Smerenia - cea mai mare virtute pe care o poate dobândi creştinul

Pentru smerenie

Un bătrîn a zis „că mai mult decît orice avem trebuinţă de smerenie. 

La tot cuvîntul ce auzim să zicem: Iartă!”

Căci smerenia strică toate meşteşugurile vrăjmaşului. 

Să cercăm şi noi şi să vedem ce putere are cuvîntul bătrînului. Pentru ce mai întîi de toate trebuie să avem smerenie şi nu înfrînare, mai ales că şi Apostolul zice: Cel ce se sîrguieşte spre toate, are înfrînare. 

Sau pentru ce să nu avem frică de Dumnezeu, căci zice Scriptura: începutul înţelepciunii este frica Domnului; şi în altă parte: Cu frică de Dumnezeu ne îndepărtăm de la răutate.


Pentru ce n-a zis să avem în primul rînd milostenia sau credinţa, căci zice: cu milostenia şi cu credinţa se curăţesc toate păcatele.

 Iar Apostolul zice: Fără credinţă, nu poate cineva să placă lui Dumnezeu. 

Dacă pentru milostenie, credinţă, frica lui Dumnezeu şi înfrînare se spun cele de mai sus, pentru ce, lăsîndu-le pe acelea, a zis să avem smerenie înainte de orice?

Bătrînul vrea să ne arate că nici frica lui Dumnezeu nici milostenia, nici credinţa, nici postul, nici altă faptă bună nu se pot săvîrşi fără smerenie. 

 De aceea zice să avem înainte de orice smerenie, adică gînd şi cuget smerit, să fim gata la tot cuvîntul ce auzim să zicem: „Iartă!” fiindcă prin smerenie se nimicesc toate uneltirile vrăjmaşului.

Vedeţi, fraţilor, cîtă putere are smerenia?
Diavolul, însă este şi se numeşte împotrivitor. Este vrăjmaş pentru că nu iubeşte pe om şi binele; este împotrivnic pentru că se împotriveşte la toată fapta bună. 

 Vrea cineva să se roage? El meşteşugeşte în tot chipul să-l oprească cu poftele cele rele, cu robirea minţii şi cu trîndăvia. 

Vrea să facă milostenie cineva? El îl opreşte prin îndărătnicire şi scumpete.
Aşa se împotriveşte la tot lucrul bun ce vrem a face. De aceea se numeşte nu numai vrăjmaş, ci şi împotrivitor.

 Prin smerenie însă, se strică toate împotrivirile lui, că mare lucru este smerenia! 

Toţi Sfinţii Părinţi prin smerenie s-au îndreptat şi cu osteneala ei au săvîrşit calea mîntuirii.

 Precum zice: „Vezi smerenia şi osteneala mea şi lasă toate păcatele mele.” 

Numai smerenia poate singură să povăţuiască spre Împărăţia Cerurilor; şi precum zicea Avva Ioan: „numai smerenia nu are zăticnire şi poticnire.”

Să ne smerim dar, şi noi puţin, şi ne vom mîntui. De nu putem să ne ostenim ca nişte neputincioşi ce sîntem, măcar să ne sîrguim a ne smeri.
Şi cred milei lui Dumnezeu că pentru oricît de mică faptă ce o vom săvîrşi cu smerenie, ne vom folosi şi ne vom împărtăşi de sălăşluirea Sfinţilor celor ce s-au ostenit, desăvîrşit şi mult s-au ostenit pentru Dumnezeu.
Dacă găsim pricină că din slăbiciune nu ne putem osteni pentru a ne smeri, ce pricină avem, fraţilor! Fericit este cel ce are smerenie. 

De aceea, un sfînt bătrîn a lăudat mai mult pe un frate smerit decît pe alţii, zicînd că smerenia nu se mînie, nici face pe cineva să se mînie. 

Smerenia este mare, că singură se împotriveşte trufiei şi păzeşte pe om de dînsa. 

Nimeni nu se mînie fără numai pentru avere, pentru bucate şi pentru altele, pe cînd smerenia nu se mînie, nici face pe cineva să se mînie.
De aceea, precum am zis, mare este smerenia şi puternică a trage darurile lui Dumnezeu asupra omului. 

Iar dacă vine acest dar, acoperă pe om şi de celelalte două patimi care sînt foarte grozave: că ce este mai rău decît a te mînia şi a face şi pe altul să se mînie, precum a zis sfîntul acela. 

Căci nicidecum nu se cuvine călugărului a se mînia, nici a face pe altul să se mînie.

Adevărul vă spun că cel ce este cîrtitor, de nu se va acoperi mai curînd de darul lui Dumnezeu, puţin cîte puţin îşi iese din minte şi se îndrăceşte, tulburîndu-se şi pre sine şi pre alţii. 

De aceea, zice că smerenia nu se mînie, nici face pe cineva să se mînie, ci mai vîrtos păzeşte pe suflet de toată patima şi ispita.

Sfîntul Antonie, cînd a văzut cursele diavolului întinse pe faţa pămîntului şi oftînd a întrebat pe Dumnezeu: „Doamne, oare cine va putea scăpa de acestea?”, a primit răspuns că numai smerenia; ba mai mult, nu numai că scapă, ci nici nu este prinsă de ele. 

Vezi putere, frate? Vezi darul acestei fapte?
Cu adevărat nu este alt lucru mai tare decît smerenia, nimic nu o biruieşte. 

Orice întristare i s-ar întîmpla smeritului, îndată se defăimă şi se osîndeşte că vrednic este de această întristare: nu-i place niciodată să defaime pe altul; nu aruncă niciodată vină asupra altuia.
Astfel petrecînd fără tulburare şi fără întristare cu toată odihna, niciodată nu se mînie, nici face pe altul să se mînie.

Drept aceea bine a zis sfîntul că mai înainte de toate se cade a avea smerenie. 

Însă sînt două feluri de smerenie, precum sînt şi două trufii.

Prima mîndrie este aceea cînd cineva necinsteşte pe fratele său şi-i zice cuvinte urîte, nesocotindu-l, iar pe sine mai de cinste ca acela crezîndu-se. Unul ca acesta de nu se va întoarce îndată şi de nu se va nevoi să se îndrepte, puţin cîte puţin cade în cea de a doua mîndrie: mîndria împotriva lui Dumnezeu, socotind că tot lucrul bun ce a săvîrşit singur el l-a lucrat, cu mintea şi cu înţelepciunea lui şi nu cu ajutorul lui Dumnezeu.

Am văzut fraţilor, pe cineva odată întru această ticăloasă stare, căruia de-i zicea cineva din fraţi vreun cuvînt, îl scuipa şi-i zicea: „Cine eşti tu? Nu cunosc decît pe Zosima şi pe Macarie.”

Apoi a început să-i defaime şi pe aceştia şi să zică: „Nu ştiu decît pe Vasile şi Grigorie”; iar peste puţină vreme şi pe aceştia a început a-i defăima zicînd: „Nu ştiu decît numai pe Petru şi pe Pavel.”
Acestuia i-am zis: „Frate, curînd o să te văd că-i defaimi şi pe aceştia.” 

Şi credeţi-mă; peste puţină vreme a început să zică: „Şi cine este Petru şi Pavel? 

 Nu sînt nici aceştia nimic, afară de Sfînta Treime”, iar mai pe urmă s-a mîndrit şi asupra lui Dumnezeu şi aşa s-a îndrăcit.

De aceea, sîntem datori fraţilor, să ne nevoim din toată puterea noastră, să nu primim mîndria cea dintîi. 

Să ştiţi şi aceasta că este o mîndrie mirenească şi este o mîndrie călugărească. Mîndria mirenească înseamnă a te mîndri asupra fratelui tău că eşti mai bogat decît el, mai frumos, mai puternic, că porţi haine mai bune şi altele asemenea. 

 Cînd vezi pe cineva fălindu-se cu acestea, sau că mănăstirea lor este mai mare şi mai bogată, că are fraţi mulţi, să ştii că toţi aceştia se află în mîndria cea lumească. 

Tot aşa şi cei ce se trufesc cu cele fireşti, că are glas frumos şi cîntă bine, că este blînd şi slujeşte cu credinţă şi fără vicleşug, cu toate că acestea par mai vrednice de laudă decît cele dintîi, tot ale mîndriei lumeşti sînt. 

Are mîndrie călugărească cel ce se trufeşte că priveghează, că posteşte, înşirînd şi alte fapte bune ce face. Şi de nu putem nicidecum să nu ne mîndrim, să ne mîndrim cu cele călugăreşti, iar nu cu cele lumeşti. 

Iată, v-am spus ce este mîndria cea dintîi şi ce este cea de a doua, care este mîndria lumească şi care cea călugărească. 

Deci să venim acum şi la cele două smerenii.
Smerenia cea dintîi este a socoti pe fratele tău mai cu minte şi la toate mai bun decît tine şi, fără a lungi cuvîntul, cînd cineva se socoate mai prejos decît toţi. 

Aceasta este cea dintîi smerenie, adică începătoare, căci te smereşti, socotindu-te mai mic decît altul, fără ca totuşi să te socoţi de nimic, ci tot ţi se pare a fi ceva. 

Cea de-a doua şi desăvîrşită smerenie este cînd nu numai pe tine te socoteşti de nimic, ci şi toate faptele tale le crezi că sînt din mila lui Dumnezeu, iar nu din hărnicia ta.

 Aceasta este smerenia cea adevărată a Sfinţilor, care se naşte în suflet din lucrarea poruncilor.


IEROMONAH IOAN IAROSLAV ,,CUM SĂ NE MÂNTUIM? ,,
DUPĂ ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI.
SCARA ŞI MĂNĂSTIREA SFINŢII ARHANGHELI MIHAIL ŞI GAVRIIL – PETRU VODĂ, 2005

OTRAVA MANDRIEI, Mama tuturor pacatelor, Dumnezeu Te Iubeste

Cel mai mare pacat ce osandeste sufletul la  suferinta si moarte 

Pacatul mandriei are in dezvoltarea sa cateva stadii, si incepe cu slava desarta.

Simptomele slavei desarte: setea de laude; nesuferirea mustrarilor, moralei si reprosurilor; purtarea banuitoare si ranchiunoasa; banuirea altora, greutatea in a cere iertare, cautarea cailor usoare; omul joaca permanent teatru in prezenta altora, cu scopul de a prezenta o aparenta evlavioasa, ascunzandu-si cu multa grija patimile si neajunsurile.

Omul inceteaza sa-si mai vada pacatele, nu-si mai baga de seama defectele, incepe sa-si minimalizeze vinovatia ori sa si-o nege cu totul, ba uneori chiar s-o arunce asupra altora, si in schimb incepe sa-si exagereze si propriile cunostinte, propria experienta, propriile calitati si virtuti. Pe masura evolutiei bolii, in parerea sa despre sine el devine mare, vrednic de slava. De aceea se si cheama aceasta boala “mania grando­rii”. In starea aceasta, omul nu numai ca-i osandeste pe altii, ci incepe sa-i dispretuiasca si sa-i fie sila de ei, si chiar sa le faca rau. Izbaveste-ne, Doamne, de asta!

Iar cand bolnavului i se pare ca nimeni nu-l intelege, nimeni nu-l iubeste, ci toti il persecuta si vor sa-i faca rau, boala aceasta se numeste ma­nia persecutiei.

Mania grandorii si mania persecutiei sunt ce­le mai raspandite forme de boala sufleteasca. Aceste boli sunt legate de aprecierea excesiva a propriei persoane, atunci cand sentimentul exa­gerat al propriei valori starneste dispret si atitudine dusmanoasa fata de oameni.

Cel mandru este intotdeauna nemultumit de cei din jur si de conditiile sale de viata, si de ace­ea ajunge cateodata la deznadejde, hula, insela­re, iar uneori si la sinucidere.

In stadiul de inceput, mandria este greu de re­cunoscut. Doar un duhovnic incercat sau un psi­holog incercat poate stabili fara gres aceasta pa­tima atunci cand ea se afla in fasa.

Omul se poarta aparent normal, insa un ochi experimentat recunoaste in el inceputul bolii. Omul e multumit de sine.

 Este bine dispus: canta, zambeste, adeseori chiar rade si cateodata hoho­teste fara pricina; face pe originalul, pe spiritualul; cauta sa atraga cu orice pret atentia celor din jur; ii place sa vorbeasca mult, iar in convorbirile lui se aude la nesfarsit “Eu“, insa un singur cuvant dezaprobator face ca dispozitia lui sa se schimbe rapid, si el devine abatut, ca in urma unei laude sa infloreasca din nou. In general insa, in stadiul acesta dispozitia lui ramane luminoasa.

In continuare, daca omul nu-si da seama de pacatosenia sa, daca nu se pocaieste si nu se in­dreapta, boala lui duhovniceasca evolueaza si se acutizeaza.

In om apare convingerea sincera de faptul ca este mai presus de altii. Aceasta convingere se transforma in patima de a comanda, si el ince­pe sa dispuna dupa bunul plac de atentia, de timpul si de puterile altora. Devine obraznic: se apuca de orice, chiar daca nu face decat sa strice si sa incurce, in toate se baga, chiar si in familii­le altora.

In stadiul acesta, dispozitia omului mandru se strica, fiindca el intampina deseori rezistenta celor din jur. El devine, treptat, tot mai irascibil, incapatanat, certaret, nesuferit de nimeni. Fires­te, oamenii incep sa-l evite, dar el este convins de dreptatea sa si considera ca pur si simplu ni­meni nu vrea sa-l inteleaga, si ca atare o rupe cu toti. Rautatea si ura, dispretul si ingamfarea se instaleaza si prind radacini in sufletul lui. 

Sufle­tul ii devine intunecat si rece, mintea i se intuneca, si omul iese din orice supunere. Scopul lui este sa iasa cum vrea el, sa-i faca pe ceilalti sa se simta inferiori, sa-i impresioneze si sa-si demon­streze „dreptatea”. Tocmai trufasi de felul acesta creeaza schismele si ereziile.

In urmatoarea etapa de dezvoltare a bolii, omul o rupe si cu Dumnezeu… Tot ce are, inclu­siv calitatile si unele virtuti, si le atribuie siesi. El e convins ca-si poate aranja viata fara ajutorul al­tora si ca poate dobandi singur tot ce-i trebuie in viata. El se simte mare voinic chiar si atunci cand are o sanatate plapanda. Se ingamfa cu „intelep­ciunea” sa, cu cunostintele sale, si se mandreste cu tot ce are – iar rugaciunea lui devine nesincera, rece, fara frangere de inima, iar mai apoi ince­teaza de tot sa se mai roage. 

Starea lui sufleteas­ca se face negrait de intunecata, dar totodata el e convins ca e pe calea cea dreapta si continua sa mearga cu graba spre propria pierzare.
Cum sa recunoastem trufia din noi?

La intrebarea: „Cum sa recunoastem trufia din noi?”, arhiepiscopul Iacov al Novgorodului scrie urmatoarele:

„Ca sa o pricepi, ca s-o simti, baga de seama cum te vei simti atunci cand cei din jurul tau fac ceva asa cum nu-ti place tie, im­potriva voii tale. Daca in tine ia nastere in pri­mul rand nu gandul de a indrepta cu blandete greseala, ci nemultumirea si mania, sa stii ca esti trufas, si inca profund trufas”.

Daca pana si cele mai mici nereusite te intris­teaza si te apasa, incat nu te mai inveseleste nici gandul la Purtarea de grija dumnezeiasca, ce ia parte la treburile noastre, sa stii ca esti trufas, si inca profund trufas.

Daca esti fierbinte fata de nevoile proprii si re­ce fata de nevoile celorlalti, sa stii ca esti trufas, si inca profund trufas.

Daca atunci cand vezi restristile altora, fie aces­tia chiar si vrajmasi ai tai, te bucuri, iar cand vezi fericirea neasteptata a aproapelui te intristezi, sa stii ca esti trufas, si inca profund trufas.

Daca te jignesc chiar si observatiile moderate cu privire la neajunsurile tale, iar laudele pen­tru calitati pe care de fapt nu le ai iti fac placere, te incanta, sa stii ca esti trufas, si inca profund trufas.

Ce se mai poate adauga la aceste semne prin care omul poate recunoaste trufia din el insusi? Poate numai ca daca asupra omului cade frica, si acesta este un semn al trufiei. Sfantul Ioan Scararul scrie despre aceasta:
“Sufletul mandru e rob al fricii; nadajduind in sinesi, el se teme si de un zgomot slab, pana si de o umbra. Fricosii isi pierd adeseori mintile, si pe drept – fiindca drept este ca Domnul sa-i paraseasca pe cei mandri, ca si ceilalti sa invete sa nu se mandreasca”.
„Trufia cea mai mare sta in aceea ca omul, de dragul slavei desarte, sa arate cu fa­tarnicie virtuti care de fapt nu se afla in el.”

“Cum sa biruim mandria. Lectii de vindecare a mandriei din sfaturile Sfintilor Parinti”, Editura Sophia, Bucuresti, 2010
sursa http://www.cuvantul-ortodox.ro

Parintele Arsenie Boca - Cuvinte de mantuire

  Parintele Arsenie Boca ,,Numai atâta mângâiere putem aduce între oameni, câtă amărăciune putem bea în locul celor ce vrem să-i mângâiem,,

Atâta strălucire va arăta iubirea de Dumnezeu şi de oameni în noi, sau atât de puternice vor fi mila şi adevărul în noi, câtă văpaie de ură înfruntăm bucuroşi pentru Dumnezeu şi oameni.

E bine de ştiut şi faptul că darurile lui Dumnezeu dau o mare putere de a suferi, cu seninătate, orice potrivnicie în calea darului şi, răbdând cu linişte, toate piedicile cad pe rând, printr-o nevăzută rânduială dumnezeiască.

Fără libertate şi fără har, nici o suferintă nu plăteşte nimic, cu atât mai putin suferinta din iad.

Suferinta aceea, deşi foarte mare, nu rodeşte nici o nădejde de pe urma ei. Dar libertatea, iubirea şi harul celor de pe pământ pot îndupleca pe Dumnezeu să scoată din muncă sufletul ce n-a ajuns la sfintenie deplină.

Suferinta şi iubirea se cresc în progresie una pe alta.

Durerea nu e obiect sănătos de meditatie.
De durere trebuie să scapi, să o depăşeşti, să fii deasupra ei. Dar trebuie să vină cineva să te scoată din cercul tău chinuitor de îngust. Căci durerea ta te ia în vîrtejul ei şi te închide dinspre toată lumea şi dinspre orice lume. E parcă o prelungire a iadului după tine. Cu cît orizontul tău e mai îngust şi mai îngustat de durere, cu atât neliştea ta e mai mare şi poate să fie mai mare ca în toată lumea.

SUFLETUL

Sufletul are şi el o parte pătimaşă, care, prin negrijă, nărăvindu-se cu viata cea trupească, aşa se învoieşte şi se leagă de tare cu plăcerea din lumea aceasta, încât n-ar mai vrea să-i moară trupul, ci ar vrea să fie veşnică viata aceasta vremelnică.
Poate că şi de aceea a lăsat Dumnezeu viata aceasta aşa de necăjită, ca să ne mai şi săturăm de ea.

Şi sufletul are patimile lui: părerea, slava deşartă şi mândria – iar dacă scapă de aceste bucurii mincinoase, dăruindu-le Dumnezeu în schimb adevărate bucurii duhovniceşti, cad în primejdie de a se îndrăgosti aşa de tare de propriul lor suflet, pentru faptul că se face curat, încât sufletele lor se sting şi se pierd. 

Bucuria neînfrânată, chiar cea pentru daruri cu adevărat duhovniceşti, te poate face să uiti că încă n-ai ieşit cu totul din împărătia ispitelor.

Sufletul care se mântuieşte este acela care nu mai trăieşte pentru sine, ci pentru Dumnezeu – sufletul care s-a izbăvit de sine şi petrece ca un dus din lumea aceasta.

Viata şi dragostea lui întreagă este numai Dumnezeu, Care-L face să uite de sine, iar când revine în lumea aceasta, se urăşte pe sine.
Evanghelistul Ioan prinde tocmai această a treia treaptă a luptei cu sine însuşi, după cuvântul Domnului, care zice: „Cine-şi iubeşte sufletul său îl va pierde; iar cine-şi urăşte sufletul său, în lumea aceasta, îl va păzi spre viata veşnică” (Ioan 12, 25). 

 Deci, de-am străluci duhovniceşte ca soarele, ceea ce la putini se întâmplă, de una să ne tinem: că nu suntem din lumea aceasta şi nu trebuie tintuită „aici” dragostea noastră.

Dacă îmbinarea sufletului cu trupul n-ar fi strunită din voia lui Dumnezeu, însuşirile sufletului ar fi ca nişte fulgere, care ar pârli într-o clipă fărâma de tărână a trupului în care zăboveşte suflarea lui Dumnezeu.
Trupul trăieşte, dacă e locuit de suflet; iar sufletul trăieşte, dacă e locuit de Dumnezeu.

Aşadar, sunt oameni care au într-înşii suflete vii, şi sunt oameni care au suflete moarte (Apocalipsă).
Starea sufletului dincolo de mormânt este continuarea stării sale pământeşti, fie de viată, fie de moarte.

Cel ce a înviat în sufletul său cunoştinta şi iubirea lui Dumnezeu, câtă vreme era pe pământ, acela a înviat pentru veşnicie; iar cel ce a omorât acestea în sufletul său şi moartea l-a prins în acestea, acela a murit pentru veşnicie. Acela a omorât Împărătia lui Dumnezeu dinlăuntrul său şi a înlocuit-o cu împărătia chinurilor veşnice, în care a intrat încă din viata pământească.

Sufletul, amăgit de convietuirea cu animalitatea trupului, are să poarte chinurile răsturnării rolurilor de îndată după despărtirea sa din robia uneltei sale.

Orice faptă trupească a fost mai întâi o faptă sufletească.

O cădere în curvie e mai întâi o cădere în spirit. În spirit e înclinarea şi căderea. Iar aceasta e de la convietuirea cu trupul în care s-a retras ispititorul şi-l munceşte cu pofte. Dar ispititorul nu poate face nimic fără consimtirea sufletului. Această consimtire însă înnegreşte sau spurcă fată sufletului; îl face din ce în ce mai mânjit de poftele împotriva firii.

După încetarea trupului, poftele, stropii aceştia de noroi împroşcati din trup pe suflet, stârnesc în sufletul desfăcut de trup o văpaie de pofte, care-l muncesc cel putin tot atâta cât l-ar chinui setea până la moarte, pe unul care ar trece Sahara şi n-ar găsi apă.

Sufletul, izgonit din trup de moartea acestuia, are să se chinuiască în felul fiecărei patimi, care l-a ros în viata pământească.
Un iubitor de argint, un lacom de avere, un lacom de mâncare, un betiv, un curvar, nu scapă de tirania poftelor sale, ci acestea îl chinuiesc fără de sfârşit şi se măresc pe măsură ce nu pot fi satisfăcute – lipsind trupul, iar conştiinta îi strigă mereu osânda lui Dumnezeu şi zădărnicia suferintei sale.

Dumnezeu a pedepsit până şi cu lepră.
Deci lepra şi orice lepră, urmărite la obârşiile ei, arată că păcatul sufletului atrage după sine pedeapsa trupului, dar îi aduce sufletului smerenia, sănătatea mintii.
Oare în Templul sufletului nostru se va găsi vreun copil sau măcar vreun orb să-L primească pe Iisus? Aspiratia sufletului după realizarea desăvârşirii sale, asta este toată istoria omului.

,,O sinteză a gândirii părintelui Arsenie Boca în 800 de capete,, Editura Teognost
cumpara cartea aici http://www.librariasophia.ro/carti-Parintele-Arsenie-Boca-mare-indrumator-de-suflete-din-sec-XX-(800-de-capete)-so-180.html

Cuvant pentru suflet.Mânia, boala sufletului.(17 06 2015)

Patima maniei

  „Mânia trebuie oprită nu doar de la faptă, ci mai ales alungată din ascunzişurile inimii noastre, ca nu cumva, orbiţi de întunecimile ei să nu mai fim în stare să primim nici lumina unui sfat sănătos, nici a ştiinţei şi, drept urmare, să nu mai devenim templul Duhului Sfânt, dacă duhul cel rău şi-a găsit sălaş în noi. 

Această mânie închisă în inimă poate să nu facă supărare oamenilor din jur, dar respinge strălucitoarea lumină a Duhului Sfânt, ca şi cum ar împinge-o în afară". 

„Legea Veche... ne pune în vedere acelaşi lucru: «Să nu duşmăneşti, zice, pe fratele tău în inima ta» (Levitic 19, 17), şi iarăşi: «Să nu ai ură asupra fiilor poporului tău» (Levitic 19, 18) şi tot aşa: «Drumurile celor care-şi amintesc de fapta rea duc spre moarte» (Pilde 12, 28).

 Deci şi acolo observi că este îndepărtată răutatea nu numai de la faptă, dar chiar din gând, o dată ce se cere alungată cu totul ura şi răzbunarea până şi din minte, dar din inimă?...
Indreptarea şi liniştea noastră deplină nu trebuie să se bazeze pe o bunăvoinţă străină, ceea ce nu stă, dealtfel, în putinţa noastră, ci mai degrabă în tăria noastră. 

De asemenea, nici înăbuşirea mâniei nu e bine să atârne de desăvârşirea morală a altuia, ci să coboare din forţa noastră spirituală, care se dobândeşte nu prin răbdarea semenilor, ci prin propria noastră îndelungă - răbdare.

Uneori, biruiţi de orgoliu sau de lipsa de răbdare, nu vrem să ne îndreptăm purtările neaşezaţe şi neînţelepte şi de plângem că avem nevoie de singurătate, ca şi când acolo, nemaifiind nimeni care să ne tulbure, vom afla virtutea răbdării. Acoperindu-ne în acest fel lipsa noastră de zel, pretindem că nu din nerăbdarea noastră, ci din vina semenilor izvorăsc cauzele supărărilor. Tot dând pe alţii vina propriilor greşeli, nu vom putea ajunge niciodată la o adevărată răbdare şi desăvârşire... 

Căci singurătatea, pe cât e în măsură să descuie poarta spre cea mai sublimă contemplaţie celor ce şi-au curăţat viaţa, iar prin vederea cea mai neîntinată să pătrundă la cunoaşterea tainelor spirituale, tot aşa celor ce nu şi-au îndreptat-o îndeajuns, nu numai că le păstrează întregi patimile, dar chiar le sporeşte.

Câte un om pare răbdător şi sfios până s-a întovărăşit cu cineva, dar, cum s-a ivit prilej de iritare, îl şi vezi revenit îndată la firea lui de înainte. 

Viciile ce stăteau ascunse au şi erupt ca nişte cai fără zăbală, care, după o prea lungă odihnă, ţâşnesc năvalnic şi sălbatic din boxe la alergări, spre pieirea propriului vizitiu. Intr-adevăr, întrerupând legăturile noastre cu semenii, şi mai mult se aprind în noi patimile, dacă n-au fost sugrumate de mai înainte. Lenevia pe care o hrăneşte lipsa de griji ne face să pierdem chiar şi umbra de răbdare, pe care părea să o avem pentru moment...

Ca şi când toate neamurile de şerpi veninoşi şi de fiare n-ar continua să rămână primejdioşi chiar dacă stau retraşi în vizuinile lor; dacă deocamdată nu vatămă pe nimeni, nu înseamnă prin asta că nu sunt periculoşi, căci nu blândeţea, ci izolarea lor îi face nevătămători. 

De aceea, pentru cei ce caută desăvârşirea, nu-i de ajuns să nu se mânie contra unui om... nu va fi de ajuns să lipsească oamenii împotriva cărora să se aprindă mânia. Dacă nu vom dobândi mai întâi virtutea răbdării, ea se poate porni chiar împotriva lucrurilor mute, căci, aflând lăcaş în inimile noastre, nu ne îngăduie nici să ne bucurăm de o continuă linişte, nici să fim la adăpost de alte patimi...

De aceea, dacă râvnim să ajungem la acea înaltă răsplată divină, despre care se spune: «Fericiţi cei curaţi cu inima, căci aceia vor vedea pe Dumnezeu» (Matei 5, 8), trebuie să suprimăm mânia nu numai din fapte, dar chiar din fundul inimii noastre s-o smulgem cu totul. Negreşit, nu ne va fi de nici un folos să înăbuşim manifestarea în cuvânt sau în faptă a pornirii noastre mânioase, dacă Dumnezeu, Căruia nu-I rămân neştiute cele ascunse ale inimii, o găseşte cuibărită acolo.

Cuvântul Evangheliei ne porunceşte să stârpim mai degrabă rădăcinile viciilor decât roadele, care fără îndoială vor dispărea după ce le-a fost nimicită vatra. Când acestea vor fi alungate, nu de la suprafaţa faptelor noastre, ci din adâncul gândurilor noastre, mintea ne va putea rămâne necontenit într-o răbdare şi sfinţenie deplină. De aceea, ca să nu se săvârşească omoruri, este suprimată mânia şi ura, fără de care în nici un chip nu se va putea întâmpla vreo ucidere: «Căci, oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă» (Matei 5, 22) şi «Oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni» (I Ioan 3, 15). 

Adică, dorind în inima lui să-l ucidă pe fratele său,... numai pentru patima mâniei este declarat el ucigaş de Domnul Care va da fiecăruia răsplata sau osânda cuvenită, nu numai pentru săvârşirea faptului în sine, dar chiar pentru a-l fi voit şi dorit. Este tocmai ceea ce însuşi Domnul spune prin gura profetului: «Eu însă faptele şi gândurile acelora vin să le strâng la un loc cu toate popoarele şi toate limbile» (Isaia 66, 18), şi iarăşi «care (fapte şi gânduri) îi învinovăţesc sau îi şi apără între ei în ziua când Dumnezeu va judeca cele ascunse ale oamenilor»" (Romani 2,15-16).
„Tămăduirea deplină de această boală va cere mai întâi: să credem că nu este îngăduit în nici un chip a ne mânia, pentru cauze drepte sau nedrepte, ştiind că vom pierde îndată lumina judecăţii, tăria unui sfat sănătos, şi însăşi cinstea şi spiritul dreptăţii, după ce partea cea mai intimă a inimii noastre va fi orbită de întunecimile acestei patimi. 

Mai mult, puritatea spiritului nostru tulburându-se şi duhul mâniei având lăcaş în noi, nu vom mai putea deveni templu al Duhului Sfânt.

 In cele din urmă, trebuie să cugetăm că nu ne este în nici un chip îngăduit să ne rugăm şi nici să-L implorăm pe Dumnezeu, dacă mânia ne stăpâneşte, şi mai presus de toate, având zilnic în faţa ochilor starea schimbătoare a condiţiei omeneşti, trebuie să credem că vom pleca din trup şi nu ne va fi de nici un folos nici castitatea, nici lepădarea de toate bunurile nici sila de bogaţi, nici truda posturilor si veghilor, daca numai din cauza mâniei si urii ni se făgăduieşte de către Judecătorul lumii osândă veşnica.

preluare http://priulianaros.blogspot.ro

CUVINTE SI INVATATURI DE LA PARINTELE ISAAC SIRUL

  Sfantul Isaac vorbeste de "cetatea sfintei smerenii" ca o pazitoare sigura a vietii spirituale. 

Smerenia este inainte mergatoare pe calea intrarii in Ierusalimul ceresc, "inaintea harului paseste smerenia", spune Sfantul Isaac, iar desavarsirea smereniei consta in recunoasterea propriei neputinte. Smerenia ca adanc si culme, se dobandeste dupa invatatura Sfantului Isaac Sirul prin neincetata aducere aminte a propriilor greseli si prin constiinta apropierii de moarte, prin multumirea cu cele strict necesare, prin ascultare si tacere, "prin vointa de a fi necunoscut si neluat in seama". 

Smerenia este o conditie si o manifestare a salasluirii luminii dumnezeiesti in inima omului. "Smereste-te si vei vedea slava lui Dumnezeu intru tine, Caci unde odrasleste smerenia, acolo izvoraste slava lui Dumnezeu".

 Desavarsirea vietii crestine este un "adanc al smereniei", iar smerita cugetare este "pecetea Duhului", pusa pe fruntea nevoitorilor. Fiul risipitor nu se poate apropia de hotarul de acasa, decat cu capul si cugetul plecat in smerenie.

De aceea, daca prin smerenie se deapana firul vietii crestine, tot prin smerenie se innoada cu vesnicia si nemurirea. Prin smerenie se paseste in albia secata a Iordanului si se face primul pas pe tarmul noului Canaan, ceea ce il face pe Sfantul Isaac sa spuna ca "cel smerit cu cugetul nu e din lumea aceasta", a devenit deja cetatean al imparatiei lui Dumnezeu. Unul ca acesta contempla pe Cel nevazut si invata sa cunoasca pe Cel Necunoscut.

[...] viata crestina contemplativa are mai multe intelesuri si nuante: "Contemplarea Scripturilor", "contemplarea judecatilor lui Dumnezeu si a fapturilor vazute", adica contemplatia naturala ca o treapta a cunostintei, si o contemplatie spirituala in rugaciune: "Cel ce cugeta pururea la Dumnezeu, in fiecare clipa vede pe Domnul... si cel ce-si aduna privirea mintii inlauntrul sau, vede in ea raza Duhului... vede pe Stapanul inlauntrul inimii sale", deoarece, continua Sfantul Isaac, "cerul este inlauntrul tau, daca esti curat si vei vedea ingeri in tine impreuna cu lumina lor si pe Stapanul lor impreuna cu ei si inlauntrul lor".

Sufletul, partea contemplativa a omului, prin minte sau duh, are trei stari: starea fireasca, starea cea mai presus de fire si starea potrivnica firii. Inainte de pacatul stramosesc, starea fireasca, naturala a sufletului era "stravezie si curata prin primirea fericitei lumini, si la fel se va afla cand se va inalta la treapta straveche". Acestei stari ii corespunde cunoasterea fapturilor lui Dumnezeu, a celor supuse simturilor si a celor gandite sau inteligibile. Starea cea mai presus de fire este indreptarea vederii spirituale spre contemplarea luminii dumnezeiesti necreate, iar starea potrivnica firii este miscarea regresiva spre patimi. 

Mintea are prin creatie posibilitatea de a se misca spre contemplatie, dar a fost deviata si orbita de pacat, tinuta in intuneric. Prin intrupare Fiul lui Dumnezeu vine mai aproape de noi, se atinge de ochii nostri spirituali (loan 9, 6) si ii deschide prin harul Sfantului Mir, ca sa-l contemple "pe cat li se (va) putea".

Exista o cunoastere gradata, care incepe prin cunoasterea de sine, cunoasterea naturala prin simturi si cunoasterea spirituala prin minte sau duh a celor nevazute ; aceste trepte fiind proprii omului, iar cunoasterea supranaturala apartine puterilor ingeresti.

Sfantul Isaac vorbeste despre trei trepte distincte ale cunoasterii :

a. Cunostinta desarta, care asculta de pofte trupesti si e robita de acestea, este "cunostinta care ingamfa", dupa Sfantul Apostol Pavel.

b. Cunostinta care lucreaza virtutile sufletesti, postul, rugaciunea, milostenia, citirea Sfintei Scripturi, faptele bune, luptele ascetice impotriva patimilor. Toate acestea corespund cunoasterii naturale a lucrurilor din afara prin simturi.

c. Cunostinta tainelor duhovnicesti "prinse intr-o intelegere simpla si subtire", este intrezarirea veacului viitor prin contemplare.

Aceste trei moduri, masuri sau trepte de cunoastere sunt:

- prima, dupa trup - contrara firii

- a doua, dupa suflet - potrivita firii

- a treia, dupa duh - mai presus de fire.

"Cea dintai treapta a cunoasterii raceste sufletul de faptele alergarii pe urmele lui Dumnezeu. A doua il incalzeste prin alergarea grabita pe calea celor ce tin de credinta, iar a treia e cea a odihnei si ea este chipul viitorului".

Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoințe, trad. Pr. Dumitru Stăniloae în Filocalia X, EIBMBOR, București 1981.

Îngerii pășesc cu frică, iar noi întrebăm unde mi-e mașina?

Avem ceva in comun cu Dumnezeu ?


Multi, tare multi se inseala, crezand de fapt ca ei au chiar o legatura, ca au ceva in comun cu Dumnezeu.
Se umplu bisericile, insa de fapt daca unul merita sa fie acolo. Da, Hristos a zis  ,, cei bolnavi au nevoie de doctor,,.
 E adevarat pana intr-un punct. 
Dar ce ne facem, daca mergem o viata intreaga la biserica, ne spovedim, ne impartasim, insa traim in pacat, pizmuind, clevetind, neiertand aproapele, avand duhul rau al zgarceniei si al indiferentei fata de cei suferinzi si bolnavi ? 
Oare poate salaslui Duhul Sfant intro asemenea inima plina de duhuri necurate? 

Ce inseamna de fapt mantuirea ? 

Jertfirea de sine, dragostea fata de aproapele, iubirea lui Dumnezeu mai presus de viata ta, cautarea Lui prin toate miljloacele, pocainta adanca, smerenia , rabdarea necazului, ascultarea fata de duhovnic, renuntarea la cele materiale si la tot ce inseamna pierderea timpului, atat de scump pentru mantuire. 
Stim noi oare daca ziua de maine vom mai  trai ?
 Si tu, omule, iti faci planuri pe cinci, zece ani.
 Dar daca in noaptea asta Domnul te va chema la El., tu ce raspuns vei da ? Ai trait tu oare pentru mantuire, si ce ai facut tu pentru a te mantui ?

Traim ca si cum nu am muri nociodata. 
Vrem ba una, ba alta- si iata ca asa am fost inselati de diavol, caci consumerismul este latul lui.
 Pierdem timp pretios, acumuland averi- ba o masina mai buna, ba o vacanta mai exotica, ba un serial, un tv show- si gata- am cazut iar in idolatrie, care este cursa diavolului.

Vrem sa ne mantuim, si chiar credem ca ne vom mantui. 
Dar sa ne aducem aminte de Sfintii, care vazand puterea si Sfintenia Cereasca a lui Dumnezeu, se cutremurau de frica, zicand- tare greu se intra in Imparatia Domnului.
Credem ca iadul e un basm, stam asa, putin, la o terasa, desi e foarte cald, mai savuram un pic de suc rece..Nu avem frica de Dumnezeu, pentru ca peretele gros al pacatelor noastre ne tin captivi in laturile diavolului, departe de Dumnezeu, crezand ca Domnul e bun, ne va mantui El cumva. Si pana la urma, n-oi fi eu chiar cel mai rau, nu ? 

Faptele vorbesc de la sine daca suntem aproape de Domnul sau nu. Daca treci pe langa un sarman, ignorandu-l, sa nu crezi ca salasluieste Domnul in inima ta si ai ceva comun cu El. 
Caci in inima in care El a coborat, domneste Pacea si Iubirea Dumnezeiasca fata de aproapele. Acea iubirea care nu judeca, nu osandeste, nu pizmuieste, in care egoismul ( duhul rau) nu are ce cauta, acea iubire care se apleaca spre cel cazut si-l mangaie si-l hraneste, indiferent de fapte si trecut.
Sa ne cercetam .
Avem ceva in comun cu Dumnezeu ?

Moartea si viata de dincolo de moarte!. Vorbeste cu sfintenie Parintele ...

  

PARINTELE CLEOPA ILIE

       DESPRE MOARTEA CELOR PĂCĂTOŞI
 
Să vă spun două cazuri de morţi năpraznice, să vedeţi cum mor cei ce nu se tem de Dumnezeu şi nu vor să se pocăiască.

A venit o biată femeie din Ardeal şi mi-a spus:
- Părinte, bărbatul meu, de când m-am căsătorit cu el, nu mergea la biserică, nu se ruga, nu postea, înjura şi era beţiv şi desfrânat. Şi iată cum l-a pedepsit Dumnezeu. 

Acum în săptămâna Mare dinaintea Sfintelor Paşti a venit acasă de la lucru şi mi-a poruncit să-i tai o pasăre şi să-i fac mâncare cu carne. Degeaba am căutat eu să-i spun că e păcat, că este Săptămâna Sfintelor Patimi. De frică să nu mă bată, am făcut ce mi-a poruncit el.

Seara când a venit de la lucru, m-a întrebat:
- Ai făcut varză cu carne?
- Ţi-am făcut - i-am zis eu. Este în bucătărie.

Pe când mânca, l-a pedepsit Dumnezeu că s-a înecat şi a murit cu carnea în gât. 

De aceea am venit, părinte, să-l puneţi la slujbe, poate l-o ierta Dumnezeu, că tare mai era rău şi necredincios!
- Femeie, i-am zis eu, nu-l putem pune la sfintele slujbe, căci era necredincios şi a murit din vina lui, ca un sinucigaş!

Să vă arăt cum a murit alt om rău.

Într-o zi a venit o femeie dintr-un sat de pe Valea Moldovei să-mi dea un pomelnic pentru soţul ei mort subit. Şi am întrebat-o:
- Femeie, cum a murit soţul tău, să ştiu dacă pot să-l pun sau nu la sfintele slujbe? Că pe cei necredinciosi, pe sectari, pe beţivi şi pe desfrânaţi, care mor fără pocăinţă, nu-i putem pomeni la Sfântul Altar.
- Părinte, soţul meu era beţiv şi desfrânat. Nu mergea la biserică, nu se spovedea şi nu mă lăsa curată nici o săptămână în Postul Mare, că nu ştia ce-i Duminică, ce-i zi de post sau sărbătoare. 

De aceea, din cauza lui nu m-am putut împărtaşi de mulţi ani de zile. Acum la începutul Postului Mare, l-am întrebat pe părintele nostru ce să fac. Iar el mi-a spus: "Ascunde-te la cineva săptămâna asta ca să poţi posti cu curăţenie măcar şapte zile; apoi vină la mărturisire şi-ţi voi da aghiasmă mare".

Deci am făcut cum mi-a spus părintele. M-am dus la naşa noastră şi i-am spus copilului să-i spună soţului că sunt dusă la spital. 

Aşa am putut posti şi eu câteva zile cu rugăciune, cu post şi curăţenie. Când vine el acasă de la lucru îl întreabă pe copil:
- Măi, Vasile, unde-i mamă-ta?
- Este dusă la spital!
- Ia vezi, poate a venit. Să vină la mine.

Dar să auziţi mânia lui Dumnezeu. În clipa aceea deodată bărbatul cade jos în casă - că din cauza beţiei, i s-a rupt o arteră de la inima - şi începe a striga deznădăjduit: "Salvarea, salvarea, chemaţi salvarea să mă ducă la spital, că mor!"

Şi cum s-a uitat la apus şi la miazănoapte, a început a vedea cuptoarele iadului şi pe diavoli.

 De aceea striga: "Cuptorul... Cuptorul cu foc! Uite diavolii cum vin să mă ia...! Nu mă lăsaţi...! Nu mă lăsaţi, că mă trag în cuptoarele iadului...! Femeie, nu mă lăsa!" Şi m-a apucat de mână şi aşa a murit...

Aţi văzut mânia cea dreaptă a lui Dumnezeu pentru cei care nu vor să se pocăiască? Căci iată ce spune în Psaltire: Moartea păcătosului este cumplită şi Cei ce urăsc pe dreptul, vor greşi! Fericiţi şi de trei ori fericiţi sunt creştinii aceia care se roagă şi care ţin sfintele posturi. 

Postul lungeşte viaţa. Sfântul Vasile cel Mare zice: "Bucatele cele multe şi bucatele cele grase, neputând să le mistuie stomacul, multe boli au adus în lume. Iar postului şi înfrânării pururea îi urmează sănătatea".

Ai văzut pe Sfântul Eftimie cel Mare? Treizeci de ani n-a gustat pâine şi mâncare făcută la foc; numai cu verdeţuri se hrănea şi a trăit peste o sută de ani. 

Ai văzut pe Sfântul Leontie de Agra în Sfântul Munte, că n-a băut nici vin, nici untdelemn; numai cu fructe şi cu rădăcini de pământ trăia. Nu a mâncat toată viaţa lui mâncare fiartă la foc, sau pâine, sau vin. Numai când se împărtăşea, lua o linguriţă de vin. Aşa! Şi-a pus nădejdea numai în Dumnezeu.

Ce zice Mântuitorul? Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul lui Dumnezeu. 

N-a pus nădejdea în hoitul acesta de trup, care ne duce în pământ. Că dacă aici omul păcătos nu poate răbda o scânteie de foc, acolo în iad, unde ard cei ce nu se pocăiesc, cum va răbda în vecii vecilor?

 Atunci va vedea fiecare!

continuare https://www.crestinortodox.ro/carti-ortodoxe/ne-vorbeste-parintele-cleopa-vol-2/despre-moartea-celor-pacatosi-81199.html

SFATURI DE LA PARINTELE PAISIE AGHIORITUL

Legile duhovniceşti şi dragostea lui Dumnezeu

– Părinte, legile duhovniceşti acţionează întotdeau­na imediat?

– Depinde. De multe ori rămâi uimit cât de repede reacţionează ele. Unul se mândreşte puţin şi imediat o păţeşte; adică legile duhovniceşti au acţionat fulgerător. 

De pildă, o soră şterge geamurile şi îi vine un gând de mândrie că le şterge mai bine decât alta. 

Atunci dintr-odată se întâmplă ceva şi, ţac, se sparge geamul. Alteori aceste legi acţionează mai târziu.

– Părinte, ce înseamnă atunci când legile duhov­niceşti acţionează imediat?

– Aceasta este bine. Căci în această situaţie omul trebuie să înţeleagă că dragostea lui Dumnezeu îl ocroteşte, pentru că plăteşte treptat şi nu le va plăti toate odată. 

Insă atunci când nu acţionează legile duhovniceşti asupra unui om se află în primejdie, deoarece aceasta arată că acel om este un copil îndepărtat de Dumnezeu; nu se află în casa Sa. Există unii care acţionează mereu cu mândrie şi nu păţesc nimic. 

Aceasta arată însă că mândria lor a depăşit-o pe cea omenească şi a ajuns la gradul cel mai înalt al ei, la mândria diavolească, la trufie. 

Atunci căderea lui se face de cealaltă parte a vârfului, când cade direct în iad. Iar aceasta este căderea luciferică pe care nu o văd cei ce se află de cealaltă parte a vârfului. Adică asupra unora ca acestora nu acţionează legea duhovnicească în această viaţă, potrivindu-li-se spusa Apostolului: “Oameni vicleni şi fermecători care vor merge spre tot mai rău, rătăcind pe alţii şi rătăciţi fiind ei insisi“.

– Părinte, se poate ca cineva să-şi admire un lucru făcut de el şi din aceasta să-i vină vreo vătămare?

– Da, pentru că acţionează legile duhovniceşti. Dumnezeu îşi retrage harul Său de la cineva, iar aces­ta îi strică celuilalt lucru pentru care s-a mândrit. Iar aceasta o îngăduie Dumnezeu pentru a se cuminţi.

– Părinte, adică atunci când se întâmplă aceasta înseamnă că acţionează legile duhovniceşti?

– Fireşte.

– Dar nu se poate ca cineva să facă aceasta din neîndemânare?

– Rare sunt aceste cazuri. De aceea pe cât puteţi să trăiţi în smerenie. 

Să vă gândiţi că nu avem nimic al nostru, ci pe toate ni le-a dat Dumnezeu. 

Toate pe care le avem sunt ale lui Dumnezeu, numai păcatele sunt ale noastre. 

Dacă nu ne vom smeri, vor acţiona mereu asupra noastră legile duhovniceşti până ce ni se va încovoia egoismul nostru. 

Să dea Dumnezeu să se facă aceasta înainte de a ne găsi moartea.

– Părinte, se poate ca omul să nu-şi dea seama că au acţionat asupra lui legile duhovniceşti?

– Dacă nu se cercetează cineva pe sine însuşi, nimic nu înţelege şi de nimic nu se foloseşte.

– Aşadar, Părinte, legile duhovniceşti încetează să acţioneze numai atunci când se smereşte omul?

– Da, mai ales cu smerenia, sau atunci când cineva se află în starea de iresponsabilitate. Să-ţi spun un exemplu: O femeie îşi bătea mereu bărbatul, iar el nu spunea nimic ca să nu-şi piardă prestigiul, deoarece era învăţător. 

 Asupra acestuia însă acţionau legile duhovniceşti. Rămăsese orfan de tată încă de mic copil, iar mama lui cu o pensie de văduvă se străduia să-l poarte la şcoală şi să-l facă învăţător însă el o bătea. 

Câte nu a avut de tras sărmana lui mamă! Şi astfel a îngăduit Dumnezeu ca să-l bată femeia lui, pentru ca să-şi plătească păcatele. Dar ce s-a întâmplat după aceea? 

Moare acesta, iar fiul său a început să o bată pe mama lui. Astfel şi-a plătit şi ea păcatele. Fiul ei se însoară şi ia pe una uşoară la minte, care îl bătea şi cânta “Hristos a înviat!”. 

Cum a rânduit Dumnezeu ca să-şi plătească şi acesta păcatele. Aici însă legile duhovniceşti au încetat să acţioneze, pentru că aceas­ta se afla în stare de iresponsabilitate.

– Părinte, atunci când cineva cade într-un păcat şi se mâhneşte, i se iartă păcatul în felul acesta?

– Simte că este dator sau se mâhneşte în chip ego­ist? Dacă simte că este dator, nu va plăti. Dacă însă nu-şi simte datoria, atunci Dumnezeu îngăduie să plătească. De pildă, creştinul trebuie să facă milos­tenii.

 Dacă cineva este împietrit la inimă şi nu dă ci adună banii, atunci vor intra hoţii la el, îl vor bate, îi vor lua şi banii şi astfel va plăti nemilostivirea sa. 

Atunci când avem datorii şi nu le plătim în această viaţă, acesta este un semn foarte rău, este o părăsire a lui Dumnezeu. Iar atunci când cineva nu primeşte palme, ci numai binecuvântări, se vede că a făcut ceva bun şi este răsplătit aici de Hristos îndoit şi întreit. 

Cu aceasta însă nu-şi ispăşeşte greşelile lui. Şi aceasta este un semn rău.

 Să presupunem că am făcut zece fapte bune, iar Hristos îmi răsplăteşte pentru douăzeci la sută şi nu am nici mâhniri, nici supărări. În cazul acesta însă nu-mi plătesc păcatele.

“Cel certat aici pentru ruşinea lui mănâncă din gheena lui“, spune Avva Isaac. Adică atunci când asupra cuiva acţionează legile duhovniceşti, i se ridică o parte din chinurile iadului.

 Cuviosul Paisie Aghioritul,, Viata de familie,, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003

IN INIMA IN CARE SALASLUIESTE DUHUL SFANT ESTE MULTA BUCURIE, DRAGOSTE FATA DE APROAPELE, MILA , BUNATATE SI PACE SUFLETEASCA 

Omul credincios este diferit de cei din lume. 

Preschimbarea lui interioară provenită din credinţă se vădeşte pe chipul său. 

Îl priveşti si te bucuri. 

Este un alt om, virtuos, luminos, blând. 

Lângă el te simţi în siguranţă. 

Iei şi tu din mireasma lui duhovnicească. 

Sfântul Nectarie îl descrie pe acest om în felul următor:

“Cât de frumos este chipul credinciosului! 

Cât de minunată este bucuria lui!

 Frumuseţea sa atrage şi figura lui exprimă încredere în Dumnezeu. Pacea este lămurită pe chipul lui şi este rezultatul liniştii sale sufleteşti. 

 Liniştea şi bunătatea figurii lui vădesc ordinea din conştiinţa sa.

 Credinciosul este izbăvit de tirania grijilor neîncetate ale vieţii, care îndurerează zilnic sufletul, iar încrederea lui în Dumnezeu se zugrăveşte în culori vii pe faţa sa.

 Credinciosul este fericit fiindcă a fost vestit că credinţa lui este adevărată. 

Dumnezeu a vorbit tainic în inima lui şi a umplut-o cu bucurie cerească. Inima şi mintea lui sunt afierosite lui Dumnezeu. Inima lui este fierbinte de iubirea de Dumnezeu, iar mintea lui aleargă să-L întâlnească pe Acesta.”

sursa http://www.sf-nicolae-militari.ro/?page_id=580

Cărarea Împărăției de Sf. Arsenie Boca - toată cartea 12 ore - partea 1 ...

  PARINTELE ARSENIE BOCA :
        CAUZA DE CE AVEM COPII INDARATNICI, NEASCULTATORI, NECREDINCIOSI SI DESFRANATI 

Acestia vin din urmatoarele pricini:

a) Parintii nu au pazit postul si nu s-au putut infrana de la poftele trupesti si asa au calcat zilele si timpurile neingaduite, care sunt: miercurea, vinerea, duminica, sarbatorile de peste an si cele 4 posturi mari.

 Toti copiii care rezulta sunt neascultatori si indaratnici, pentru ca nici parintii lor nu au ascultat de poruncile lui Dumnezeu sa pazeasca zilele sfintite;

b) Mamele nu s-au pazit pana la curatenie deplina.

 Iar daca in vremea aceea tata a mai fost si beat, se naste un copil care va fi slabanog fie cu mintea, fie cu trupul, fie cu amandoua;

c) In vremea sarcinii, femeia nu s-a pazit de barbat.

 De aceea multi copii se nasc morti sau mor de tineri sau daca traiesc aluneca in curvie, pentru ca s-a intiparit pe ei pecetea curveasca inca din pantecele mamei lor. 
 Caci toate prin cate trece mama, in vremea celor 9 luni de sarcina, fie bune, fie rele, se intiparesc in copil. Iar cand acesta va creste mare, toate ii vor rasari in cale.

In toate necazurile noastre nu putem gasi altundeva mangaiere decat in credinta ca totul ni se intampla dupa voia lui Dumnezeu. Iar voia lui Dumnezeu nu vrea pentru noi nimic mai mult decat mantuirea noastra si catre acest tel indreapta tot ceea ce ne chinuie.

Iar neplacerile si toate suferintele care va sunt date sa le simtiti, indurati-le cu blandete si Domnul cel milostiv vi le va include in canonul pe care fiecare trebuie sa-l duca pentru pacatele sale, dupa randuiala Bisericii.


Parintele Arsenie Boca, “Tinerii, Familia si copiii nascuti in lanturi”;
cumpara cartea http://www.credinta-stramoseasca.ro/carte/tinerii-familia-si-copiii/

Rugaciunea lui Iisus 2015 Pr Cristian Stavriu

 

  În afară de slujbele Bisericesti, trebuie să-ti dedici anumite momente, special pentru a practica „Rugăciunea lui Iisus”.


Să începi putin câte putin si să continui potrivit cu zestrea duhovnicească si harul ce-l simti.
Se poate începe prin rostirea rugăciunii o jumătate de oră înainte de răsăritul soarelui si o jumătate de oră seara, înainte de culcare.


Este necesar să existe un program statornic, care să nu fie călcat în nici un chip, nici măcar pentru lucruri bune.
Este necesară, de asemenea, si o încăpere linistită si izolată, unde să nu se audă zgomote si acolo să începi si să lucrezi „Rugăciunea lui Iisus”.

La început, trebuie să-ti încălzesti inima sau să citesti o lucrare a Sfintilor Părinti, din care să ne adunăm si să ne smerim.
Apoi, fie cu buzele sau cu mintea, sau cu inima, potrivit cu nivelul nostru duhovnicesc, să spunem „Rugăciunea lui Iisus”.


Cu timpul, momentele acordate „Rugăciunii lui Iisus”, se vor mări si vor îndulci inima si vei tânji după ele.
Dar la început avem nevoie să ne silim pe noi însine să spunem rugăciunea, chiar si pentru scurt timp.
Ne va face mult bine.

Ispitele din timpul rugaciunii

In timpul „Rugăciunii lui Iisus”, diavolul îti va aduce multe ispite, ca să te întrerupă.


Dar, mai trebuie să stii că Dumnezeu te încearcă prin aceste ispite, ca să vadă dacă ai într-adevăr vointa să lucrezi „Rugăciunea lui Iisus”.


În asemenea cazuri, dacă te silesti, Dumnezeu va veni în ajutorul tău si va îndepărta toate greutătile. Multe din gândurile, chiar si cele bune, din timpul rugăciunii, pot veni de la cel rău.

Dacă diavolul îsi dă seama că suntem gata să părăsim „Rugăciunea lui Iisus”, pentru alte lucrări, chiar dacă sunt bune, ne va aduce în minte multe asemenea gânduri, în momentul în care ne rugăm ca să ne amânăm rugăciunea.

Sfântul Teofan Zăvorâtul spune, despre rugăciunea mintii din inimă, următoarele: „În ordinea firească a desfăsurării puterilor noastre, în trecerea de la cele dinafară la cele dinăuntru, spre inimă, prima vamă care poate vătăma lucrarea rugăciunii, încercând să oprească mintea să se pogoare în inimă, este vama imaginatiei”.
De aceea, trebuie să ne ferim de ea cât mai mult cu putintă.
Pentru ca să ajungem în chip multumitor, la adevăratul loc dinăuntru, adică din inimă, trebuie să tinem minte că cea mai simplă lege a rugăciunii este: să nu ne închipuim nimic.

Dacă am trecut cu darul lui Dumnezeu de vama imaginatiei, vom ajunge la vama ratiunii.


De vama ratiunii este mai greu de trecut decât de vama imaginatiei.
Atât gândurile omenesti, cât si gândurile provenite de la diavolii arhiconi, care cunosc foarte bine Sfânta Scriptură, vor căuta să întrerupă rugăciunea noastră, prin diferite gânduri si cugetări teologice, filozofice si păcătoase.

De aceea, mintea noastră trebuie să se pogoare în inimă cu o singură cugetare: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul”.

Surse: Arhimandrit Vasile Prescure
Rugaciunea inimii – Ierod. Cleopa Paraschiv si Arhim. Mina Dobzeu

Parintele Dionisie Ignat, de la Colciu, Muntele Athos - Cuvinte duhovnic...

,,Harul Duhului Sfant se coboara peste inima smerita, curata de pacat si patimi. Blandetea, iubirea fata de aproapele, iertarea raului,  facerea de bine, milostenia - sunt semne ca esti aproape de Dumnezeu, de vesnicie,,


Oricine se departeaza de Biserica, se departeaza de tot binele lui si sufletesc si trupesc. Asta e Adevarul. Adevarul este Biserica, Ortodoxia.

Parintii vechi, cei care lucrau mai mult, nici unul nu cartea. 

Degeaba lucrezi daca cartesti. Ei cau­tau sa faca fiecare cat mai mult si nu se uitau la altii ca nu lucreaza, nu-i interesa asta.

Ei se bucurau ca se puteau osteni cat mai mult pentru Dumnezeu. 

Vezi economul de la manastirea Sfantului Ioan Scararul – cand a trecut la Domnul, curgea mir placut mirositor din picioarele lui. Asta era plata de la Dumnezeu pentru osteneala lui placuta Domnului, facuta pentru obste.

Asa cum piatra foarte usor se rostogoleste la vale, asa si calugarul, daca un pic a iesit de sub acoperamantul ascultarii, gata, incepe sa mearga prost si sa asculte de soaptele vrajmasului. Si vezi ca nu cunoaste ca mintea lui primeste ganduri afumate cu diplomatie de vrajmasul, ci o tine tare ca acela e adevarul.

Calugarii trebuie sa fie duhovnicesti, oameni duhovnicesti. Cum adica oameni duhovnicesti? Sa aiba drum duhovnicesc, adica sa-si taie patimile.

Unde e patima, nu este harul Duhu­lui Sfant si nu este acolo Adevarul.

Sa tinem Adevarul. Ortodoxia este Adevarul.
Intru toate trebuie dreapta socoteala. Sfintii Parinti lauda dreapta socoteala. Cum s-ar spune,secretul secretelor e dreapta socoteala.

Mantuirea nu-i grea, dar este lucru delicat. 

Monahismul este o lupta impotriva a ce-ti place, impo­triva firii.

Ce credeti, ca turismul acesta care s-a slobozit acum in Sfantul Munte este spre intarirea monahismu­lui?

 Nu. Este spre distrugerea lui.

 Cu atata lume care vine, mai ales din curiozitate, cum sa-ti mai faci datori­ile tale calugaresti si sa mai ai rabdare?

Daca treci cu vederea greseala, jignirea pe care ti-a facut-o celalalt, atunci il lumineaza harul Duhului Sfant si pe celalalt sa fie mai bun.
Blandetea este cel mai bun medicament du­hovnicesc pentru o viata buna si sanatoasa, atat sufle­teasca, cat si trupeasca.

Smerenia adevarata nu se poate castiga fara un povatuitor, mai ales astazi, cand egoismul este se­manat inca din pruncie.

 Trebuie sa ne supunem sub un povatuitor care sa aiba scop bun. 

Una e ca ni se pare noua ca ne smerim si alta este adevarul. Adevarul in incercari se da la iveala.
In Biserica trebuie sa ascultam cuvintele dum­nezeiesti ca [si] cum le-am soarbe, ca cum am fi insetati, asa sa ne facem o dispozitie launtrica, si atunci vom avea rabdare si ne vom folosi duhovniceste.

 Daca ai smerita cugetare, se pogoara harul Duhului Sfant si pana si cei mai mari vrajmasi ai tai te iubesc, chiar nevrand.

 Iar cand ai egoism, si cei mai buni prieteni ai tai fug de tine.
Daca faci ascultare si taierea voii un timp, cu sinceritate duhovniceasca, atunci se pogoara harul Du­hului Sfant in inima si mintea ta cu smerita cugetare si daca o ai pe aceasta, abia atunci poti sa te iei la tranta cu puterile diavolesti. Dar pana acolo?
Trebuie intotdeauna sa-l ascultam si pe cel mai mic, mai slab, mai de pe urma. Ca sa-l asculti, asta inseamna smerenie si atunci se pogoara harul Duhului Sfat si daca te calauzeste El atunci nu dau gres in calea ta.

Staretul Dionisie. Lumea in vremurile de pe urma. Vol. II, Editura Prodromos, 2010

Din Cuvintele Cuv. Paisie Aghioritul - Egoismul este copilul razvratit a...

Sfantul Paisie Aghioritul ,,In inima pizmasa, egoista, invidioasa, barfitoare, iubitoare de avutie si putere - nu este loc de Dumnezeu, caci o astfel de inima este salas al diavolilor,,

Nu socoti ca cei care au egoism sunt sanatosi la minte. 

Nu!
Patima i-a biruit si se imbolnavesc de nu te mai poti intelege cu ei. De aceea sa fim atenti sa nu lasam sa ne stapaneasca egoismul, sa nu ne pretindem ca suntem ceva, „ca eu stiu mai bine ca altul”sau al­tele de felul acesta, ca atunci [cand nu facem asta] harul Duhului Sfant ne acopera.

Daca nu putem fi ca ingerii – sa nu cadem, macar sa nu fim ca diavolii – [adica nu cumva] sa nu ne pocaim.
Cel mai mare pericol asupra noastra este ne-taierea voii noastre, adica intarirea in voile noastre si de aici egoismul, care este cea mai puternica arma a Satanei, cea mai distrugatoare, fara gres, „arma atomica!


Daca ai egoism, mai poti sa te indrepti?
Greu, pentru ca iti trebuie smerita cugetare.
Dar asa, in egoism, spun „Numai eu stiu.
Ce cred eu este bine”.

Daca nu este dragoste, nu este acolo Dumnezeu.
Mai ales ca monah nu poti spune: „Da-l incolo pe acela!
Nu ma duc la el ca e asa, ca mi-a zis asa!” Daca noi, monahii, facem asa, ce sa mai spun de mireni?


Daca facem asa, se vede clar ca nu mergem dupa Biserica, dupa poruncile Domnului si dupa sfaturile Sfintilor Parinti. Numai noi, in egoismul nostru, nu vedem si consideram ca mergem bine.

Toti au astazi multa scoala, stiinta, si spun: „Cum, eu, care atatea scoli am, sa ascult de acela care e om simplu si neinvatat?”


Dar nu-i acopera harul Duhu­lui Sfant.Prin smerita cugetare putem indrazni la mila bunului Parinte Ceresc.

Poti sa ai o suta de ani de calugarie, daca nu ai in suflet smerita cugetare, esti mereu in primejdie.
Sa constientizam ca suntem neputinciosi si sa ne smerim in fata lui Dumnezeu. Sa cerem cu indrazneala la Dumnezeu, la sfintii Lui, sa ne miluiasca pen­tru bunatatea Lui.

Pustia buna este, dar paza mare la inaltarea mintii. Adica sa zici si sa crezi ca pentru neputinta ta stai ca un osandit la pustie, iar nu ca esti mai bun ca cei din obste.
Sa zici ca „pentru pacatele mele stau aici ca un osandit, iar cei din obste sunt sfinti”.

Trebuie rabdare oriunde ai fi, pentru ca rabda­rea niciodata nu rusineaza si cu rabdare avem nadejde ca ne vom implini dorinta mantuirii.

Parinte, sa tii minte: cand vei avea ispitele cele mai mari, sa nu dai inapoi, sa nu-ti pierzi rabdarea, ci sa te rogi cu smerenie Domnului.
Nu ca si cum ai avea dreptul, ca asta e inaltare si e urata rugaciunea asta inaintea Domnului.
Noi, dupa adevar, nu avem nici un drept inaintea lui Dumnezeu, decat sa ne smerim con­tinuu. Sa tii minte asta cat vei trai, ca nu vor fi ispite putine.

Sa ai barbatie duhovniceasca si sa te rogi Dom­nului cu smerita cugetare, cu zdrobire, ca noi suntem de nimic inaintea Domnului, orice vom face. Nu ca „am dreptul sa-ti cer asta, ca uite, de ce mi se intampla asa si asa?”
Rugaciunea este foarte importanta. Daca pornim cu ravna hotarata, ne silim firea, atunci si Bunul Dumnezeu ajuta cu harul Sau. Dar trebuie silinta, multa silinta din partea noastra.
Trebuie sa ne silim sa avem dragoste. Chiar daca nu avem din inima, trebuie sa ne silim sa o aratam macar. Asa ne porunceste Biserica, asa ne porunceste Adevarul.


Sigur, daca nu ai dragoste din inima, sa o arati altuia pare o falsificatura, ca o politica, diplomatie, dar asa trebuie, macar ca nu o avem din inima sa ne silim sa o aratam in forma.
Harul Sfantului Duh ajuta, dar asta daca noi suntem barbati; dar, daca noi plecam imediat capul la ispita, atunci ce mai este de facut? Şi ispite sunt nenu­marate, fiindca ispititorul este duh si este mestesugaret si ne inseala usor.

Orice rugaciune este buna. Si „Doamne Iisuse“, si Psaltirea, si sa ridici mainile in sus cateva minute sa ceri mila la Dumnezeu, dar totul este sa ai linistea si pacea sufletului, pe care o castigi numai daca ai inradacinata in sufletul tau smerita cugetare.
Si intotdeauna cand ne rugam, sa o facem cu umilinta, adica sa stim ca suntem nevrednici in fata lui Dumnezeu, si chiar si ca rugaciunea noastra nu este vrednica a fi primita.

Cum sa facem cele duhovnicesti? Adica cum sa ne pazim pe calea cea dreapta? Sa respectam povatuirile Bisericii.

Din: Staretul Dionisie. Lumea in vremurile de pe urma. Vol. II, Editura Prodromos, 2010
sursa http://www.cuvantul-ortodox.ro

Parintele Arsenie Boca - Lumini pe Cararea Imparatiei

Dragostea lui Dumnezeu pentru cel mai mare păcătos

Părintele Arsenie a zis o vorbă cât lumea asta de mare – ba mai mare decât lumea asta! Şi anume a zis aşa: „Iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos îi mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu”.

Nu poate iubi un sfânt pe Dumnezeu, cât ar fi sfântul de mare, cât iubeşte Dumnezeu pe cel mai mare păcătos; şi-l aşteaptă; şi vrea să-l primească; şi aleargă înaintea lui, după cum citim în pilda cu fiul risipitor, unde se spune că tatăl nu l-a aşteptat pe fiul care se întorcea; l-a aşteptat într-un fel, dar când l-a văzut că vine, nu l-a mai ţinut locul: a alergat înaintea lui, ca să-l primească, să-l îmbrăţişeze, să-l sărute, să-l ajute, să-l aşeze iarăşi în starea din care a plecat.

 Pentru cădin inima lui, fiul n-a plecat niciodată!

El a rămas în inima tatălui, aşa cum rămânem noi în inima lui Dumnezeu, în inima Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în inima Maicii Domnului, oricât de depărtaţi am fi, oricâte rele am face.

 Până trăim în această viaţă, Dumnezeu nu ne părăseşte.

 Noi putem să părăsim pe Dumnezeu, dar Dumnezeu nu poate să ne părăsească pe noi. Cu o astfel de afirmaţie, Părintele ne dă încredere în bunătatea lui Dumnezeu, în iubirea lui Dumnezeu faţă de noi, păcătoşii, căci se afirmă şi în rugăciunile de dezlegare ale sfintei noastre Biserici, că mila lui Dumnezeu este tot atât de mare, tot atât de infinită, cum este de infinită şi mărirea Lui, de vreme ce se spune: „Că precum este mărirea Ta, aşa este şi mila Ta”.

 Cuvântul spus de Părintele Arsenie, în formularea de mai sus, ne aduce aminte şi de ceea ce spune Psalmistul, prin cuvintele acestea: „Cât e de sus cerul deasupra pământului, atât de mare e bunătatea Lui (a lui Dumnezeu) spre cei ce se tem de Dânsul. 

Cât de departe e Răsăritul de Apus, atâta a depărtat El de noi fărădelegile noastre. Cum miluieşte un tată pe copiii săi, aşa miluieşte Domnul pe cei ce se tem de Dânsul” (Psalmul 102, 10-13).

(Părintele Arsenie Boca – Mare îndrumător de suflete din secolul XX, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002, p. 184)

***

Cea mai lungă cale este calea care duce de la urechi la inimă, adică de la informaţie laconvingere. Oameni de informaţie religioasă sunt mai mulţi decât cei ce au convingeri religioase. 

E necesară şi informaţia, care adeseori se face prin auzire. Dar a rămâne la informaţie înseamnă doar a fi la începutul drumului, „la urechi”. Până la inimă mai e o cale lungă, „cea mai lungă cale”.

Un suflet trist este un suflet cu luminile stinse. Cuvântul acesta ne aduce aminte de un cuvânt asemănător, cu circulaţie mai ales în lumea din Apus: „Un sfânt trist este un trist sfânt”.

Părintele a fost întotdeauna pentru optimism, pentru bucurie, credinţa noastră fiind „izvor de bucurie”, creştinismul fiind „religia bucuriei”. 

Domnul Hristos le-a spus ucenicilor Săi: „Acestea vi le spun, ca bucuria Mea să fie întru voi şi ca bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 15, 11).

Bobul lui de grâu se preschimbă în tăciune, iar el se crede grâu nedreptăţit. 

Aşa caracteriza Părintele Arsenie pe omul care se abate de la cele bune şi care nu caută şi nu primeşte îndreptarea, ci îşi explică el mai bine cele pentru sine condamnând pe cei ce vreau să-l îndrepte. 

Începutul oricărei îndreptări este să-ţi recunoşti greşeala. „Când greşeala s-a făcut în tine aşezare şi adevăr”, când o ai ca deprindere şi o mai şi justifici, atunci „nu mai e greşeală, ci e păcat de moarte”.

 Într-o astfel de situaţie, cel ce se crede a fi drept, fără să şi fie de fapt, nu mai e bob de grâu, ci doar tăciune.

Mustrarea învinge, dar nu convinge. Este şi aceasta o cugetare la care e bine să luăm aminte. Are şi mustrarea rostul şi puterea ei, dar ea, ca şi constrângere, doar învinge, însă de convins nu convinge. 

De la învingere până la convingere e o cale lungă, poate tot atât de lungă, cât cea de la informaţie la convingere, cât cea de la urechi la inimă.

(Părintele Arsenie Boca – Mare îndrumător de suflete din secolul XX, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002, pp. 185-186)

***

Să-ţi fereşti capul de frig şi de prostie!

E un cuvânt care merită să fie ştiut şi urmat, el putând fi de folos tuturor celor ce nu iau aminte la ei înşişi, tuturor celor care vor să braveze şi nu se gândesc la urmările pe care le pot avea, spre răul lor, nişte atitudini care nu sunt destul de bine gândite şi controlate. 

Să luăm, deci, aminte la cuvântul de mai sus şi să-l împlinim în cele două laturi ale lui.

În mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă. Aşa obişnuia să spună Părintele Arsenie, care urmărea pentru oameni o minte dreaptă şi lucruri drepte şi îndreptare spre mintea cea bună. 

Valoarea acestui cuvânt o intuiesc toţi cei ce îl aud, şi asta se întâmplă des, căci noi îl aducem înaintea vizitatorilor şi închinătorilor noştri, mai ales atunci când au prilejul să vadă o pictură a Părintelui Arsenie reprezentând Adormirea Maicii Domnului, pictură în faţa căreia se opresc cu admiraţie mulţi dintre cei ce vizitează Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta. Mintea se strâmbă în urma patimilor şi se îndreaptă pe măsura curăţirii de patimi. 

Când mintea se îndreaptă, vede lucrurile drept, deci aşa cum sunt ele. „În mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă”. 

Asta le place la mulţi, am băgat de seamă că le place. 

Când le spun că Părintele a zis că „în mintea strâmbă si lucrul drept se strâmbă”, oamenii râd în general. De ce râd? Pentru că îşi dau seama că aşa e. Numai că e greu să ştii când ţi-e mintea strâmbă.

(Părintele Arsenie Boca – Mare îndrumător de suflete din secolul XX, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002, p. 185)

Parintele Paisie Olaru - Binecuvantari, vorbe duhovnicesti

  

Sfaturi si invataturi duhovnicesti ale Părintelui Paisie Olaru

Să te lași în mâna Domnului, ca lutul în mâna olarului.

Să cerem ajutor de la Domnul și să ne lăsăm în mâna Lui.
Dacă ne lăsăm în voia lui Dumnezeu, să fim siguri că nu ne va lăsa.

De vrei să asculți și să te folosești, taie-ți voia și lasă-te în voia lui Dumnezeu și primește cuvintele și dragostea noastră.

Când darul lui Dumnezeu se apropie de inima omului, atunci toate i se par ușoare; iar când se depărtează harul, atunci toate i se par grele. 

Dumnezeu, pe cine iubește, îl ține aproape de El, ca nu cumva libertatea să-i schimbe mintea și înșelăciunea lumii să-i câștige sufletul.

Unui fiu duhovnicesc îi dădu bătrânul următoarele sfaturi pentru spovedanie:
- Să te mărturiseşti regulat, că dacă mături casa mai des, ţi-i drag să stai în ea. Dacă speli cămaşa, ţi-i drag s-o îmbraci. Căci dacă se face mult gunoi în casă, este mai greu de scos afară. Să te mărturiseşti mai des, dacă nu în fiecare săptămână, măcar în fiecare lună.


Smerenia este cugetul inimii noastre care ne încredințează că suntem mai păcătoși decât toți oamenii și nevrednici de mila lui Dumnezeu. 

Cand ne defaimăm pe noi înșine nu avem smerenie, ci atunci cand altul ne ocarăște și ne defaimă, încă în public, iar noi răbdam și zicem: «Dumnezeu i-a poruncit fratelui să mă ocărască, pentru păcatele mele», aceasta este smerenia adevarată. 

De mare ajutor pe calea mântuirii ne sunt smerita cugetare și smerenia, care spala păcatele și biruiesc diavolul”.


“Să ne aducem aminte de cuvântul Mântuitorului Care zice: «Pentru tot cuvântul deșert vom da seamă în ziua judecății», iar un sfânt părinte zice că «de câte ori am vorbit m-am căit».

Mare este darul tăcerii! Prin tăcere scăpăm de osândă, de clevetire, de vorbă deșartă și învățăm a ne ruga. Părinții noștri vorbeau «șapte vorbe pe zi» cum se spune, dar cu inima și cu buzele se rugau neîncetat.

 Dacă vom pune înaintea noastră păcatele noastre, ceasul morții și ziua judecății, încet-încet dobândim darul tăcerii și al rugăciunii.

Să ne rugăm lui Dumnezeu cu cuvintele psalmistului David: «Pune, Doamne, pază gurii mele și ușă de îngrădire împrejurul buzelor mele». (Psalm 140,3)

Să vezi şi să nu vezi … să auzi şi să nu auzi … Multe să asculţi, dar puţine să vorbeşti!“


“Conștiința este îngerul lui Dumnezeu care pazește pe om. Când ea te mustră înseamnă că Dumnezeu te ceartă și trebuie să te bucuri că nu te lasă uitării. Trebuie să avem pururea înaintea noastră păcatele noastre ca să ne pălmuiască conștiința prin mustrare, să dobândim lacrimi la rugăciune și să nu mai greșim. Și lui Pavel i-a dat Dumnezeu un înger rău ca să-l lovească peste obraz pentru a nu se înălța cu mintea.

Conștiința pomenește păcatele noastre și, pomenindu-le, ne smerește. Hristos a venit pentru mântuirea păcătoșilor. Deci să avem nădejde și curaj, să nu mai greșim, să facem milostenie, să ne rugăm după putere și așa ne mântuim cu darul lui Dumnezeu”.

“Mândria este atunci cand te încrezi în tine, în mintea şi puterile tale; când socoteşti că eşti mai priceput decât altul, mai bun decât altul, mai frumos decât altul, mai sporit în fapte bune şi mai plăcut lui Dumnezeu decât altul. Atunci eşti stăpânit de păcatul cel urât al mândriei, de care să ne ferească pe toţi Dumnezeu, Cel ce S-a smerit pentru mântuirea noastră.

Să ne smerim, fratilor, că cel mândru nu se poate mântui.

Să plângem păcatele noastre aici ca să ne bucuram dincolo în veci, că după plecarea noastră din trup, toţi ne vor uita.

Să nu ne punem nădejdea în oameni, ci numai în Domnul. Ca omul se schimbă. Azi îţi dă şi mâine îţi cere, azi te laudă şi mâine te ocăreşte. Ci să ne punem nădejdea în mila lui Dumnezeu şi nu vom greşi niciodată. Să vă ajute Dumnezeu cu harul Lui să vă folosiţi de restul vieţii, sporind în fapte bune şi mai întâi în smerenie şi dragoste, ca să vă mântuiţi sufletele voastre şi să folosiţi şi pe alţii, îndemnându-i spre Hristos.”

Când suntem la o răscruce în viaţă, să facem două lucruri: să ne rugăm şi să întrebăm. 

Eu mai degrabă mă rătăcesc în oraşe decât în pădure!

 Noi trebuie să ajungem de la gândirea de Dumnezeu, la simţirea lui Dumnezeu. Una este vorbirea de Dumnezeu şi alta este simţirea lui Dumnezeu. 

Una este vorba şi alta este fapta. 

La simţire duhovnicească ajunge numai acela care face voia lui Dumnezeu. Că zice Mântuitorul : "Nu tot cel ce-Mi zice: Doamne, Doamne! va intra întru împărăţia lui Dumnezeu".

Părintele Paisie Olaru
din cartea "Părintele Paisie Duhovnicul" - Arhimandrit Ioanichie Bălan, pag. 123-124, Ed. Doxologia, 2010
sursa http://paisieolaru.blogspot.ro/search/label/invatatura