasilievna scrie: „Altădată stareţul a prevenit-o pe o călugăriţă tânără să nu fie încrezătoare în sine. În scurt timp însă, ea singură s-a apucat să citească Psaltirea în biserică pentru cei morţi şi a refuzat participarea altor călugăriţe. La miezul nopţii a simţit că îi este frică, a luat-o la fugă şi şi-a prins îmbrăcămintea cu uşa. De dimineaţă au găsit-o pe duşumea, în delir. Au dus-o la sanatoriu, unde a stat un an şi s-a întors încărunţită“. Nouă ne sunt cunoscute câteva cazuri de clarviziune a stareţului Varsanufie dovedite în timpul spovedaniei fiilor lui

duhovniceşti. Elena Alexandrovna Nilus ne-a povestit că odată, când a mers împreună cu soţul să se spovedească la stareţ (iar el, în chip excepţional, îi spovedea în acelaşi timp, pentru că ştia că ei nu au secrete unul faţă de celălalt), l-a întrebat pe Serghei Alexandrovici dacă a săvârşit un păcat anume: „Da – a răspuns el – însă eu nu am considerat că e păcat“. Atunci stareţul i-a explicat lui Nilus păcătoşenia faptei lui sau a gândului şi a exclamat: „Şi poliţa aţi rupt-o în bucăţi, Serghei Alexandrovici“. Tânăra domnişoară Sofia Konstantinova a venit în vizită la Nilus în schitul Optina şi la spovedanie s-a plâns stareţului că, locuind în casă străină, e lipsită de posibilitatea de a ţine posturile. „Dar de ce acum, în timpul călătoriei, în ziua de post v-aţi ispitit cu salamul?“, a întrebat-o stareţul. Sofia Konstantinova s-a înspăimântat: „Cum a putut stareţul să afle acest lucru?“. O întâmplare asemănătoare a avut loc cu Sofia Mihailovna Lopuhina, născută Osorghina. Ea a povestit că a mers la schitul Optina când era o tinerică de 16 ani. Mulţimea de o mie de oameni din jurul „hibarcăi“ stareţului a uimit-o. (Hibarcă se numea căsuţa de lemn unde locuia stareţul). Ea s-a suit pe un buştean ca să îl vadă pe stareţ când iese. Nu după mult timp, stareţul a apărut şi, deodată, i-a făcut semn să se apropie. El a condus-o în chilie şi i-a povestit toată viaţa ei, an cu an, enumerând-i toate greşelile, când şi unde le-a săvârşit şi a pomenit personajele după numele lor. Iar apoi i-a spus: „Mâine tu vei veni la mine şi îmi vei repeta tot ce ţi-am spus. Nu am vrut decât să te învăţ cum trebuie să te spovedeşti“. Sofia Mihailovna nu a mai fost de atunci la schitul Optina. L-a revăzut pe stareţ când acesta a poposit la Moscova, în drum spre Golutvin. Îmbătrânise mult şi era tras la faţă. Spunea că e limpede că Dumnezeu îl iubeşte, dacă i-a trimis o astfel de încercare. A trecut un an. Ea s-a căsătorit cu Lopuhin. Stareţul a murit. Pe neaşteptate, în apartamentul ei s-a auzit soneria. A intrat un călugăr de statură foarte înaltă şi i-a dat două icoane din partea părintelui care murise; după dispoziţia lui, ele fuseseră aşezate în coşciug şi lăsate cu limbă de moarte pentru ea şi verişoara ei primară, S. F. Samarina. De icoana „Kazanskaia“ a Maicii Domnului, Lopuhina nu s-a despărţit niciodată. Excepţii a făcut numai atunci când i-a dat-o soţului care s-a aflat în temniţă. O a treia întâmplare, tot atât de minunată la spovedanie a avut loc în Golutvin, cu Nicolae Arhipovici Jukovski, astăzi ajuns la adânci bătrâneţi, dar care e sănătos şi trăieşte în Franţa, aşa cum trăieşte şi S.M. Lopuhina, cea care ne-a dat voie deplină să aducem la cunoştinţă povestirea despre relaţia ei cu stareţul (pe care ne-a comunicat-o monahia Taisia). Părintele egumen Innochentie Pavlov, care şi-a început viaţa monahală la Optina spre sfârşitul anului 1908 ne-a povestit prima lui spovedanie la stareţ. În acea perioadă, conducătorul schitului şi stareţ era părintele Varsanufie. Din Brazilia, părintele care astăzi e mort, ne-a scris: „Acesta a fost un stareţ admirabil care a avut darul clarviziunii ce l-am simţit pe pielea mea atunci când m-a primit în mănăstire şi pentru prima dată m-a spovedit. Eu am amuţit de spaimă pentru că am văzut în faţa mea nu un om, ci un înger în trup, care îmi citeşte gândurile cele mai ascunse, îmi aminteşte faptele pe care le-am uitat, persoanele şi altele. Am fost cuprins de o teamă nefirească. El m-a încurajat şi a spus: „Nu te teme, acest lucru nu pot să-l fac eu, Varsanufie păcătosul, ci Domnul mi-a descoperit despre tine. Cât trăiesc eu să nu vorbeşti nimănui despre ceea ce simţi acum, dar după moartea mea poţi să vorbeşti“. În ultimele fragmente ale acestei povestiri, stareţul însuşi descoperă Izvorul harului şi al darului său. 

extras text din ,, Ne vorbesc staretii de la Optina,, EDITURA:EGUMENITA 

RASTIGNIREA DOMNULUI NOSTRU IISUS HRISTOS

   Toate cele patru Evanghelii sunt asemănătoare în afirmaţia că Iisus a murit într-o zi de vineri, ziua pregătirii sabatului (Matei 27, 62; Marcu 15, 42; Luca 23, 54; Ioan 19, 31).

 Despre semnificaţia pe care o dă morţii Sale, Iisus vorbeşte când se află pentru ultima oară cu cei doisprezece, la Cina care a avut loc într-o casă din Ierusalim, proprietatea unei cunoştinţe a lui Iisus. El concentrează în ultima cină toată viaţa Sa. Cina cea de taină s-a desfăşurat în cadrul unei cine pascale. Cina cea de taină a avut loc în Joia Mare, către seară. Aceasta a fost o cină pascală, dar nu în sensul că Mântuitorul ar fi celebrat cu ucenicii Săi paştile iudaic, care începea de fapt în seara zilei următoare, ci în sensul că El a instituit un nou Paşti, adică Taina Sfintei Euharistii, care avea să fie pentru Biserică o permanentă actualizare a jertfei adevăratului Miel pascal. Patimile desemnează ultima perioadă din viaţa lui Iisus, intervalul cuprins între momentul arestării Sale în grădina Gehtimani şi cel al înmormântării într-o altă grădină, lângă Golgota.

 Itinerariul urmat de Iisus îl poartă succesiv la casa lui Anna, a lui Caiafa, la pretoriul lui Pilat, palatul lui Antipa şi în sfârşit, de la pretoriu la Golgota sau „locul Căpăţânii", dealul execuţiilor lângă care este mormântul. 

La romani existau trei tipuri de pedepse capitale şi anume: decapitarea, arderea şi crucificarea prin care a fost ucis şi Mântuitorul Iisus Hristos. 

De obicei pedepsele capitale erau precedate de flagelare. Biciuirea însoţea crucificarea. Flagelarea, obişnuită într-o condamnare la crucificare, a fost aplicată lui Iisus în urma hotărârii lui Pilat. Pedeapsa era atât de brutală, că mulţi condamnaţi nu rezistau şi mureau în timpul biciuirii.

 După încheierea flagelării, lui Iisus i-au fost puse haine, după care porneşte spre Golgota. Iisus străbate drumul până la Golgota purtând crucea în spate. La sosirea pe Golgota, soldaţii execută sentinţa. 

Deşi Evanghelia după Marcu (15, 25) situează ora crucificării la ceasul al treilea, Evanghelia după Ioan relatează că Pilat ar fi pronunţat sentinţa cam la al şaselea ceas, iar răstignirea ar fi avut loc înainte de unu după amiază.
 De fapt, acesta este momentul în care cele trei Evanghelii sinoptice situează începutul unui fenomen extraordinar, întuneric, care însoţeşte agonia lui Iisus şi care se prelungeşte până la trei după amiază, ora morţii. 

 Deasupra capului, pe cruce, este pusă o tăbliţă care conţine nucleul acuzaţiei şi sentinţei, cu expresia „regele iudeilor". 

 Scena răstignirii este dată de cele patru Evanghelii, că Iisus este aşezat între doi bărbaţi răstigniţi şi ei. Evanghelia lui Luca menţionează un răspuns al lui Iisus la răstignirea Lui.

E vorba de o scurtă rugăciune în care cere ca aceia care-L crucifică să fie iertaţi: „Părinte iartă-le lor, că nu ştiu ce fac" (Luca 23, 34). Agonia lui Iisus a fost destul de scurtă, încât Pilat a fost surprins (Marcu 15, 44).

 După cel puţin doua ore de la răstignire, Iisus moare pe cruce, pe la aproximativ ora trei după-masa. 

 Evanghelia după Marcu (15, 37) şi cea după Ioan (27, 50), relatează moartea lui Iisus însoţită de „un strigăt mare" scos de Iisus, care ar fi urmat imediat încercării de a-i da oţet. 

 Ioan (19, 30) situează moartea după acelaşi episod, deşi aici se spune explicit că Iisus a luat băutura şi rosteşte, înainte de a muri, fraza: „Săvârşitu-s-a". Apoi „plecându-şi capul, şi-a dat duhul".
 Potrivit Evangheliei lui Ioan, plecarea capului de către Iisus nu înseamnă că rămâne inconştient, ci că, murind, se adresează celor apropiaţi Lui care sunt jos, lângă cruce, dăruindu-le Duhul Sfânt.  Conform Evangheliei lui Luca, ultima frază a lui Iisus este o rugăciune de încredere în Dumnezeu: „Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu" (Luca 23, 46).
 Moartea lui Iisus este una reală, fizică, venită după o lungă succesiune de injurii, umilinţe şi chinuri, începute odată cu arestarea la Gehtimani în noaptea de joi spre vineri, culminând cu răstignirea, pe Golgota.

În cele din urmă, cu trupul şi duhul distruse de ostilitatea umană şi de tăcerea divină, Iisus moare.  La iudei, dacă după crucificare era zi de odihnă, cei crucificaţi trebuiau daţi jos de pe cruce, astfel trebuia să li se grăbească moartea şi să fie înmormântaţi înainte de apusul soarelui, de începerea zilei de sărbătoare. În cazul lui Iisus şi a altor condamnaţi, în vinerea aceea era ajunul celei mai mari sărbători iudaice, Paştile, şi, prin urmare, trebuiau să moară şi să fie înmormântaţi înainte de sfârşitul zilei. 

Din acest motiv (Ioan 19, 31), Pilat a acceptat cererea autorităţilor iudaice de a da trupurile jos de pe cruce să fie înmormântate. Sistemul obişnuit era să li se zdrobească fluierele picioarelor celor atârnaţi, încă vii, deoarece astfel se producea o moarte rapidă. Această practică a fost aplicată celor doi bărbaţi crucificaţi odată cu Iisus. La Iisus n-a fost nevoie, deoarece agonia Lui a fost scurta, de aceea, când soldaţii au ajuns la Iisus au văzut că este deja mort. Unul dintre ei se asigură străpungându-i coasta cu suliţa, să-i dea lovitura de graţie. Tăietura este făcută atât de mare încât poate intra în ea mâna (Ioan 20, 25). Şi din rană iese „sânge şi apă" (Ioan 19, 34).

 Evanghelia după Ioan pune în legătură sfârşitul lui Iisus cu sacrificarea mieilor pascali care avea loc în acel ajun de Paşti şi căruia, aşa cum este prescris, nu I se zdrobeşte nici un os şi care moare străpuns, dând viaţă şi dăruindu-se total ca instaurator al noului legământ între Dumnezeu şi omenire. Este relatarea celui care a văzut cu propriii ochi şi poate depune mărturie. Şi încheie: „şi acela ştie că spune adevărul, ca şi voi să credeţi" (Ioan 19, 35-37).   Responsabilitatea pentru înmormântarea lui Iisus şi-o ia un bărbat şi anume Iosif din Arimateea. Acesta, membru al aristocraţiei laice din Ierusalim, singurul cunoscut de guvernator, „îndrăznind, a intrat la Pilat şi a cerut trupul lui Iisus" (Marcu 15, 43). După ce a primit permisiunea din partea lui Pilat, Iosif din Arimateea se întoarce pe Golgota cu un giulgiu pe care l-a cumpărat (Marcu 15, 46). Potrivit Evangheliei lui Ioan 19, 39, pe Golgota a venit şi Nicodim. După ce L-au coborât de pe cruce, trupul lui Iisus este aşezat pe giulgiu. Înfăşurarea în giulgiu a unui cadavru este specific obiceiurilor funerare iudaice. După ce a fost înfăşurat, trupul a fost pus în mormânt. Moartea Mântuitorului a fost benevolă, pe când la ceilalţi oameni este inevitabilă, chiar dacă au fost eliberaţi de păcat. Iisus nu moare moartea Sa. El nu poartă moartea ca o osândă în sine. Aşa cum a luat asupra Sa păcatul altora, aşa ia şi moartea altora. Moartea altora a trebuit să o ia Iisus asupra Sa pentru că a luat păcatul lor. Păcatul atrage după sine moartea. Suferinţa lui Iisus reprezintă suferinţa deplină care sfârşeşte în moarte. Iisus s-a făcut om pentru a putea intra în solidaritate cu omenirea, cu scopul de a o mântui.

Pr. Radu Botiş
continuare http://www.art-emis.ro/religie/3504-moartea-si-invierea-domnului.html