Cuvânt pentru suflet. Păcatul avortului (04 07 2016)

Avorturile sunt un păcat infricosător

[interviu cu parintele Paisie Aghioritul - Muntele Athos]


- Părinte, o oarecare femeie de patruzeci de ani, care are copii mari, este însărcinată în luna a treia. Bărbatul ei o amenintă că va divorta dacă nu face avort.

- Dacă va face avort, vor plăti ceilalti copii cu boli si accidente. Astăzi părintii îsi omoară copiii prin avorturi si nu au binecuvântarea lui Dumnezeu. Mai demult dacă se năstea un copil bolnav, îl botezau, iar dacă murea, pleca îngeras. Dar părintii aceluia rămâneau cu alti copii sănătosi si astfel aveau binecuvântarea lui Dumnezeu. Astăzi, însă, părintii îsi omoară copiii sănătosi cu avorturile si tin în viată pe cei bolnăviciosi. Apoi aleargă în Anglia si America să-i vindece. Iar acesti copii dacă vor trăi, vor face familie si poate să dea nastere la alti copii bolnavi. In timp ce, dacă ar fi făcut si alti copii, nu ar fi alergat atât de mult pentru unul, pentru cel bolnav, si nu s-ar fi mâhnit atât de mult dacă ar fi murit, căci ar fi plecat îngeras de aici.

- Părinte, am citit undeva că în fiecare an, în întreaga lume, se fac cinci milioane de avorturi si două sute de mii de femei mor din cauza întreruperilor de sarcină pe care le fac.

- Ii omoară pe copii, pentru că, asa cum spun ei, dacă se va înmulti lumea, oamenii nu se vor putea întretine si nu vor avea ce să mănânce. Există atâtea suprafete necultivate, atâtea păduri, care, în putină vreme, cu mijloacele care există astăzi, ar putea să le facă, de pildă, plantatii de măsline, si să le dea celor ce nu au proprietăti. Ei spun că nu taie copaci, deoarece nu va mai exista apoi oxigen, însă măslinii tot copaci sunt. In America ard grâul, iar în Grecia aruncă fructele în gropi de gunoi, în timp ce în Africa oamenii mor de foame. Atunci când în Etiopia mureau oamenii de foame pentru că era mare secetă, i-am spus unui oarecare cunoscut, care era armator si ajuta în astfel de cazuri, să meargă la o astfel de groapă de gunoi, să-i roage să-l lase să încarce un vapor de fructe si să-l ducă acolo în dar. Insă sub nici un chip nu i-au dat voie.

Câte mii de embrioni mor în fiecare zi! Avortul este un păcat înfricosător. Este o ucidere, si încă una mare, căci copiii mor nebotezati. Părintii trebuie să înteleagă că viata începe în clipa zămislirii.

Intr-o noapte, Dumnezeu a îngăduit să văd o înfricosătoare vedenie, care mi-a arătat care este soarta acelor copii. Era în noaptea spre Martea Luminată. Aprinsesem două lumânări în două tinichele, asa cum obisnuiesc să fac chiar si atunci când dorm, pentru cei ce suferă sufleteste si trupeste, vii si morti. La ora douăsprezece, în miezul noptii, în timp ce rosteam rugăciunea lui Iisus, văd un ogor mare, înconjurat cu un gard de zid, semănat cu grâu care abia începuse să crească. Eu stăteam în afara ogorului si aprindeam lumânări pentru cei moiti, pe care le lipeam de zidul împrejmuitor. In partea stângă era un teren viran, plin de stânci si văgăuni, care se miscau mereu din pricina unui vuiet puternic alcătuit din mii de tipete sfâsietoare, care-ti rupeau inima. Chiar si cel mai împietrit om s-ar fi umilit, dacă le-ar fi auzit. In timp ce sufeream din pricina acelor tipete sfâsietoare si mă întrebam de unde provin si ce înseamnă toate acestea pe care le vedeam, am auzit o voce spunându-mi: "Ogorul cu grâu, care încă nu a dat în spic, este cimitirul cu sufletele mortilor care vor învia. Iar în locul care se cutremură de tipetele sfâsietoare, se află sufletele copiilor care au fost omorâti prin avorturi". După această vedenie mi-a fost cu neputintă să-mi revin multă vreme, din pricina marei dureri ce am simtit-o pentru sufletele acelor copii. Nu am putut nici măcar să mă odihnesc după aceea, cu toate că eram istovit de oboseală.

- Părinte, se poate face ceva pentru a se abroga legea cu privire la avorturi?

- Se poate, dar trebuie să se miste putin guvernul, Biserica, etc., astfel încât lumea să fie informată despre consecintele ce le va avea subnatalitatea. Preotii să explice lumii că legea pentru avorturi este împotriva poruncilor evanghelice. La fel si medicii să vorbească despre pericolele prin care trece femeia care face avort. Vezi, europenii au avut nobletea si au lăsat-o mostenire copiilor lor. Noi am avut frica de Dumnezeu, dar am pierdut-o si nu am lăsat-o mostenire generatiei următoare, de aceea acum legiferăm avorturile, căsătoria civilă, etc.

Atunci când un om încalcă o poruncă a Evangheliei, responsabil este numai el. Dar când un lucru care se opune poruncilor evanghelice se face din partea statului, atunci vine urgia lui Dumnezeu peste tot neamul ca să se îndrepte.

http://www.sfaturiortodoxe.ro

Cugetare umilită la durerea Maicii Domnului

Cu mintea mea Preasfântă Maică
Te văd pe drumul spre Calvar,
Şi conştiinţa mea săracă
Mă mustră ca şi pe tâlhar!




Ţi-aud cu jale tânguirea
Şi sînt mustrat acum mai rău,
Ştiind că pentru mine rabdă
Preamilostivul Fiul Tău!


Privindu-L înălţat pe Cruce
De adunarea celor răi,
Cunosc că am mai multă vină
Decât răstignitorii Săi!


De nu vedea mai înainte
Stăpânul, împietrirea mea,
Ar fi avut o mângâiere
Şi nu mai înseta aşa.


Şi poate stâncile de piatră
Nu s-ar fi despicat atunci,
Văzând că nu mai pătimeşte
Şi pentru mine Domnul munci!


Nici soarele, ascuns de groază,
N-ar fi rămas aşa de mult,
De nu vedea cum rabdă Domnul
Şi eu acuma nu-L ascult!


Iar sabia proorocită,
N-ar fi pătruns aşa de rău,
În inima Ta Preacurată
Văzând cum moare Fiul Tău!

preluare sait http://www.maicadomnului.ro/poezii_c9.html

 Învaţă de la stâncă cum neclintit să crezi

Învaţă de la apă să ai statornic drum,
Învaţă de la flăcări că toate-s numai scrum,
Învaţă de la umbră să treci şi să veghezi,
Învaţă de la stâncă cum neclintit să crezi.

Învaţă de la soare cum trebuie s-apui,
Învaţă de la piatră cât trebuie să spui,
Învaţă de la vântul ce-adie pe poteci
Cum trebuie prin lume de liniştit să treci.

Învaţă de la toate, căci toate-ţi sunt surori,
Cum treci frumos prin viaţă, cum poţi frumos să mori!
Învaţă de la vierme că nimeni nu-i uitat,
Învaţă de la nufăr să fii mereu curat.

Învaţă de la flăcări ce-avem de ars în noi,
Învaţă de la ape să nu dai înapoi,
Învaţă de la umbră să fii smerit ca ea,
Învaţă de la stâncă să-nduri furtuna grea.

Învaţă de la soare ca vremea să-ţi cunoşti,
Învaţă de la stele că-n cer sunt multe oşti.
Învaţă de la greier, când singur eşti, să cânţi,
Învaţă de la lună să nu te înspăimânţi..

Învaţă de la vulturi, când umerii ţi-s grei,
Şi du-te la furnică să-i vezi povara ei.
Învaţă de la floare să fii gingaş ca ea,
Învaţă de la miel să ai blândeţea sa.

Învaţă de la păsări să fii mereu în zbor,
Învaţă de la toate, că totu-i trecător.
Ia seama, fiu al jertfei, prin lumea-n care treci.
Să-nveţi din tot ce piere, cum să trăieşti în veci.

autor Traian Dorz
sursa http://www.ortodoxiatinerilor.ro

Sf. Lavrentie de Cernigov: 

“Vor fi multi surzi si multi orbi…”:

„Acum, noi îi votăm pe conducătorii noştri suntem fie cu cei „de dreapta” fie cu cei „de stânga”.

 Dar nu ăsta e amarul, căci va veni o vreme când vor impune lumii să-şi aleagă un singur împărat. 

Iar când omenirea va vota pentru un singur împărat, să ştiţi că acela „el e” – antihristul – şi să te ferească sfântul de vei vota.„

„Va fi un asemenea război mare încât atât de mulţi se vor pierde că vor rămâne foarte puţini care vor supravieţui, dar cei ce vor rămâne nu vor putea scăpa decât dacă se vor adăposti prin crăpăturile pământului, prin peşteri. In acest război se vor distruge atâtea state încât până la urmă vor mai rămâne doar două sau trei. Atunci ei se vor hotărî să-şi aleagă un singur împărat peste tot pământul. În ultimele timpuri, la sfârşit, va începe prigoana împotriva adevăraţilor creştini, care vor trebui să scape fugind„

„Vine timpul, şi nu e departe, când foarte multe biserici şi mănăstiri se vor deschide în slujba Domnului şi se vor repara, le vor reface nu numai pe dinăuntru ci şi pe dinafară. Vor auri şi acoperişurile atât ale bisericilor, cât şi ale clopotniţelor, dar preoţimea nu va lucra la sufletul credinciosului ci numai la cărămizile lui Faraon. Preotul nu va mai face şi misiune. Când vor termina lucrările nu se vor putea bucura de slujbe duhovniceşti în ele că va veni vremea împărăţiei lui antihrist şi el va fi pus împărat„

„Rugaţi-vă ca Bunul Dumnezeu să mai lungească acest timp ca să ne putem întări în credinţă, căci vremuri groaznice ne aşteaptă.

Luaţi aminte la toate cele ce vă spun căci totul se pregăteşte cu foarte mare viclenie . Toate bisericile şi mănăstirile vor fi într-o bunăstare imensă, pline de bogăţii, ca niciodată, dar să nu mergeţi în ele. Antihrist va fi încununat ca împărat în marea biserică din Ierusalim cu participarea clerului şi a Patriarhului. Intrarea şi ieşirea din Ierusalim va fi liberă pentru orice om, dar atunci să vă străduiţi să nu vă duceţi, căci totul va fi spre a vă linguşi pe voi, ca să vă atragă în ispită.

Antihrist va proveni dintr-o femeie curvă, o evreică dintr-al doisprezecelea neam de preadesfrânaţi. Deja de la adolescenţă se va deosebi de semenii săi prin capacităţile sale intelectuale deosebite, care se vor manifesta la el mai ales după vârsta de 12 ani când, plimbându-se prin parc cu mama lui, se va întâlni cu satana care ieşind din beznă (din adâncul iadului) va intra în el. Băiatul se va cutremura de spaimă dar satana îi va spune: „nu te teme şi nu te înspăimânta, eu te voi înălţa pe tine”. Acest copil îi va uimi pe toţi cu inteligenţa sa. Şi aşa, din el va încolţi şi se va coace în chipul omului „antihristul”. Când satana va fi întronat, în timpul punerii coroanei se va citi Simbolul Credinţei – Crezul -, dar el nu va permite ca acesta să fie citit corect, iar acolo unde vor fi scrise cuvintele „şi întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu” el se va lepăda de acestea şi se va recunoaşte doar pe sine. La încoronare, antihristul va avea mănuşi pe mâini, iar când le va da jos ca să-şi facă Sfânta Cruce, Patriarhul va observa că el în loc de unghii are gheare şi aceasta îi va întări bănuiala sa că acesta este antihristul. Atunci Patriarhul va exclama: „Acesta este antihristul” pentru care Patriarhul va fi omorât.

Pe el îl vor vedea toţi şi îl va auzi lumea întreagă. Pe oamenii săi el îi va ştampila cu semnul său. Însă pe adevăraţii creştini, care i se vor opune, are să-i urască cu ură mare. Atunci va începe ultima şi cea mai mare prigoană a creştinilor care vor refuza ştampila satanei (semnul 666). Prigoana va începe îndată de pe pământul Ierusalimului iar apoi se va extinde pe tot globul şi se va vărsa ultima picătură de sânge în numele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Dintre voi, copiii mei, mulţi veţi ajunge aceste vremuri îngrozitoare. Ştampila lui satana (666) va fi de aşa natură încât toţi vor vedea dacă a primit omul sau nu semnul satanicesc. Creştinul care nu va primi semnul satanei (666) nu va putea nici să vândă şi nici să cumpere nimic. Dar nu vă pierdeţi nădejdea şi nu vă descurajaţi, că Dumnezeu nu-Şi va părăsi turma Sa. Să nu vă fie frică, nu cumva să vă deznădăjduiţi!

Bisericile vor fi deschise, dar creştinul ortodox (trăitor, viu cu sufletul) nu va putea intra în ele să se roage, căci în ele nu se va mai aduce jertfa fără de sânge a lui Iisus Hristos. În ele va fi toată „adunarea satanică”. Şi iată că, pentru aceste fărădelegi, pământul nu-şi va mai da roada sa şi va fi o secetă aşa de mare, încât pământul va face aşa nişte crăpături că va putea să cadă omul într-însele. Creştinii vor fi omorâţi sau izgoniţi în locuri pustii, dar Dumnezeu are să-Şi îngrijească turma Sa, dându-le de mâncare şi apă de băut celor ce urmează Lui. Pe evrei de asemenea îi va goni într-un loc. Mulţi evrei care au trăit cu adevărat după legea lui Moise, nu vor primi pecetea lui antihrist. Ei vor sta în aşteptare, urmărindu-i toate activităţile lui. Ei ştiu că strămoşii lor nu L-au recunoscut pe Hristos drept Mesia, dar aici va lucra Dumnezeu, căci ochii lor se vor deschide şi ei nu vor primi ştampila lui satana, iar în cel de-al unsprezecelea ceas îl vor recunoaşte pe Iisus Hristos drept Mesia, vor trece la ortodoxie, iar pentru credinţa lor se vor mântui. Restul poporului, fiind slab în credinţă, va merge după satana. Iar când pământul nu va mai rodi, oamenii vor merge la satana cerându-i pâine, la care el le va răspunde: „dacă pământul n-a rodit, eu nu pot face nimic”. Vor seca râurile şi lacurile, şi nu va mai fi nici apă în fântâni. Acest dezastru se va lungi vreme de trei ani şi jumătate, dar pentru aleşii Săi Dumnezeu va scurta aceste zile. În aceste grele vremuri încă vor fi luptători puternici, adevăraţi stâlpi ai Bisericii Ortodoxe care vor avea harul Rugăciunii lui Iisus (rugăciunea inimii) şi Dumnezeu îi va acoperi pe ei cu harul Său cel sfânt şi binefacerea Sa cea atotputernică şi ei nu vor vedea acele minuni şi semne false care vor fi pregătite de antihrist pentru toţi oamenii şi pe care le va vedea restul lumii, unele chiar în bisericile creştinilor. Încă o dată vă repet să nu mergeţi în aceste biserici, căci Hristos şi binefacerea Lui nu va fi acolo .

Va fi război, iar locurile prin care el va trece vor fi pustiite, vor dispărea şi oamenii şi toate vieţuitoarele. Dar înainte de aceasta Dumnezeu va trimite tot felul de boli pentru oamenii cei slabi şi ei vor muri . Când va veni antihrist la putere, bolile însă vor dispărea.

Cel de-al treilea război mondial nu va fi pentru pocăinţă, ci pentru nimicire, pentru distrugere.

Cei credincioşi îşi vor vărsa sângele pentru credinţă şi atunci ei vor trece în rândul mucenicilor, iar cei necredincioşi vor merge direct în iad. Până când nu se vor completa rândurile îngerilor căzuţi, Dumnezeu nu va veni la judecată. În timpurile cele de apoi, Dumnezeu şi pe cei vii înscrişi în cartea vieţii îi va trece în rândurile îngerilor, completând astfel rândurile.

Mulţi duhovnici şi slujitori ai Bisericii îşi vor pierde sufletul în vremea antihristului!


În timpurile acelea nu vor mai fi draci în iad, ci toţi vor fi pe pământ şi în oameni.Va fi o mare calamitate atuncea pe pământ, nici măcar apă nu va mai fi, apoi va fi războiul mondial . Vor fi nişte bombe atât de puternice, încât şi fierul şi pietrele se vor topi. Focul şi fumul se vor ridica până la cer şi pământul va arde, vor rămâne foarte puţini oameni, şi atunci ei vor striga: „Terminaţi cu războiul şi să ne alegem un singur împărat pe tot globul!”

https://saccsiv.wordpress.com/2014/03/21/parintele-mihai-valica-sinodul-din-2016-va-fi-mare-si-sfant-doar-daca-ierarhii-adunati-vor-avea-ranile-persecutiei-mondialismului-actual-va-fi-insa-doar-o-adunatura-masonica/

Arhim Arsenie Papacioc ,,Despre Sfarsitul lumii ,,

PARINTELE ARSENIE BOCA Despre sfarsitul lumii ,  Antihrist 

A N T I H R I S T

“El e “acela” care va veni in numele său – nu al lui Dumnezeu – evreu de neam, care va tirani sub ascultarea sa tot pămantul. Căci “acela” va primi să fie impărat peste strălucirea tuturor impărăţiilor pămantului.

Creştinii – cu numele – din pricina inmulţirii fărădelegilor care sting Duhul, aşa se vor slăbi la minte, incat de frică mulţi se vor lepăda de Hristos şi vor primi toată voia rea şi vor gusta toată răutatea răului, “căci credinţa nu este a tuturora”. 

Viaţa lor,slăbănogită de păcat, va da indrăzneală Satanei, care va lucra in “acela” tot felul de puteri şi de semne, de minuni mincinoase şi de amăgiri nelegiuite pentru fiii pierzării, fiindcă n-au primit iubirea adevărului, ca să se mantuiască. 

De aceea, pentru că iubesc păcatul mai mult decat pe Dumnezeu, Dumnezeu le trimite amăgiri puternice, ca să dea crezămant minciunii, şi să cadă sub osandă toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au indrăgit nedreptatea.

Iudeii de odinioară, impinşi inlăuntru de “acela” au răstignit pe Domnul, inţepandu-i călcaiul, şi nu I-au putut face mai mult nimic; dimpotrivă Domnul, pogorandu-Se prin cruce la cei din inchisoare, a spart veşnicele incuietori, şi mare pradă a făcut nesăţiosului iad. De atunci umblă protivnicul ca un leu turbat intăratandu-şi uneltele, ca măcar faptele şi invăţătura Mantuitorului să le intunece in necredinţă.

Neputand nici aceasta, işi aprinde ciracii şi pe “acela” al lor care se repetă in fiecare veac de oameni, din zilele Sfinţilor Apostoli, pană in zilele celui mai desăvarşit Antihrist, din vremea de apoi, cand va propovădui Ilie , ca doară-doară va putea măcar să stingă pe ucenicii lui Iisus de pe faţa pămantului prigonindu-i, spanzurandu-i, ucigandu-i, răstignindu-i şi in tot felul omorandu-i.

Mai mult, cum zice un Părinte, acest Antihrist – care nu se mulţumeşte numai cu necredinţa sa, ci vrea necredinţa tuturora – nu va avea astampăr decat in ziua cand ar izbuti să ucidă pe Dumnezeu şi să-L azvarle din inima şi mintea celui din urmă credincios rămas pe pămant; şi nu ravneşte, nebunul, la o mandrie mai mare, decat aceea de-a termina odată cu Dumnezeu, iar in locul Lui să-şi implante in sufletul omului, ca pe o sabie a iadului,chipul său de fiară.

“Acela” nu se mulţumeşte numai să inşele pe oameni cu amanarea pocăinţei pe maine, pe poimaine, la bătraneţe, ci luptă nebun cerand:


1. moarte lui Dumnezeu;

2. moarte invăţăturii Sale;

3. moarte creştinilor, ucenicilor Săi;

4. pustiire Bisericii Sale şi oprirea Sfintei Jertfe celei de-a pururi, care este Sfanta Liturghie.

Chinurile cele de pe urmă, cele de la Antihrist, in care va lucra toată puterea Satanei, vor intrece toate prigoanele cate s-au inteţit asupra creştinilor, de la inceput pană in zilele acelea.

(…) Deci cand fărădelegile vor incleşta mintea şi inima oamenilor şi-i vor sălbătici aşa de tare incat vor zice că nu le mai trebuie Dumnezeu şi Biserică şi Preoţi, incat va fi sălbăticirea şi nebunia unite peste tot pămantul, atunci vine sfarşitul.


Parintele Arsenie Boca ,, Cararea Imparatiei,,
Edit. Episcopia Romana a Aradului, pag.6-10

PILDE CRESTIN ORTODOXE CU TALC

Visul

Pentru a treia oară tânărul cădea la concursul trienal. Îl tot urmărea ghinionul în vreme ce alţi învăţăcei, mai puţin înzestraţi şi mai puţin învăţaţi, aveau mai mult noroc. Plin de tristeţe el a plecat din capitală, înapoi spre satul natal, cu bocceaua în vârf de băţ.
Surprins de furtună în munţi s-a adăpostit într-o peşteră, care era locuinţa unui bătrân şi înţelept călugăr. Pustnicul l-a poftit să şadă pe singura „mobilă” din peşteră, un pat neted de piatră. Trăgând cu coada ochiului la oala cu porumb, care fierbea, l-a întrebat cu bunătate pe tânăr, ce drum mai are de străbătut. Acesta i-a povestit despre eşecul său, despre dorinţa de a nu se da bătut, despre speranţele şi ambiţiile sale. Pustnicul l-a ascultat în tăcere, apoi l-a îndemnat să se lungescă pe pat, să se odihnească, înainte de a-şi continua călătoria.
După trei ani, tânărul a primit titlul de prim învăţat al împărăţiei. A cunoscut îndată gloria. Mai întâi şirul de serbări de neuitat: numele său proclamat de un crainic prin portavoce înaintea mulţimii adunate, apoi înmânarea solemnă a costumului de curte de către marele şambelan, procesiunea prin capitală, călare pe un cal alb, apoi până în satul natal, unde timp de câteva zile, serbările şi ospeţele s-au ţinut lanţ. Şi-a luat apoi în primire înaltele îndatoriri publice, a urmat căsătoria cu cea mai frumoasă dintre ficele împăratului. Apoi, după câţiva ani, i s-au născut fii frumoşi şi a fost înălţat la rangul de prim-ministru. A ajuns pe culmea gloriei şi bogăţiei, din care s-a înfruptat timp de cincisprezece ani.
A urmat o năvălire a barbarilor. Primele bătălii au fost un dezastru pentru împărat. Chemat să preia comanda oştirii, a izbutit să-i respingă pe năvălitori, după care le-a cotropit ţinuturile şi l-a ucis pe regele lor.
Farmecul sălbatic, al reginei barbare l-a cucerit şi l-a subjugat. Mânat de patima nestăvilită, a uitat cu totul de soţie, de cămin, de datoria către rege şi ţară. Zadarnic l-a chemat regele înapoi. În cele din urmă regele său, s-a văzut nevoit să trimită oaste împotriva lui. Dar el s-a răzvrătit, a vrut să se împotrivească prin luptă, iar căpitanii săi l-au trădat şi l-au dat pe mâna împăratului. Cu toate rugăminţile soţiei sale, împăratul l-a condamnat la moarte. În noaptea de dinaintea osândei întreaga viaţă i s-a perindat prin faţa ochilor: copilăria săracă, truda de învăţăcel, ascensiunea fulgerătoare, fericirea, patima îmbătătoare, rătăcirea şi prăbuşirea neaştepată.
Tânărul a deschis ochii. Se afla în peşteră, culcat pe patul neted de piatră. Lângă el ghemuit, bâtrânul îşi mesteca încet fiertura. Doar zgomotul uşor al lingurei lovind fundul oalei, abia mai desluşit decât cântecul focului, tulbura liniştea muntelui. Ploaia încetase.
– Tinere, lung vis ai mai avut, dar fiertura mea nu-i încă gata. Mai îngăduie-mi o clipă şi apoi fă-mi bucuria să împarţi cu mine acestă cină săracă.

Una din condiţiile mântuirii

Un bătrân înţelept şi-a întrebat ucenicii.
– Cum ştiţi că s-a terminat noaptea şi începe ziua?
– Vă spun eu! s-a repezit un ucenic. Când de la distanţă poţi deosebi câinele de oaie!
– Nuuu! a răspuns bătrânul.
– Ar putea fi începutul zilei, a spus altul, când văzând de departe un arbore, poţi spune dacă este piersic ori smochin.
– Nici! a insistat înţeleptul.
– Atunci cum putem şti? au strigat ucenicii.
– Când privind în faţă un om, vom vedea în el un frate! Altfel orice oră a zilei ar fi, tot noapte este.

Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi şi iubeşte-L pe Dumnezeu mai presus de orice!


Povestea inimii

Într-o zi, un tânar s-a oprit în centrul unui mare oraş şi a început să le spună trecătorilor că are cea mai frumoasă inimă din împrejurimi. Nu după multa vreme, în jurul lui s-a strâns o mare mulţime de oameni şi toţi îi admirau inima, care era, într-adevăr, perfectă. Nu vedeai pe inima lui niciun semn, nicio fisură. Da, toţi au căzut de acord că era cea mai frumoasă inimă pe care au văzut-o vreodată. Tânărul era foarte mândru de inima lui şi nu contenea să se laude singur cu ea.
Când deodată, de multime s-a apropiat un batrânel. Cu glas liniştit, el a rostit ca pentru sine:
- Şi totuşi, perfecţiunea inimii lui nu se compară cu frumuseţea inimii mele.
Oamenii din mulţimea strânsă în jurul tânărului au început să-şi întoarcă privirile spre inima bătrânelului. Până şi tânărul a fost curios să vadă inima ce îndrăznea să se compare cu inima lui. Era o inimă puternică, ale cărei bătăi ritmate se auzeau până departe. Dar era plină de cicatrici, locuri unde bucăţi din ea fuseseră înlocuite cu altele care nu se potriveau chiar întru totul, liniile de unire dintre bucăţile străine şi inima bătrânului fiind sinuoase, chiar colţuroase pe alocuri. Ba mai mult, din loc în loc lipseau bucăţi întregi din inima concurentă, răni larg deschise, încă sângerânde.
“Cum poate spune că are o inimă mai frumoasă”, îşi şopteau uimiţi oamenii.
Tânărul, după ce examinase atent inima bătrânelului, şi-a ridicat privirea şi i-a spus râzând:
- Cred că glumeşti, moşnege. Priveşte la inima mea – este perfectă! Pe când a ta este toată o rană, numai lacrimi şi durere.
- Da, a spus blând bătrânelul. Inima ta arată perfect, dar nu mi-aş schimba niciodată inima cu inima ta. Vezi tu, fiecare cicatrice de pe inima mea reprezintă o persoană căreia i-am dăruit dragostea mea – rup o bucată din inima mea şi i-o dau omului de lângă mine, care, adesea, îmi dă în schimb o bucată din inima lui, ce se potriveşte în locul rămas gol în inima mea. Dar pentru că bucăţile nu sunt măsurate la milimetru, rămân margini colţuroase, pe care eu le preţuiesc nespus de mult, deoarece îmi amintesc de dragostea pe care am împărtăşit-o cu cel de lângă mine. Uneori am dăruit bucăţi din inima mea unor oameni care nu mi-au dat nimic în schimb, nici măcar o bucăţică din inima lor. Acestea sunt rănile deschise din inima mea, găurile negre – a-i iubi pe cei din jurul tău implică întotdeauna un oarecare risc. Şi deşi aceste răni sângerează încă şi mă dor, ele îmi amintesc de dragostea pe care o am până şi pentru aceşti oameni; şi, cine ştie, s-ar putea ca într-o zi să se întoarcă la mine şi să-mi umple locurile goale cu bucăţi din inimile lor. Înţelegi acum, dragul meu, care este adevărata frumuseţe a inimii? a încheiat cu glas domol şi zâmbet cald bătrânelul.
Tânărul a rămas tăcut deoparte, cu obrazul scăldat în lacrimi. S-a apropiat apoi timid de bătrânel, a rupt o bucată din inima lui perfectă şi i-a întins-o cu mâini tremurânde. Bătrânul i-a primit bucata pe care a pus-o în inima lui. A rupt apoi o bucată din inima brăzdată de cicatrici şi a pus inima tânărului. Se potrivea, dar nu perfect, pentru că marginile erau cam colţuroase.
Tânărul şi-a privit inima, care nu mai era perfectă, dar care acum era mai frumoasă ca niciodată, fiindcă în inima cândva perfectă, pulsa de-acum dragoste din inima bătrânelului. Cei doi s-au îmbrăţişat, şi-au zâmbit şi au pornit împreună la drum.
___
Cât de trist trebuie să fie să mergi pe calea vieţii cu o inimă întreagă în piept. O inimă perfectă, dar lipsită de frumuseţe…
Inima ta cum este, omule? O poţi împărţi cu alţii?


Pilda creionului 

Copilul îşi privea bunicul scriind o scrisoare. La un moment dat, întrebă:
- Scrii o poveste care ni s-a întâmplat nouă? Sau poate e o poveste despre mine?
Bunicul se opri din scris, zâmbi şi-i spuse nepotului:
- E adevărat, scriu despre tine. Dar mai important decât cuvintele este creionul cu care scriu. Mi-ar plăcea să fii ca el, când vei fi mare.
Copilul privi creionul intrigat, fiindcă nu văzuse nimic special la el.
- Dar e la fel ca toate creioanele pe care le-am văzut în viaţa mea!
- Totul depinde de felul cum priveşti lucrurile. Există cinci calităţi la creion, pe care dacă reuşim să le menţinem, vom fi totdeauna oameni care trăiesc în bună pace cu lumea.
Prima calitate: poţi să faci lucruri mari, dar să nu uiţi niciodată că există o Mână care ne conduce paşii. Pe această mână o numim Dumnezeu şi El ne conduce totdeauna conform dorinţei Lui.
A doua calitate: din când în când trebuie să mă opresc din scris şi să folosesc ascuţitoarea. Asta înseamnă un pic de suferinţă pentru creion, dar până la urmă va fi mai ascuţit. Deci, să ştii să suporţi unele dureri, pentru că ele te vor face mai bun.
A treia calitate: creionul ne dă voie să folosim guma pentru a şterge ce era greşit. Trebuie să înţelegi că a corecta un lucru nu înseamnă neapărat ceva rău, ceea ce este neapărat este să ne menţinem pe drumul drept.
A patra calitate: la creion nu este important lemnul sau forma lui exterioară, ci mina de grafit din interior. Tot aşa, îngrijeşte-te de ce se întâmplă înlăuntrul tău.
Şi, în sfârşit, a cincea calitate a creionului: lasă totdeauna o urmă.
Tot aşa, să ştii că tot ce faci în viaţă va lăsa urme, astfel că trebuie să încerci să fii conştient de fiecare faptă a ta.

sursa www.ortodoxia.md

BISERICA SF.IOAN RUSUL ,EVIA,GRECIA

VIATA SFANTULUI IOAN RUSUL 

Sfantul Ioan Rusul s-a născut într-un sat din Rusia, la sfârşitul veacului al şaptesprezecelea, pe timpul împărăţiei lui Petru cel Mare. Anul cel mai probabil al naşterii sale este 1690, şi aceasta deoarece sfântul a participat ca soldat la războiul pe care îndrăzneţul ţar l-a întreprins împotriva turcilor în 1711.

Luat prizonier de către tătari în luptele pentru dezrobirea Azovului, Sfântul Ioan a fost vândut unui ofiţer superior turc care era eparh în Procopie (actualul Ürgüp (Urgup) – Capadocia – Turcia), Asia Mică, aproape de Cezareea Palestinei. Întorcându-se în ţinutul său, aga l-a luat cu sine şi pe Ioan. Turcia se umpluse de nenumărate mulţimi de robi ruşi care suspinau sub jugul greu al mahomedanilor şi cei mai mulţi dintre ei, pentru a li se uşura puţin suferinţa, s-au lepădat de Hristos şi s-au făcut musulmani.

Sfântul Ioan, însă, făcea parte dintre acei tineri pe care îi înţelepţeşte cunoaşterea lui Dumnezeu, precum a spus Solomon: „Bătrâneţile cinstite nu sunt cele de mulţi ani, nici cele ce se măsoară cu numărul anilor; înţelepciunea este la om adevărata cărunteţe şi vârsta bătrâneţilor – o viaţă fără prihană”. Împodobit, deci, cu înţelepciunea pe care o dăruieşte Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El, fericitul Ioan răbda cu smerenie robia cu toate batjocurile din partea otomanilor ce-l numeau „ghiaur”, adică „necredincios”.

Bătut, lovit, scuipat, devenit ţinta dispreţului ienicerilor din tabăra militară ce se afla în Procopie, Sfântul răspundea celor ce-l îndemnau să-şi lepede credinţa că ar prefera să moară decât să cadă în acest înfricoşător păcat. Agăi turc i-a spus: „Dacă mă laşi liber în credinţa mea, îţi voi împlini cu sârguinţă poruncile; dacă mă sileşti să-mi schimb credinţa, mai degrabă îţi predau capul decât credinţa. Creştin m-am născut şi creştin voi muri”.

Rânduit să îngrijească de vite, fericitul Ioan îşi întindea într-un colţ al staulului trupul obosit, mulţumind lui Dumnezeu că l-a învrednicit a se face următor al smereniei lui Hristos, Cel ce a primit a Se naşte într-o iesle săracă, lângă Bethleem.

Dumnezeu, văzând credinţa robului Său şi mărturisirea sa, a înmuiat inima împietrită a stăpânului său şi, cu timpul, acesta a început să-l îndrăgească, ajutând la aceasta şi smerenia şi blândeţea ce-l împodobeau pe Ioan. După o vreme i-au rânduit pentru vieţuire o cămăruţă apropiată de grajd, pe care la început cuviosul a refuzat-o, continuând să doarmă în staulul său iubit, pentru a-şi chinui trupul cu traiul greu şi nevoinţa în mirosul greu al dobitoacelor şi loviturile lor de picioare. Cu rugăciunile sfântului, noaptea grajdul se umplea de bună mireasmă duhovnicească, căci acesta devenise locaşul de nevoinţă unde el urma poruncile Sfinţilor Părinţi: ceasuri nesfârşite de rugăciuni şi îngenuncheri; puţin somn, ghemuit, pe podeaua goală şi acoperit cu o pânză veche, postind multe zile cu puţină pâine şi apă şi rostind adesea psalmii Proorocului David, pe care îi zicea în limba în care îi învăţase de la mama sa – în limba rusă: „Cel ce locuieşte în ajutorul Celui Preaînalt, întru acoperământul Dumnezeului cerului se va sălăşlui. Către Tine, Doamne, Cel ce locuieşti în cer, am ridicat ochii mei; iată, precum sunt ochii robilor la mâinile stăpânilor lor, aşa sunt ochii noştri către Domnul Dumnezeul nostru, până ce se va milostivi spre noi…”. Câteodată, noaptea, mergea pe ascuns la o biserică a Sfântului Gheorghe ce era zidită într-o râpă nu departe de casa stăpânului său şi făcea priveghere, stând în picioare în pridvorul bisericii. Tot aici mergea în fiecare sâmbătă şi se împărtăşea cu Preacuratele Taine.

Căutând asupra robului Său cel credincios, Domnul, Cel ce cercetează inimile şi rărunchii, a făcut să înceteze batjocurile din partea celor ce erau împreună cu el robi şi a celor de altă credinţă. A dat Domnul şi multă bogăţie stăpânului său turc, iar acesta a cunoscut de unde venise această binecuvântare peste casa sa şi propovăduia tuturor despre virtuţile slugii sale.

După vreme, aga a hotărât să facă un pelerinaj la Mecca, cetatea sfântă a mahomedanilor. Nu la multe zile după plecarea sa, soţia acestuia a pregătit un ospăţ la care a invitat rudele şi prietenii soţului pentru a prăznui şi a se ruga pentru buna întoarcere a acestuia acasă. La masă a fost rânduit să slujească fericitul Ioan. Printre mâncărurile aşezate înaintea oaspeţilor se afla şi un fel de pilaf care îi plăcea foarte mult agăi. Amintindu-şi de soţul ei, stăpâna a zis lui Ioan: „Cât de bucuros ar fi fost, Ivan, stăpânul tău, dacă ar fi fost aici împreună cu noi şi ar fi gustat din acest pilaf!”. Sfântul Ioan a cerut atunci de la dânsa o farfurie plină cu pilaf, spunând că o va trimite la agă, în Mecca. La auzul acestor cuvinte toţi invitaţii au râs; stăpâna, însă, a poruncit bucătăresei să-i dea fericitului Ioan farfuria cu pilaf cerută, gândind că poate vrea să o mănânce el însuşi sau să o dea vreunei familii creştine sărace, precum obişnuia să facă adesea, dăruind altora partea sa de mâncare ce i se cuvenea.

Sfântul a luat farfuria şi, mergând în staul, a îngenuncheat şi s-a rugat din adâncul inimii, cerând lui Dumnezeu să trimită farfuria cu mâncare stăpânului său, la Mecca, cu oricare mijloc va rândui Domnul în atotputernicia Sa. A cerut aceasta cu smerenie şi simplitate, cu nimic îndoindu-se, după cuvântul Domnului, şi Acesta i-a ascultat dorinţa: farfuria a dispărut din ochii săi, iar fericitul Ioan s-a întors la masă, spunând stăpânei că a trimis mâncarea la Mecca. Crezând că vrea să ascundă faptul că a mâncat pilaful el însuşi, invitaţii au râs de cuvintele fericitului Ioan ca de o glumă bună.

Peste puţine zile s-a întors din pelerinaj aga, aducând cu sine şi farfuria de aramă, spre marea uimire a casnicilor săi. Numai Sfântul Ioan nu s-a mirat de aceasta. Aga le-a povestit atunci cele ce i se întâmplaseră: „În cutare zi (era ziua în care stăpâna pregătise acel ospăţ), întorcându-mă de la geamia cea mare, am găsit în camera mea pe care o lăsasem încuiată această farfuria plină cu pilaf. M-am umplut de mirare, neştiind cine a adus mâncarea şi cum a intrat în camera încuiată. Neştiind cum să-mi explic acest lucru ciudat, tot uitându-mă la farfuria cu pilaful cald din care ieşeau aburi, am zărit, cu şi mai mare mirare, numele meu bătut pe marginea farfuriei, aşa cum avem pe toate vasele casei noastre. Aşa încât, cu toată nedumerirea şi zbuciumul meu, m-am aşezat şi am mâncat cu mare poftă pilaful, şi, iată!, am adus farfuria cu mine şi văd că este într-adevăr a noastră. Dar, pe Allah, nu pot să înţeleg cum a ajuns la Mecca şi cine a adus-o”.

Auzind acestea, casnicii eparhului au fost cuprinşi de teamă şi uimire, iar soţia i-a povestit acestuia cum a cerut Ioan farfuria cu mâncare pentru a o trimite la Mecca şi cum toţi l-au luat în râs pentru aceasta.

Vestea despre minunea săvârşită de sfântul s-a răspândit repede în tot ţinutul şi toţi îl priveau cu teamă şi respect, ca pe un om drept şi plăcut lui Dumnezeu, nemaiîndrăznind nimeni să-l supere cu ceva. Stăpânul şi soţia sa se sârguiau să-i poarte de grijă cât mai mult şi l-au rugat să se mute în cămăruţa ce se afla lângă grajd, pe care până atunci o refuzase. Fericitul Ioan şi-a continuat mai departe felul ascetic de viaţă, îngrijind de animale şi împlinind cu sârguinţă poruncile eparhului, iar nopţile petrecându-le cu rugăciuni şi cântări de psalmi. Toate acestea le făcea împlinind cuvântul Domnului: „Daţi cezarului cele ce sunt ale cezarului şi lui Dumnezeu cele sunt ale lui Dumnezeu”.

După puţini ani, însă, pe care i-a trăit în post şi rugăciune, apropiindu-se sfârşitul vieţii sale pământeşti, fericitul s-a îmbolnăvit şi a cerut să fie culcat pe paie în staulul pe care îl sfinţise cu rugăciunile sale şi cu reaua pătimire îndurată pentru numele şi dragostea lui Hristos, Cel ce S-a făcut om pentru noi şi S-a răstignit pentru marea Sa iubire către toţi. Cunoscând mai dinainte ceasul ieşirii din trup, a trimis să fie chemat preotul pentru a se împărtăşi cu preacuratul Trup şi cu scumpul Sânge al Mântuitorului. Preotul, temându-se de fanatismul turcilor, i-a adus sfintele taine într-un măr pe care îl scobise, şi astfel fericitul Ioan s-a putut împărtăşi şi îndată şi-a predat sfântul suflet în mâinile Domnului pe care atât de mult îl iubise. Acestea s-au petrecut pe 27 mai, 1730.

Cu învoirea turcilor, preoţii şi creştinii cei mai de vază din Procopie au luat trupul sfântului, pregătindu-l de înmormântare. La îngroparea sa au venit nu numai creştinii, ci şi mulţi musulmani şi armeni: cel până mai ieri rob şi sclav a fost îngropat ca un stăpân. Au ridicat pe umeri cu lacrimi de adâncă emoţie şi cucernicie mult truditul trup şi, cu lumânări şi tămâieri, cu atenţie şi evlavie l-au dus la cimitirul creştin, la mormântul ce-i fusese pregătit, întorcând astfel trupul pământului mamă.

SURSA www.crestinortodox.ro

Un mare pacat - AVORTUL

AVERTISMENTUL lui Arsenie Boca: ,,Dacă nu alăptaţi copiii, veţi alăpta CANCER!,,

 Ce spune mai departe e CUMPLIT

"Dacă nu alăptaţi copii,veţi alăpta cancer!” „Nu creşteţi câini creşteţi copii. Nu vreţi copii? Trăiţi ca fraţii"

Iată ce spune Arsenie Boca despre avort: „E ucidere la mijloc, nu e ceva mai usor. 

E pacat strigator la cer. 
Ascultati toti cu luare aminte. Sangele lor striga razbunare. 
De aceea nu vei avea noroc cu ceilati, ci plans si jale. Razbunarea sangelui varsat se face fara mila, ori ca iti ia Dumnezeu si pe ceilalti, ori vor cere insasi capul mamei. 

Stiti bine ca aceasta se intampla la multe atunci pe loc. Iar aceasta asa se tocmeste, ca atata suparare vei avea in casa incat iti pierzi cumpatul si uiti de marea mila a lui Dumnezeu ce o are cu toti pacatosii. 
Si se apropie diavolul de tine si-ti baga-n cap gandul sa-ti iei lumea in cap si sa-ti faci capatul. 

Asta e glasul impotriva tuturor celor ce fac asa. Mare ispitire patesc mamele care au ucis copii. 
Iar daca vrei sa scapi tu si ceilalti copii pe care i-ai facut trebuie sa pui in loc tot atatia copii ai altor femei sarace si sa-i botezi. Iar daca nu, ia-i si botezati gata caci stie Dumnezeu cat te mai tine. 

Si sa grijesti de dansii ca si de copiii tai, cu imbracaminte si incaltaminte frumoasa, bani de scoala, pana-s in stare sa-si castige singuri painea. Si ce scoti din copiii tai aceea sa iasa si din aceia. 
Iar toate necazurile ce le vei avea in vremea asta fie pentru ei fie de la ei sa le rabzi toate nadajduind mila lui Dumnezeu, ca-ti va ierta pacatul. 
Caci prin rabdare ispasesti pacatul. Iar milostenia cu osteneala biruie inaintea judecatii.”

sursa articol

http://www.obiectiv.info/avertismentul-lui-arsenie-boca-daca-nu-alaptati-copiii-veti-alapta-cancer

POEZIE PENTRU MAICA DOMNULUI A Parintelui Arhimandrit Ilie Cleopa

Maica Domnului Hristos
Scară cerească a fost
Scară tainică gândită
Lui Iacov descoperită.


Scară vie, minunată,
Scara Domnului Preaînaltă,
Scara cea înţelegătoare,
Scara veşnicului Soare.

Care la noi a venit
Pe toate le-a încălzit
Pe toate le-a luminat
Şi lumina le-a chemat.

El prin tine a venit
Noi prin tine ne-am suit
Căci pe firea cea stricată
O a ridicat înaltă.

La cinste şi slavă mare
La slavă nemuritoare
Tu eşti scara Luminii,
Scara Tainelor Treimii.

Tu eşti scara mântuirii
Care scapi de la pieire
Pe cei care au greşit
Şi nu s-au pocăit.

Şi pe acei ce te preaslăvesc
De păcate se căiesc
Şi păcatul părăsesc.

Tu eşti scara preaînaltă
Pe pământ întemeiată
Şi pe ceruri rezemată,
Care pe pământ te-ai pus
Şi la ceruri ai ajuns.

Pe pământ te-ai sprijinit
Şi cu cerul te-ai unit
Tu eşti scara mântuirii
Cu treptele fericirii.

Prin tine se pot sui
Şi cerul a moşteni
Toţi care cred în Hristos
Şi lasă păcatul jos
Îl urăsc și se căiesc
Şi spre ceruri se silesc.

Tu eşti scară înfricoşată
Pe văzduhuri rezemată
De îngeri înconjurată,
Care suie şi coboară
Pe tine ca pe o scară
Spre a veni în ajutor
Oamenilor care mor

Ce spre tine au nădejde
Şi te cheamă la primejdii
Căci eşti scară de folos
Pentru fiii lui Hristos.

Tu eşti scara îndurării
Scara milei şi-a iertării
Pe care S-a pogorât
Dumnezeu Cel Preasfânt.

Pre noi El ne-a mântuit,
De munci pe noi ne-a ferit,
Sufletul ne-a mângâiat
Şi Domnului ne-a redat.

De la iad ne-a ridicat
Și la cer ne-a înălțat
Ca să fim noi de folos
Domnului Iisus Hristos.

sursa http://www.poezie.ro/index.php/poetry/153201/Versuri_Inchiante_Maicii_Domnului

Sf. Macarie de la Optina despre PACEA BUNA si PACEA INSELATOARE

   
  “Gandurile care aduc descumpanire si neliniste sunt de la diavol. La fel si visele, si alte simturi... caci diavolul lucreaza nu numai prin creier, ci si prin dorinte. Cei cunoscatori stiu acest lucru, de aia lucreaza asupra trezviei.

 Gandurile ‘dupa Dumnezeu’ aduc siguranta, indrazneala si pace . Aceste ganduri bune, sau lipsa gandurilor rele - se dobandesc dupa o lupta duhovniceasca in profunda si temeinica cunoastere, alaturi de un duhovnic iscusit.

Sunt ganduri bune si de la diavol, care seamana a fi bune, insa de fapt duc la peire si mandrie. 
Adevarata viata duhovniceasca a unui nevoitor, dupa ani si ani de ispite si necazuri- ce dobandeste cu adevarat smerenie- gandurile se odihnesc in el de la Duhul Sfant. Acestea, desi umiliti si nedreptatiti- nu se tulbura de cuvinte si pierderi, boli si lipsuri. In ei cu adevarat traieste Hristos.

  Cat despre oamenii care traiesc, chipurile, o anumita fericire, desi nu au o viata duhovniceasca si desi nu se intereseaza de trairea crestina autentica, de trairea interioara, si sunt plini de pace si de fericire, ei bine, afla ca acestia traiesc o pace falsa – pacea stricacioasa a lumii acesteia -, nu adevarata pace a Domnului nostru Iisus Hristos.

De fiecare data cand ne adunam fortele sufletesti si punem cu hotarare bazele unui nou inceput al vietii interioare, in calea noastra intalnim o furtuna de tot felul de piedici si ispite. 

Dar tocmai datorita acestui razboi demonic, lupta duhovniceasca ne aduce roade. 
Dar ce tot zic! Acest razboi pe care-l purtam este absolut necesar, fie ca suntem calugari, fie ca suntem mireni.

Insa cei care, traind in fericirea lor inselatoare, nu cunosc problemele deosebite si greutatile vietii duhovnicesti, cei care sunt multumiti de ei insisi si satisfacuti, fara sa le pese si fara sa se intristeze de nimic, acestia poate ca, intr-adevar, vor trai peste o suta de ani pe acest pamant trecator, dar nu vor gusta niciodata din pacea pe care noi o cautam si pe care am inceput de pe acum sa o gustam. 

Aceasta este pacea de “mai presus de minte“, care ii daruieste sufletului Duhul cel Sfant.

 Este pacea care se dobandeste numai cu efort si cu stradanie. Este darul lui Dumnezeu, oferit la capatul multor lupte cu noi insine si cu demonii. 
Astazi ne da un strop mic, maine, o inghititura, dupa aceea, si mai mult, si tot asa, viata intreaga, plina de razboaie, furtuni, piedici si amaraciuni, pe drumul nostru duhovnicesc“.

(Sfantul Macarie de la Optina – “Povete duhovnicesti“, Editura Egumenita)

Prin ce sunt vii oamenii

Despre copiii lepadati - Parintele Arsenie Boca

[...] Alta durere mare pe care o aveti voi mamele, dar care atarna si-asupra tatilor, sunt copiii lepadati. E pacat strigator la cer!
    E ucidere la mijloc, nu e ceva mai usor. E pacat strigator la cer. Ascultati toti cu luare aminte. Sangele lor striga razbunare. De aceea nu vei avea pace si bucurie  cu ceilati ci plans si jale. Razbunarea sangelui varsat se face fara mila, ori ca iti ia Dumnezeu si pe ceilalti, ori vor cere insasi capul mamei. Stiti bine ca aceasta se intampla la multe atunci pe loc. Iar aceasta asa se tocmeste, ca atata suparare vei avea in casa incat iti pierzi cumpatul si uiti de marea mila a lui Dumnezeu ce o are cu toti pacatosii. Si se apropie diavolul de tine si-ti baga-n cap gandul sa-ti iei lumea in cap si sa-ti faci capatul. Asta e glasul impotriva tuturor celor ce fac asa. 
   Mare ispitire patesc mamele care au ucis copii. Iar daca vrei sa scapi tu si ceilalti copii pe care i-ai facut trebuie sa pui in loc tot atatia copii ai altor femei sarace si sa-i botezi. Iar daca nu, ia-i si botezati gata caci stie Dumnezeu cat te mai tine. Si sa grijesti de dansii ca si de copiii tai, cu imbracaminte si incaltaminte frumoasa, bani de scoala, pana-s in stare sa-si castige singuri painea. Si ce scoti din copiii tai aceea sa iasa si din aceia. Iar toate necazurile ce le vei avea in vremea asta fie pentru ei fie de la ei sa le rabzi toate nadajduind mila lui Dumnezeu, ca-ti va ierta pacatul. Caci prin rabdare ispasesti pacatul. Iar milostenia cu osteneala biruie inaintea judecatii.

   Acesta e un cuvant de mangaiere pentru voi. Dar sa faceti ce v-am spus si nu cu tandaleala. Si sa cresteti copii nu numai cu painea voastra ci si cu hainele voastre, cu banii vostri. Caci de Dumnezeu nu te poti plati cu minciuna. Si-ti va spune diavolul ca i-ai dat destul. Asta numai ca sa te bage dator, ca sa-i fi si lui datornic, sa nu-ti platesti fata de Dumnezeu datoria.

Si sa invete pe cele tinere sa nu faca si ele aceleasi stiind tu cata frigare in suflet ai patimit tu pe urma.

Vrei copii putini? Nu te atinge de barbat. Insa ca sa puteti face lucrul acesta trebuie sa va infranati cu postul, iar eu zic cu foamea. Caci trupului acestuia de pe noi nu-i pasa daca ne baga in focul iadului. De aceea ar trebui ca nici noua sa nu ne pese de poftele lui ci sa le mai ucidem cu postul.

Te sfatuieste barbatul sa ucizi copiii? Sfatul e ucigas, nu-l asculta ci mai bine rabda sa fii alungata de la casa lui si va vedea Dumnezeu osteneala ta si nu te va parasi, ca te va milui de vei fi vrednica.

In toate astea de pana aici se incurca oamenii care nu postesc. Caci aceia sunt izbiti de toate relele, dupa cum au zis Parintii, ca toate relele de la stomac incep, dupa cum vazura-ti iar eu va spun ca si de la brau in jos.


Sursa: http://www.provita-craiova.com/articol-despre-copiii-lepadati.php

PARINTELE PANTELIMON de la Oaşa despre CURSELE DIAVOLULUI

Razboiul nevazut 

  Sfantul Vasile cel Mare zice: " Raul este o lipsa a binelui. Ochiul a fost creat, orbia s-a produs ulterior prin pierderea ochilor... Asa si rautatea nu are o subzistenta proprie, ci vine dupa aceea datorita ranilor sufletului.


     Denumirile ingerilor cazuti

   Sfanta Scriptura ne spune ca duhurile rele au facut parte, la inceput, din lumea ingerilor buni, dar prin razvratire au rupt comuniunea lor cu Dumnezeu.

  Despre aceste duhuri,Sfanta Scriptura ne vorbeste in unele locuri, numind pe ingerii rai duhuri rele (Luca, 7. 21 ; 8, 2 ; Fapte, 19, 13), duhuri necurate (Matei, 10, 1),duhuri ale rautatii (Efes., 6, 12), diavoli, draci, demoni (Luca, 8, 30-35), ingerii diavolului (Matei, 25, 41), ingerii satanei (Apoc, 12, 7-9) ; iar capetenia lor, diavolul (I Petru, 5, 8), ispititorul (Matei, 4, 3), satana (Apoc, 20, 2-7), Belzebul (Luca, 11, 15), Veliar (II Cor., 6, 15), domnul lumii acesteia (Ioan, 12, 31), domnul puterilor aerului (Efes., 2, 2), domnul dracilor (Matei, 9, 34).

Numarul demonilor

  Duhurile rele sunt si ele in numar indefinit de mare (Luca, 8, 30), constituind o adevarata imparatie a raului (Luca, 11, 18) si prezinta o ie­rarhie (Luca, 11, 26), caci nu numai ca au o capetenie a lor, satana (Ma­tei, 12, 24), ci se gasesc impartite pe trepte diferite : incepatorii, domnii, stapanii ale intunericului (Efes., 6, 12 ; Col., 2, 15).

  Existenta "ingerilor" rai, adica a duhurilor rele, este contestata de cei care tagaduiesc existenta ingerilor in general. Sfanta Scriptura ii prezinta insa totdeauna ca fiinte reale, nu imaginare.

 Diavolul produce lui Iov nenorociri dupa nenorociri (Iov., 1, 6; 2, 2), munceste pe Saul, cand este parasit de Dumnezeu (I Regi, 14, 14), ispiteste pe David (I Parai., 21, 1), iar moartea a aparut in lume prin lucrarea diavolului (int. Sol., 2, 24).

  Mantuitorul insusi confir­ma existenta diavolului in raspunsul dat fariseilor care il acuzau ca scoa­te demonii cu ajutorul domnului acestora (Matei, 12, 26-29). Diavolii nu sunt personificari ale raului, ci fiinte reale, rele, pe care le asteapta pedeapsa vesnica; nu se identifica nici cu oamenii rai cu care impreuna vor sta in iad (Matei, 25, 41).

  Ei sunt fiinte reale rationale care cugeta, "cred si se cutremura", dar nu se mantuiesc (Iacov, 2, 19), au vointa pro­prie si pacatuiesc dintru inceput (I Ioan, 3, 8) si isi au planurile lor {II Cor., 2, 11).

  Biserica a crezut totdeauna in existenta duhurilor rele, cum dovedeste practica ei de la botez cand celui ce se boteaza i se cere lepa­dare de diavolul, de toti ingerii lui si de lucrurile lui (exorcismele).

Inceputul raului in lume

  Aparitia duhurilor rele se datoreaza despartirii libere de Dumnezeu a unora dintre ingeri din mandrie, dorind sa aiba fericirea in ei si prin ei si nu prin relatia cu Dumnezeu.

  Acest lucru il arata Sfantul Vasile cel Mare descriind ca­derea satanei, in opozitie cu persistenta lui Mihail in comuniune cu Dum­nezeu : "De unde este rau omul ? Din propria lui libertate. De unde este rau diavolul ? Din aceeasi cauza, avand si el viata libera si prin liberta­tea lui avand putinta sa ramana langa Dumnezeu sau sa se instraineze de El.

Mihail era inger si a ramas langa Dumnezeu pentru vecie. Satana era inger si a cazut din treapa lui. Pe acela vointa libera l-a pazit in cele de sus ; pe acesta libertatea alegerii l-a alungat. Pe acela l-a salvat nesaturarea de iu­birea lui Dumnezeu, pe acesta l-a facut lepadat departarea de Dumnezeu.

  Acesta este raul: instrainarea de Dumnezeu. O mica intoarcere a ochiu­lui ne face sa fim cu soarele sau cu umbra trupului nostru.

  Cel ce pri­veste spre soare se lumineaza indata ; cel ce se intoarce spre umbra va avea parte in chip necesar de intuneric. Astfel diavolul are rautatea prin libera alegere, dar firea lui nu e opusa binelui".

 Explicatia crestina a raului ca provenind din folosirea libertatii este singura care nu leaga raul de esenta realitatii, a realitatii eterne sau a ce­lei create de Dumnezeu.
  Diavolii, numiti si demoni, duhuri rele, duhuri intunecate sau ingeri cazuti, pot intra in trupul omenesc, pot sa ne insufle cuvinte, principii, atitudini, pot aparea in vis cu chipul rudelor noastre raposate, sub forma rudelor nostre vii, prietenilor si cunoscutilor, pot intra in trupul omenesc cu miile, pot face sa se confunde mintea noastra cu a lor, gandurile noastre cu ale lor, dorintele noastre cu ale lor, iti pot vorbi in minte si cand esti treaz si cand dormi, in orice limba de pe pamant, se pot transforma in orice vietate sau obiect, pot interfera cu tehnologia, pot intra in apa, in mancare, pot vedea gandurile tale rele, pot cauza boli si accidente. Ei cunosc, inteleg si intuiesc multe din tainele materiei si din tainele Universului. Cel mai mic si ramolit diavol al iadului poate sa distruga pamantul intreg cu o singura lovitura. Diavolii sunt ca niste hiene tinute in lesa de Atotputernicul Fiu al lui Dumnezeu.

sursa http://www.crestinortodox.ro

INVATAMINTE DUHOVNICESTI

PARINTELE CIPRIAN GRADINARU: 

„Nu cantitatea sau gravitatea păcatelor aduce deznădejdea, ci timpul petrecut fără Dumnezeu.
Ca duhovnic, de-a lungul timpului, şi din experienţa de la spovedanie, am întâlnit oameni bogaţi, deştepţi, realizaţi profesional şi social, dar lipsiţi de sensul şi de bucuria vieţii, nefericiţi, suferinzi sufleteşte. Alţii, cu posibilităţi modeste de trai, erau împăcaţi cu ei şi cu tot ceea ce era în jurul lor. Mare lucru! “
Parintele mai spune: “Raiul şi iadul încep din viaţa aceasta pentru toţi, depinde de libertatea voinţei noastre cum lucrăm porunca lui Dumnezeu. Facem voia Lui, ne odihnesc creaţia şi pământul lui Dumnezeu. Nu facem voia Lui, nu ne bucură nimic.”


PARINTELE CIPRIAN mai spune: “Nu conteaza partea materiala, cat mai ales investitia sufleteasca. Hristos va cantari dragostea cu care daruim, chiar daca dam ceva putin valoros. Il bucura pe Hristos, din inima Lui daruind. Toti suntem trecatori pe lumea aceasta, dar esenta este sa ne gasim utilitatea”
(sursa: ziarullumina.ro)

PARINTELE IRINEU CURTESCU: 

„Fără pâine putem trăi, tot mai găsim o coajă la gunoi, dar sufletul fără Dumnezeu nu este fericit şi împlinit. Sufletul îl caută pe Dumnezeu. Degeaba facem averi pe pământ că astea nu ne fac fericiţi. Omul e trup şi suflet. Dacă ne lăsăm pe seama trupului, păcatului şi lumii omul nu se mântuieşte. Se strică. Trebuie să-i dăm sufletului prin rugăciune legătura cu Dumnezeu, cu Iisus. Să-l gustăm pe Iisus şi atunci vedem ce bune e şi ne mântuim.Să nu trăim în duhul stricat al lumii, ci în Duhul lui Hristos.”

(sursa:napocanews.ro)

FILOSOFIA PĂIANJENULUI

 "Am arătat, fratii mei, câte taine si câte minuni sunt în zidiri. Zidirea mărturiseste despre slava lui Dumnezeu, căci a spus Duhul Sfânt: Cerurile spun slava lui Dumnezeu... Ele vorbesc cu imensitatea lor, cu lărgimea lor, cu miliardele de corpuri ceresti si minunile dintre ele.

Sfântul Vasile cel Mare o ia de la păianjen, de la furnică, de la albină si merge până la astrele ceresti, descriind minunile lui Dumnezeu din zidiri. Si cu cât cunosti mai mult minunile lui Dumnezeu din zidiri, cu atât mai mult te aprinzi de dragostea fată de Ziditorul lor si te unesti cu El.

Auzi ce teologie face el, ce filosofie, ce artă în cuvânt la păianjen. Zice: "Mare filosof este păianje-nul!" Noi nici nu-l băgăm în seamă. Vine femeia: "Dă-l la boala de păianjen!"

Ehei! Dacă ai sti ce ai de învătat de la păianjen! Cine a auzit vreodată glasul păianjenului pe lume? (La greci erau două feluri de filosofi: ritori, care vorbeau, si tăcuti, cum era Diogene, care-l face mare filosof al tăcerii pe păianjen). Vezi păianjenul. Dacă-i micut, îsi face si el o pânzisoară acolo, după puterea lui. Dacă-i mare, face una mai mare. Dar de ce? Auzi ce spune Scriptura: Cel ce dă hrană la tot trupul, că în veac este mila Lui, la Cuvântul pentru pronie al Marelui Vasile.

Cum se întinde pronia lui Dumnezeu, adică purtarea de grijă, până la păianjen. Păienjenelul cel mic după ce a făcut o plăsută se retrage: "Dă-mi, Doamne, mâncare! Eu mi-am făcut datoria!" Cel mai mare, tot asa. Când îl vezi că stă, tace. L-ai auzit grăind?

O muscă o auzi bâzâind; un tântar îl auzi, dar ai auzit păianjenul vreodată? Nu, el este filosof. El stă grămădit acolo si asteaptă ca Dumnezeu să-i trimită mâncare. Si pronia lui Dumnezeu, la cel mic, nu-i trimite o muscă mare, Doamne fereste! Dar de ce? Dac-a fi mai mare, cum pânzuta lui e prea subtire, i-o strică si n-o poate prinde, si el moare de foame. Dumnezeu, Care l-a făcut, spune la Ecclesiast: Câte a făcut Dumnezeu, pe toate le iubeste si de toate poartă grijă.

La cel mic îi dă o muscută mică. Si el, stând ascuns, când vede că s-o încurcat, o prinde, o suge; da' mai are treabă până a doua zi, să repare înapoi acolo unde s-a rupt pânzisoara, pentru că-i trebuie si mâine mâncare. La acel mare Dumnezeu îi trimite o muscă mai mare, că are pântecele mai mare. Si acela, după ce-o prins-o, iar se apucă de treabă. Dar nu zice nimic. L-ai auzit vorbind pe păianjen? Bâzâind? Nu. Tace. Numai ce-l vezi că-i arhitect. Întinde de colo, leagă de colo si face. Nu zice nimic. Îsi caută de treabă.

Ce frumoasă artă face Sfântul Vasile aici! El zice: "La palatele împărătesti stau santinelele să nu cumva să fie atentat contra împăratului: "Stai! Cine-i? Parola!" Dar păianjenul nostru nu dă parola nimănui, numai să nu măture femeile prin odăi. Numai ce-l vezi. N-a dat parola nimănui. El a intrat si si-a cătat de treabă.

[Prin rânduiala lui Dumnezeu, chiar în acest moment al discutiei, pe masa Părintelui Cleopa s-a ivit un păianjen. Si cineva din cei de fată a exclamat:

- A venit la noi păianjenul, ia uitati!

- Da, da, da! El aude că vorbim de el, săracul! zice Părintele Cleopa. Dă-i pace, mamă, că vorbim de dânsul, săracul!

Si toti cei prezenti au început să râdă].

El nu dă parola când intră în palatele împără-testi, zice Sfântul Vasile. Iar Preasfântul Dumnezeu, care l-a făcut si pe el, are grijă în toată ziua si-i trimite o musculită mică la acel mic; la acel mare, una mai mare. Dacă-s mai multi, mai multe muste. Că Dumnezeu, dacă-i al Lui, îl hrăneste, că el n-ar putea trăi.

Dar zice cel necredincios: "Da... Eu nu-s păian-jen, să trăiesc c-o musculită mică, sau c-o muscă. Eu am femeie, eu am copii, eu am dări la stat, eu trebuie să mănânc mult, să fac...!" "O, răutatea ta, necredinciosule! zice Marele Vasile în Hexaimeron. Dumnezeu, Care hrăneste pe păianjenul cel mic cu o muscă mică si pe cel mare cu o muscă mare, Acela hrăneste si pe carida si verida - cei mai mari chiti ai lumii care trăiesc în oceane (azi le spune balene albastre), si care unul din ei mănâncă într-o zi cât două sate -, ca să-ti arate tie că El poartă grijă de si de cel ce mănâncă o muscă si de cel ce mănâncă cât două sate într-o zi; e din Cuvânt pentru pronie al Marelui Vasile.

Si acestea când le întelegi si când le vezi în zidire, nu se poate să nu te aprinzi cu dragoste de Dumnezeu, când vezi atâta minune!"

Parintele Cleopa - "Ne vorbeste Parintele Cleopa"
Viata Parintelui Cleopa - de Arh. Ioanichie Balan
Ne vorbeste Parintele Cleopa - vol. 1-10 Editura Episcopiei Romanului 1995-2000

Invataturi si pilde din viata Sf. Antonie cel Mare: “TOTDEAUNA SA AI INAINTEA OCHILOR FRICA LUI DUMNEZEU”

  Sfantul avva Antonie, sezand odata in pustie, a venit in lenevie si in multa intunecare de ganduri si zicea catre Dumnezeu: Doamne, voi sa ma mantuiesc si nu ma lasa gandurile.
 Ce voi face in scarba mea?
 Cum ma voi mantui? Si, sculandu-se putin, a iesit afara si a vazut odata pe cineva ca pe sine sezand si impletind o funie, apoi sculandu-se de la lucru si rugandu-se, si iarasi sezandsi impletind funia; apoi iarasi sculandu-se la rugaciune.
 Acesta era ingerul Domnului, trimis spre indreptarea si intarirea lui Antonie. Si a auzit pe inger zicand: asa fa si te mantuieste.
 Iar el auzind aceasta, a luat multa bucurie si indrazneala si facand asa se mantuia.
Zisu-ne-a noua Sfantul Antonie in invatatura sa, spre folosul nostru: un an am savarsit, rugandu-ma lui Dumnezeu sa-mi descopere locul dreptilor si al pacatosilor. Iar intr-o noapte m-a strigat oarecare glas de sus, zicandu-mi: Antonie, scoala si vino!
 Si stiind eu pe cine mi se cade sa ascult, am iesit si uitandu-ma, am vazut pe cineva ca pe un urias, lung, negru, urat si infricosat stand si ajungand pana la nori, avand mainile intinse in vazduh, sub care era un iezer ca o mare. 
Si am vazut suflete zburand ca niste pasari zburand si cate treceau de la mainile lungului aceluia, se mantuiau si trecand de acolo, mergeau cealalta cale fara de grija; iar cate erau lovite de mainile lui, se opreau si cadeau in iezerul cel de foc. Si pentru cei ce zburau, scrasnea cu dintii sai, iar pentru cei ce cadeau jos, se bucura. 
Si a fost glas catre mine, zicandu-mi: intelege ceea ce vezi! Acestia, pe care-i vezi ca zboara in sus, sunt sufletele dreptilor care nu s-au supus lungului aceluia si merg in Rai. 
Iar cel lung ce sta, este vrajmasul, care apucandu-i pe cei vinovati, ii opreste si nu-i lasa sa treaca, surpandu-i in iad, caci au urmat voii lui si au fost stapaniti de tinerea de minte de rau.
Zis-a avva Antonie: parintii cei de demult, cand mergeau in pustie, intai se vindecau pe sine si facandu-se doctori alesi, vindecau si pe altii. Iar noi iesind din lume, mai inainte de a ne vindeca pe noi singuri, indata incepem a vindeca pe altii si intorcandu-se boala asupra noastra, se fac noua cele de pe urma mai amare decat cele dintai si auzim de la Domnul zicand: Doctore, vindeca-te mai intai pe tine.
A intrebat cineva pe avva Antonie, zicand: ce, pazind eu, voi placea lui Dumnezeu? 
Si raspunzand batranul, a zis lui: cele ce-ti poruncesc tie, pazeste-le! Oriunde vei merge, pe Dumnezeu sa-l ai inaintea ta intotdeauna. Si orice vei face, sa ai marturia din Sfintele Scripturi si ori in ce loc vei sedea, sa nu te misti degraba. Acestea trei pazeste-le si te vei mantui.
Zis-a avva Antonie catre avva Pimen: aceasta este lucrarea cea mare a omului, ca greseala sa sa o puna asupra sa inaintea lui Dumnezeu si sa astepte ispita pana la rasuflarea cea mai de pe urma.
Acelasi a zis: nimeni neispitit nu va putea sa intre in Imparatia Cerurilor. Ca, ridica, zice, ispitele si nimeni nu este care sa se mantuiasca.
A zis iarasi: va veni vremea ca oamenii sa inebuneasca si cand vor vedea pe cineva ca nu inebuneste, se vor scula asupra lui, zicandu-i ca el este nebun, pentru ca nu este asemenea lor.
Zis-a avva Antonie: am vazut toate cursele vrajmasului intinse pe pamant si suspinand am zis: oare cine poate sa le treaca pe acestea?Si am auzit glas zicandu-mi: smerenia.
Zis-a iarasi: sunt unii care si-au topit trupurile lor cu nevointa si pentru ca nu au avut ei dreapta socoteala, departe de Dumnezeu s-au facut.
Zis-a iarasi: de la aproapele este viata si moartea. Ca de vom dobandi pe fratele, pe Dumnezeu dobandim; iar de vom sminti pe fratele, lui Hristos gresim.
Era cineva, ce vana prin pustie dobitoace salbatice si a vazut pe avva Antonie glumind cu fratii si s-a smintit. Iar batranul vrand sa-l incredinteze pe el, ca trebuie cate putin sa se pogoare fratilor, i-a zis lui: pune sageata in arcul tau si intinde. Si a facut asa. Si a zis lui: intinde iarasi. Si a intins. Si iarasi i-a zis: intinde. Si a zis lui vanatorul: de il voi intinde peste masura, se frange arcul. Zis-a lui batranul: asa si la lucrul lui Dumnezeu, daca peste masura vom intinde cu fratii, degrab se rup. Deci trebuie cateodata si cate putin a ne pogori fratilor. Acestea auzind vanatorul, s-a umilit. Si mult folosindu-se de la batranul, s-a dus.
Un calugar a fost laudat de frati, catre avva Antonie. Iar el, cand a mers la dansul, l-a ispitit de sufera necinste, si, aflandu-l ca nu sufera, i-a zis lui: esti asemenea unui oras, care dinainte este impodobit, iar dinapoi se jefuieste de talhari.
A zis iarasi, ca Dumnezeu nu sloboade razboaiele peste neamul acesta ca peste cel vechi, caci stie ca sunt slabi si nu pot suferi.
Un frate a fost napastuit in chinovie pentru desfranare si sculandu-se a mers catre avva Antonie. Si au venit fratii de la chinovie ca sa-l caute pe el si sa-l ia si au inceput sa-l mustre, ca asa a facut. Iar el se indrepta, ca nimic de acest fel nu a facut. Iar dupa intamplare, s-a aflat acolo avva Pafnutie, cel ce se numea Kefala si a spus o pilda ca aceasta: am vazut pe marginea raului un om bagat in noroi pana la genunchi si venind unii sa-i dea mana, l-au cufundat pe el pana la grumazi. Si a zis lor avva Antonie pentru avva Pafnutie: iata om adevarat, care poate sa vindece si sa mantuiasca suflete. Deci umilindu-se ei de cuvintele batranului, au pus metanie fratelui.
Acelasi a zis: totdeauna sa ai inaintea ochilor frica lui Dumnezeu – sa-ti aduci aminte de cel ce omoara si face viu. Sa urati lumea si cele ce sunt intr-insa, sa urati toata odihna trupeasca, sa va lepadati de viata aceasta, ca sa vietuiti lui Dumnezeu. Aduceti-va aminte, ce ati fagaduit lui Dumnezeu. 
Ca cere aceasta de la voi in ziua judecatii: sa flamanziti, sa insetati, sa umblati in haine sarace, sa privegheati, sa va tanguiti, sa plangeti, sa suspinati cu inima voastra, sa va incercati de sunteti vrednici de Dumnezeu, sa defaimati trupul, ca sa va mantuiti sufletele voastre.

sursa www.cuvantul-ortodox.ro

PILDE 

_
LUMINA VINE DE SUS
O doamnă avea să facă un drum lung cu trăsura, printr-o pădure deasă. Era noapte, un întuneric de nu se vedea pic de lumină. Auzea zgomote ciudate. I se părea că vede stafii alergând prin întuneric. Inima îi bătea tare. Era pierdută de groază.
Cu toate acestea vizitiul mâna caii fără teamă.
- Cum vezi dumneata drumul? îl întrebă ea târziu așteptându-se în toată clipa la o nenorocire.
- Lesne, răspunse el, privesc în sus! Calea mi-e trasă pe cer de creștetele brazilor. Să ridicăm, așadar ochii în sus; de acolo ne vine Lumina.

VEGHEAȚI ASUPRA VOASTRĂ

Un rege avea un fiu așa de răutăcios, încât, cu toate sfaturile și pedepsele date de tatăl său, văzând că nu mai este nicio nădejde de îndreptare, a fost osândit la moarte. I s-a dat răgaz de 3 luni, ca să se pregătească de moarte.
În vremea aceasta tânărul s-a schimbat mult. Pe fața lui tristă se putea citi căința adâncă.
„Dacă te-ai căit cu adevărat, îi zise tatăl său, te iert pentru totdeauna, dar cu o singură îndatorire. Iat-o:
Ia cupa aceasta plină ochi cu untdelemn și poartă-l prin oraș, făcându-i înconjurul. Doi oameni înarmați cu spada în mână, te vor urmade aproape. Îndată ce va pica un singur scop, auzi tu, UNUL SINGUR, ți se va reteza capul!”
Tânărul plecă, urmat din scurt de doi soldați străbătu ulițele orașului, mergând încet, foarte încet, oprindu-se totdeauna, când vedea vasul clătinându-se cât de puțin. Târziu de tot se întoarse la palat, fără să fi căzut o picătură măcar.
- Spune-mi,copile dragă, îl intrebă regele, ce ai văzut străbătând orașul?
- Nimic, tată, răspunse băiatul.
- Cum nimic? Nu e oare astăzi mare zi de târg? N-ai întâlnit în cale oameni și vite? N-ai văzut mărfuri înșirate și prăvălii fără număr?
- N-am văzut nimic, răspunse din nou tânărul. Nu mi-am ridicat ochii de la untdelemnul din vasul pe care-l purtam.
- Bine, zise regele. Învață acum ce înseamnă să veghezi asupra ta. Păstrează-ți totdeauna sufletul în mână, ca pe un vas sfânt, spre care fără încetare să-ți îndrepți ochii. Fii cu luare-aminte la fiecare din faptele tale, așa cum ai luat aminte la fiecare din pașii tăi în oraș. Întoarce-ți privirea de la tot ce te-ar putea abate și vei fi ferit pe viitor de vicii, care erau cât pe-aci să te piardă.
Fiul înțelese lecția și de atunci merse numai pe calea binelui, unde-și găsi fericirea în Hristos Domnul.

Preot Iosif Trifa

“TAINA MANTUIRII: PREDAREA IN MANA LUI DUMNEZEU,,

    “Sistemul” din care trebuie sa iesim daca vrem sa ne mantuim. Sa daramam idolul din noi!
Harul lui Dumnezeu va veni, daca n-am facut inlauntrul nostru propriul sistem

  Harul lui Dumnezeu coboara inlauntrul omului. Lucreaza inlauntrul acelui om care are o atitudine pe masura. Daca nu esti smerit, nu poate face ni­mic harul lui Dumnezeu inlauntrul tau. Oricat de bine ai cunoaste cu mintea ta si oricat te-ai arata a avea dispozitie, ravna, nu se va intampla nimic daca nu patrunde adevarul lui Dumnezeu in sufle­tul tau, ca un dar al Lui. Si va veni, daca esti smerit, daca ai constiinta situatiei tale, daca nu ai facut inlauntrul tau un status quo, un sistem propriu.

   Oare ştim noi îndeajuns de bine faptul că omul are o putere asupra inimii divine? Că atitudinea de lăsare în voia lui Dumnezeu declanşează puterea divină, îi dă curs liber şi că atunci o înnoire radicală, cu totul necunoscută, se produce în noi şi în jurul nostru? Această atitudine reprezintă o putere de vindecare şi de transformare care ne face să ieşim din vechea noastră viaţă şi din toate închisorile eului. Această atitudine se numeşte lăsare în voia lui Dumnezeu şi este cunoscută pentru capacitatea sa absolut revoluţionară de toate marile tradiţii religioase ale umanităţii, formând în acelaşi timp baza demersului lor, un mod de viaţă şi secretul adevăratei mistici, adică al realizării desăvârşite a omului. O găsim sub diferite nume: ascultare, voia lui Dumnezeu, încredere, “Da”-ul, abnegaţie şi umilinţă, iubirea vrăjmaşilor până la martiriu, Copilărie spirituală etc. Este vorba in mod simplu de atitudinea fundamentală a lui Hristos, a cărei substanţă o revelează El Însuşi când zice : « Mâncarea Mea este să fac voia Celui Ce M-a trimis » (In 4, 34), frază pe care o repetă ca un refren de-a lungul întregii Sale vieţi pământeşti şi care va culmina pe vârful posibilităţilor sale în predarea totală în mâinile lui Dumnezeu de pe cruce : « Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu » (Lc. 23, 46).
De asemenea Sf. Apostol Pavel a putut să spună despre Iisus: « Nu a fost decât da în El » (II Cor. 1,19). Nouă, celor care nu mai ştim ce este viaţa, Hristos a venit să ne arate El Însuşi. Nu există altă fericire sub cer şi cel care intră în ascultarea Sa intră în acelaşi timp în adevărată înrudire cu Hristos: « Oricine va face voia lui Dumnezeu, acesta este fratele Meu şi sora Mea şi mama Mea » (Mc. 3, 35).
Cuvâtul « lăsare » este ambiguu şi poate conduce la toate atitudinile pasive şi delăsătoare de care istoria religioasă este plină. Dar în realitate relaţia dintre om şi Dumnezeu este o alianţă de iubire unde primirea celuilalt reprezintă cea mai înaltă activitate. Nu mai este în ordinul unui a « deveni » obişnuit, ci al unuia de o rodnicie de un cu totul alt nivel. În predarea totală în voia divină vine momentul, şi aceasta este o lege foarte importantă a vieţii spirituale, când « omul nu mai este ghidat de învăţători şi de scrieri ca altădată, ci de Stăpânul Însuşi », spune Sf. Siluan Athonitul (+ 1938). Este vorba deci mai întâi de o profundă ascultare interioară pentru a percepe cele mai mici porunci ale Sfântului Duh şi a nu mai face nimic decât sub impulsul Său. Ajungând în acest punct, inima omului poate deveni un foc fierbinte permanent în acţiune, dar, fiindcă se predă Altuia, nu sieşi, el realizează în mod constant acte marcate de semnul interiorităţii şi al profunzimii. A fi centrat pe Sursă, spune Învăţatul Eckhart (sec. al XIII-lea), este a participa la Energia Creatoare, act pur de « eternă zămislire » care ţâşneşte din propriul nostru « Adânc».
Acesta este adâncul în care omul se recunoaşte în fiecare clipă, acesta este deci locul unde se predă total dacă vrea într-adevăr să trăiască. În acela el este după imaginea lui Hristos care este Eternul Născut : de unde, de-a lungul întregii Sale vieţi, o adeziune iubitoare şi o lăsare totală la ceea ce am putea numi « buna plăcere » a lui Dumnezeu, dacă asta nu era în El tocmai înrudirea sa ontologică, originea naşterii sale eterne. Iisus se recunoaşte fără încetare în Tatăl Său : « Cine Mă vede, vede pe Tatăl Meu » (In 14, 9), El este Fiul, atât în întreaga eternitate, cât şi în fiecare moment al vieţii Sale pământeşti. Prin atitudinea de predare în voia lui Dumnezeu noi împărtăşim deci însăşi taina lui Hristos : noi devenim fii împreună cu Fiul şi în această filiaţie Tatăl ne naşte prin har aşa cum naşte Verbul prin natură. Este vorba de o naştere continuă care ne solicită în consecinţă o atitudine de totală receptivitate. De aceea, pe drept cuvânt, sfaturile despre trezvie constituie lucrul cel mai original şi decisiv în învăţătura lui Iisus.
Întreaga viaţă a ucenicului este intensificată prin « vegherea » sa şi astfel se menţine într-o stare de permanentă disponibilitate. Cel care veghează este atent la Dumnezeu, trezvia şi rugăciunea sunt deci intim legate. De asemenea intrarea în această copilărie spirituală înseamnă a creşte iubirea noastră omenească până la punctul de a nu mai vrea să fii dacă nu eşti în Dumnezeu.

 Omul poate fi religios, toti evreii erau religiosi, stiau Legea, se raportau la Dumnezeu. Totusi, au inteles toate acestea intr-un mod prin care ei si-au creat propriul sistem, un idol, si in acelasi timp s-a asezat in sufletul lor indreptatirea de sine.Un om care se indreptateste pe sine inlauntrul lui – si are, prin urmare, ingamfare, egoism – nu poate intelege ce inseamna harul, nu poate primi harul,oricat ar incerca sa actioneze asupra lui harul.

Peste un lucru infasurat in nailon, chiar daca ar cadea rauri de apa si mari peste el, daca este inchis ermetic, nu va patrunde nicio picatura ina­untru si nu se va uda deloc, va ramane perfect uscat. Astfel, cand omul isi infumureaza sufletul cu indreptatirea de sine – o spune in continuare Apostolul Pavel -, nu stie ce inseamna smerenia, nu iubeste smerenia, nu-si deschide sufletul spre smerenie si ramane egoist si mandru. Este infumu­rat, este infasurat in nailon, si nu intelege nimic, nu-l atinge harul lui Dumnezeu, lumina Lui. Nu-l atinge ceea ce i-ar putea topi sufletul, ceva care l-ar inmuia si l-ar face cu adevarat crestin.

Sa daramam idolul din noi

O, cum nu ştiu oamenii că Domnul binecuvântează această viaţă şi cu ajutorarea și purtarea de grijă a traiului vieţii noastre! Când trăieşti o viaţă îngenuncheată la picioarele Domnului, Domnul „are grijă de tine” şi de toate lipsurile tale. El Se îngrijeşte de tine ca de un copil mic al Lui. El ia în grija Lui necazurile și greutăţile traiului tău. Toate îţi merg cu spor și binecuvântare.

Cei mai mulţi oameni sunt veşnic îngrijoraţi ca Marta din Evanghelie, pentru că lipseşte „partea cea bună” a Mariei din viaţa lor. Nu-L văd pe Domnul de mulţimea alergărilor. N-au spor şi binecuvântare în traiul lor și în lucrul lor pentru că nu „caută mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu” (Matei 6, 33), pentru că în viaţa lor porunceşte Marta. Eu te întreb, iubite cititorule, cum se înţeleg în viaţa ta cele două „surori”, Marta și Maria?

Din Preot Iosif Trifa, Mai lângă Domnul meu, Editura EGUMENITA, Sibiu, 2003, p. 86