De ce ingaduie Dumnezeu diavolului sa ne ispiteasca
– Parinte, pentru ce Dumnezeu ingaduie diavolului sa ne ispiteasca?
– Ca sa isi aleaga Fiii Sai. “Fa diavole, orice vrei”, ii spune Dumnezeu, pentru ca orice ar face, in cele din urma isi va zdrobi mutra sa de piatra cea din capul unghiului, care este Hristos. Daca credem ca Hristos este piatra cea din capul unghiului, atunci nimic nu ne va infricosa.
Dumnezeu nu ingaduie o incercare, daca nu va iesi ceva bun. Cand Dumnezeu vede ca din ea va rezulta un bine mai mare, lasa pe diavol sa isi faca treaba sa. Ati vazut ce a facut Irod? A omorat 14.000 de prunci, dar a facut 14.000 de mucenici ingeri. Unde ai vazut tu mucenici ingeri? Diavolul si-a dat peste mutra! Diocletian s-a facut impreuna lucratorul diavolului chinuind pe crestini cu asprime, dar fara sa vrea, a facut bine Bisericii lui Hristos, pentru ca a imbogatit-o cu Sfinti. Credea ca va face sa dispara toti crestinii, dar n-a facut nimic. A lasat o multime de Sfinte Moaste ca sa ne inchinam la ele si a imbogatit Biserica lui Hristos.
Dumnezeu putea sa-l desfiinteze pe diavol; doar este Dumnezeu. Daca ar vrea si acum l-ar aduna ghem in iad, dar il lasa spre binele nostru. Il va lasa sa chinuiasca faptura lui Dumnezeu? L-a lasat, insa numai pana la un punct si pana la o vreme, ca sa ne ajute prin rautatea lui; sa ne ispiteasca si astfel sa alergam la El. Numai daca vede de mai inainte ca va iesi un bine, ii este ingaduit lui aghiuta sa ne ispiteasca. Daca nu iese binele, nu i se ingaduie. Toate le ingaduie Dumnezeu pentru binele nostru. Aceasta sa credem. Dumnezeu lasa pe diavolul sa-l lupte pe om. Fara lupta nu se face sat. Daca nu ne-ar ispiti diavolul, am crede, poate, ca deja suntem si sfinti. Asadar Dumnezeu ingaduie diavolului sa ne loveasca cu rautate, pentru ca prin lovitura ce ne-o da, alunga tot praful de pe noi si ne scutura sufletul nostru cel prafuit. Sau il lasa sa se repeada sa ne muste, ca sa scapam la El. Dumnezeu ne cheama mereu, dar noi, de obicei, ne indepartam de Dumnezeu, si numai daca se iveste vreo primejdie alergam la El. Cand omul se va uni cu Dumnezeu nu mai exista loc sa mai intre cel viclean, dar nici nu mai exista motiv ca Dumnezeu sa ingaduie celui viclean sa-l ispiteasca, ca sa fie nevoit omul sa scape la Dumnezeu. In tot cazul, oricum ar fi, cel viclean ne face bine; ne ajuta sa ne sfintim. De aceea si Dumnezeu il ingaduie.
Dumnezeu a lasat liberi nu numai pe oameni, ci si pe diavoli, pentru ca nu pot vatama sufletul omului. Numai daca vrea sufletul omul insusi ca sa-si vatame sufletul sau. Dimpotriva, ei pricinuiesc plata fara sa vrea sufletelor noastre, atunci cand ne fac rau in viata prin oameni rai ori neatenti. De ce oare spune acel avva: “Ridica ispitele si nu se va mantui nimeni“? (Pateric, Avva Evagrie). Pentru ca ispitele ajuta foarte mult. Nu pentru ca diavolul poate face vreodata binele – fiind el rau – ci Bunul Dumnezeu impiedica piatra ce ne-o arunca ca ne sparga capul, si ne-o da intr-o mana, iar in cealalta ne da migdale, ca sa le spargem si sa le mancam. Adica Dumnezeu ingaduie ispitele nu pentru ca diavolul sa ne tiranizeze, ci in felul asta sa dam “examene” pentru cealalta viata si sa nu avem pretentii nesabuite la a Doua Venire.
Trebuie sa intelegem bine ca ne razboim – si avem sa ne razboim cata vreme ne vom afla in viata aceasta – cu insusi diavolul. Cata vreme traieste omul, are multa treaba de facut pentru imbunatatirea sufletului lui si are dreptul sa dea examene duhovnicesti. Daca moare si nu trece, cade. Reexaminare nu exista.
Smerenia topeste pe diavol
Smerenia are mare putere si topeste pe diavolul. Este cel mai puternic soc pentru diavol. Acolo unde exista smerenie, diavolul nu are loc. Si acolo unde nu exista diavol, e firesc sa nu existe ispite. Odata un pustnic a silit pe un aghiuta sa spuna: “Sfinte Dumnezeule …”. A spus aghiuta:“Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte”, dar nu spunea “miluieste-ne pe noi”. Spune: “miluieste-ne pe noi!“. Nimic. Daca ar fi spus, ar fi devenit inger. Toate le spune aghiuta, dar pe “miluieste-ma” nu-l spune, pentru ca trebuie smerenie. “Miluieste-ma” are smerenie si sufletul ce il rosteste primeste mila cea mare a lui Dumnezeu.
Orice am face, e nevoie de smerenie – dragoste – noblete. Lucrurile sunt simple. Noi le complicam. Pe cat putem sa facem ceea ce e complicat diavolului si usor omului. Dragostea si smerenia sunt grele pentru diavol si usoare pentru om. Si unul bolnavicios, ce nu poate face nevointa, il poate lovi pe diavol cu smerenia. Intr-un minut omul poate deveni inger sau drac. Cum? Cu smerenia sau cu mandria. Ce, oare au trebuit ore intregi ca Luceafarul sa se faca diavol din inger? S-a facut in cateva secunde. Modul cel mai usor ca sa ne mantuim, este dragostea si smerenia. De aceea sa incepem cu dragostea si smerenia, si dupa aceea vom inainta si cu celelalte. Sa va rugati sa pricinuim mereu bucurie lui Hristos si mahnire lui aghiuta, mai ales deoarece ii place iadul si nu vrea sa se pocaiasca.
– Parinte, imi spune gandul ca diavolul, mai ales in zilele noastre, are multa putere.
– Diavolul are rautate si ura, nu putere. Dragostea lui Dumnezeu este Atotputernica. Satana incearca sa para atotputernic, dar nu reuseste. Pare puternic, dar este cu desavarsire slab. Multe planuri ale sale de distrugere se strica inainte de a incepe sa se realizeze. Ar lasa vreodata un tata foarte bun niste haimanale sa-i bata copiii?
– Parinte, ma tem de diavoli. – De ce sa te temi? Diavolii nu au nici o putere. Hristos este Atotputernic. Ispita este putreda. Nu porti cruce? Armele diavolului sunt slabe. Hristosul nostru ne-a inarmat cu Crucea Sa. Numai cand lasam armele cele duhovnicesti, atunci vrajmasul are putere. Un preot ortodox a aratat o cruciulita mica unui vrajitor si a facut sa se cutremure diavolul pe care acela il chemase cu vrajile lui.
– De ce se teme atat de mult de Cruce? – Pentru ca atunci cand Hristos a primit scuiparile, palmuielile si loviturile, a zdrobit imparatia si stapanirea diavolului. In ce chip a biruit Hristos ! “Cu trestia a zdrobit stapanirea diavolului“, spune un oarecare Sfant. Adica atunci cand I-au dat ultima lovitura cu trestia peste cap, atunci a zdrobit stapanirea diavolului. Adica rabdarea este apararea duhovniceasca si smerenia, arma cea mai puternica impotriva diavolului. Cel mai mare balsam a Jertfei de pe Cruce a lui Hristos este faptul ca a zdrobit pe diavolul. Dupa Rastignirea lui Hristos, diavolul este ca sarpele caruia i s-a luat otrava, sau ca si cainele caruia i s-au scos dintii. S-a luat otrava de la sarpe, s-au scos dintii de la caini, diavolii sunt acum dezarmati, iar noi inarmati cu Crucea. Nimic, nimic nu pot face diavolii fapturii lui Dumnezeu, daca nu le dam noi drepturi. Fac numai galagie; nu au stapanire.
Odata, pe cand eram la Chilia Sfintei Cruci, am petrecut o priveghere foarte frumoasa, cand noaptea s-au adunati multi diavoli in podul chiliei. La inceput loveau puternic, ca si cu niste baroase, apoi faceau zgomot, ca si cum ar rostogoli cioate mari, trunchiuri de copaci. Am facut semnul Crucii pe tavan si am cantat: “Crucii Tale ne inchinam, Stapane…” (Nota: “Crucii Tale ne inchinam Stapane si Sfanta Invierea Ta o laudam si o slavim”. Tropar al praznicului Cinstitei Cruci.) Cum terminam, incepeau iarasi cioatele. “Acum – mi-am spus – vom face doua strani. Una voi cu cioatele de sus si una eu de jos”. Cand incepeam eu, se opreau aceia. Odata cantam: “Crucii Tale ne inchinam…”, apoi: “Doamne, arma asupra diavolului Crucea Ta o ai dat noua...“ (Nota: Stihira Invierii de la laudele glasului 8). Am petrecut cea mai placuta noapte cu psalmodie si, cand ma opream putin continuau aceia cu recreerea. De fiecare data prezentau o alta cantare.
– Cand ati cantat prima oara n-au plecat? – Nu. Cum terminam eu, incepeau aceia. Da, trebuia sa scoatem o priveghere la amandoua stranile. A fost o priveghere frumoasa. Am cantat cu sete. Am petrecut zile placute…
– Parinte, cum e diavolul? – Stii ce “frumos” este? Ceva deosebit. Numai sa-l vezi. O, cum nu ingaduie dragostea lui Dumnezeu ca omul sa-l vada pe diavol! Cei mai multi ar fi murit de frica. Gandeste-te, daca l-ar vedea cum actioneaza, daca i-ar vedea … chipul lui cel “dulce”‘ Dar unii ar fi avut o buna distractie. Stii ce distractie? Cum ii spune? Cinema? … Dar ca sa vada cineva un astfel de film, trebuie sa plateasca mult … si nu stiu daca l-ar putea vedea!
– Are coarne, coada? – Da, toate accesorille!!!
– Parinte, diavolii s-au facut atat de urati atunci cand au cazut si din ingeri au devenit diavoli? – Ei desigur! Si acum sunt ca loviti de trasnet. Daca un trasnet cade si loveste un copac, copacul nu se va face indata un bustean negru? Asa sunt si ei, ca loviti de trasnet. Intr-o vreme ii spuneam lui aghiuta: “Vino sa te vad, ca sa nu cad in mainile tale! Acum numai cat te vad, imi dau seama cat de rau esti. Dar daca as cadea in mainile tale, cat rau mi-ai face!”
Cuviosul Paisie Aghioritul ,, Cu durere si cu dragoste pentru omul contemporan“, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2007
Mândria este primul din cele sapte păcate capitale, după cum smerenia este cea mai mare virtute. . Din acest păcat se nasc toate celelalte. Toată viata trebuie să luptăm împotriva acestui păcat si sa fim constienti că-i putem cădea pradă în orice moment al vietii. Numai întelepciunea ne poate ajuta să discernem acest păcat, să sesizăm aparitia lui în mintea noastră. Trebuie luptat din fragedă tinerete împotriva acestui mare microb, până nu produce "boli cronice" de netămăduit. Foarte putini medici pot vindeca asemenea boli.
Ce este mândria? Mândria, care, după cuvântul Sfintei Scripturi, izvorăşte din inima omului (Marcu 7, 21-22), este pretţirea de sine peste masură şi atitudinea de superioritate sau de dispret faţă de ceilalţi oameni. Deoarece prin mândrie au căzut atât îngerii cei răi, cât şi cei dintâi oameni, mândria este privită ca începutul păcatului. Ispita mândriei este foarte întinsă. Nu este credincios care să nu fie ispitit de acest păcat. Însuşi Mântuitorul a fost ispitit spre acest păcat de către diavol, la începutul lucrării Sale în lume (Matei 4, 8-9).
Ce urmări aduce păcatul mandriei? Cel ce se lasă cuprins de păcatul mândriei uită că tot ce are a primit de la Dumnezeu, nesocoteşte poruncile lui Dumnezeu, se laudă numai pe sine, grăieşte de rău pe altul, este făţarnic, se răzvrăteşte împotriva autorităţilor şi rânduielilor obşteşti. Astfel, din mândrie, întocmai ca dintr-o rădăcină otrăvită, se nasc multe păcate. Sfântul Casian Romanul, vorbind despre acest păcat, spune: «Patima mândriei întunecă întreg sufletul şi-l prăbuşeşte în cea mai adâncă prăpastie. Păcatul mândriei, când pune stăpânire pe bietul suflet, ca un tiran prea cumplit care a cucerit o cetate mare şi înaltă, il dărâmă în întregime şi îl surpă până în temelii. Apoi îş construieşte cetatea sa. Marturie despre aceasta este îngerul acela care pentru mândrie a căzut din cer. Căci fiind zidit de Dumnezeu şi împodobit cu toate virtuţile şi cu înţelepciunea, n-a voit să le recunoască pe acestea venite din darul Stăpânului, ci din firea sa» 635 (Filocalia, vol. 1, p. 123). Mântuitorul infierează cu toată tăria păcatul mândriei, arătându-i urmările atât de grele. El spune: „Oricine se înalţă pe sine se va smeri” (Luca 14, 11). Iar Sfântul Apostol Iacov zice: „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă” (4, 6). Creştinul, deci, trebuie să se ferească şi să se lepede de păcatul mândriei, îmbrăcându-se cu virtutea smereniei şi întărindu-se sufleteşte prin post şi rugăciune. El trebuie să-şi amintească totdeauna că toată virtutea şi tot ce are el a primit de la Dumnezeu, după cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Ce ai, pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te făleşti, ca şi cum nu l-ai fi primit?” (I Cor. 4, 7) Mândria (definiţia) „Mândria, mama relelor, care şi pe diavol 1-a făcut diavol, cu toate că nu era aşa mai înainte.” (Tâlcuiri la Epistola a doua către Corinteni, omilia XIII, pp. 134-135) „Mândria nu este altceva decât pervertirea sufletului şi boală grea, care se naşte din prostie. Da, cel mai lipsit de mint eom din lume este cel mândru.” (Din voi. Problemele vieţii, P-35) „Adevărat cu cale au numit dascălii cei bătrâni pe mândrie mărire deşartă.” (Din voi. Mărgăritarele Sfântului loan Gură de Aur, p. 31) MÂNDRIA (- rădăcina şi maica oricărui păcat) „Rădăcina, izvorul şi maica oricărui păcat este mândria. Din pricina ei omul a pierdut viaţa fericită a raiului. Din pricina ei şi diavolul, care 1-a înşelat pe Adam, şi-a pierdut rangul ceresc de înger.” (Din voi. Problemele vieţii, p. 34)
Mândria (naşterea mândriei) „Un înţelept a spus-o foarte bine: începutul mândriei este a nu cunoaşte pe Dumnezeu.” (Comentar la Evanghelia de la loan, omilia XVI, 4, p. 80) ,,Şi după cum în trupul omului, când vreun suc străin şi rău se împrăştie prin sânge, nu lasă să se împrăştie sucurile cele prielnice, iar din această pricină şi se face umflătura organului, tot aşa şi din pricina raţionamentelor străine intrate în sufletul omului se naşte mândria.” {Comentariile sau Tdlcuirea Epistolei întâi către Corinteni, omilia XII, p. 117) „… pe trufie o zămisleşte înţelepciunea cea din afară.” {Comentariile sau Tălcuirea Epistolei întâi către Corinteni, omilia XLIV, p. 471) „Nimic nu zămisleşte atât de grabnic trufia, ca banii, în acelaşi timp şi lipsa de minte, şi fudulia.” {Tâlcuiri la Epistola întâi către Timotei, omilia a XVII-a, p. 197) „Orgoliul nu are altă origine ruşinoasă decât cunoaşterea rea şi dispreţul faţă de Dumnezeu. Aceea este originea lui satanică.” (Din vol. Bogăţiile oratorice, p. 594) Mândria (felurile mândriei) „Dacă cineva, mândrindu-se pentru meritele sale, pierde totul, cu atât mai mult cel ce se mândreşte fiind încărcat de păcate, de ce pedeapsă nu este vrednic? Un astfel de om nici nu se mai poate căi în cele din urmă.” {Omilii la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, omilia V, p. 67) Mândria (cea bună şi de dorit) „O singură mândrie trebuie să aibă cei ce îi slujesc lui Hristos: să nu slujească nici unei fapte ruşinoase, ci să-şi păzească sufletul liber, să-1 facă să ducă o viaţă curată.” {Despre rugăciune, cuvântul I, în voi. Omilii la săraculLazăr. Despre soartă şi Providenţă…, p. 208) Mândria (manifestarea ei) „Pe alţii, dimpotrivă, diavolul îi face să se laude cu strălucirea strămoşilor lor. Poate fi, oare, o mai mare prostie decât aceea să te mândreşti cu lucruri cu totul potrivnice unele altora? Unii se mândresc pentru că părinţii, bunicii şi străbunicii lor au fost nişte oameni de rând; alţii, pentru că au fost străluciţi şi vestiţi. Cum ai putea smeri mândria şi a unora şi a altora? Spunându-le unora: Urcă-te tu, care te făleşti cu strămoşii tăi, urcă-te mai sus de bunici şi de străbunici şi ai să găseşti printre străbunii tăi o mulţime de bucătari, de vizitii, de ne¬gustori!; altora, celor care se mândresc că se trag din nişte strămoşi de rând, spune-le dim¬potrivă: Şi tu, dacă ai merge mai sus pe scara străbunilor tăi, vei afla mulţi strămoşi cu mult mai străluciţi decât tine!”. (Omilii la Matei, omilia LVIII, IV, în col. PSB, voi. 23, p. 677) „Cel mândru vrea să fie mai mare decât toţi oamenii; spune că nimeni nu-i egal cu el; şi oricâtă cinste i s-ar da, doreşte şi mai multă; şi stăruie şi socoteşte că nu are nici una; dispreţuieşte pe oameni, dar doreşte să fie cinstit de ei. Poate fi, oare, o lipsă mai mare de judecată? Un om mândru e o adevărată enigmă: vrea să fie slăvit de aceia pe care-i socoteşte o nimica. Ai văzut că acela care vrea să fie înalt a căzut jos şi stă la pământ? Cel mândru socoteşte că toţi oamenii sunt o nimica pe lângă el; el însuşi o declară. Aşa e mândria. Pentru ce alergi atunci, mândrule, la cel ce e o nimica? Pentru ce ceri de la ei cinste? Pentru ce doreşti să fii înconjurat de atâta mulţime de oameni? Iată omul mic, care stă pe un loc mic”. (Omilii la Matei, omilia LXV, V, în col. PSB, voi. 23, p. 756) „Care pasăre spunem că zboară mai sus? Aceea care zboară mai presus de mâinile şi laţurile vânătorului sau aceea pe care vânătorul poate să o prindă fără laţ, din pricină că zboară pe jos şi niciodată nu poate să se înalţe? Ca această pasăre este şi îngâmfatul; orice laţ îl prinde cu uşurinţă, pentru că se târăşte pe jos”. (Omilii la Matei, omilia LXV, V, în col. PSB, voi. 23, p. 757) ‘ „Cel mândru pururea trăieşte în scârbe, pururea se frământă în sufletul său, pururea se tulbură, umblă încoace şi încolo fără să-şi găsească loc, şi nimic nu este în lumea aceasta care să poată astâmpăra pofta, mai bine zis, patima lui. Chiar pe împărat de l-ar vedea căzându-i la picioare şi închinându-i-se, nu se va sătura, ci va dori mai mult. După cum cei iubitori de argint orişicât ar strânge, tot mai mult doresc, tot aşa şi cu aceşti smintiţi, căci şi aceştia, ori de câtă cinste s-ar bucura, doresc mai multă, fiindcă patima mândriei creşte şi sporeşte la ei pe fiecare zi. Patimă grozavă este mândria, patimă ce nu are margini, ci numai atonei stă pe loc, când deja a omorât pe cel ce o avea.” (Comentariile sau Explicarea Epistolei II către Tesaloniceni, omilia I, în voi. Comentariile sau Explicarea Epistolei către Coloseni, I şi II Tesaloniceni, p. 291) „Că zice Sfânta Scriptură: Necurat este tot cel cu inima înaltă, şi atâta este de rea trufia cât nu numai spre răutate şi în râpa pieirii împinge pe cei ce o au pe ea, ci încă îl păzeşte pe om şi în bunătăţi fiind şi când nu poate să ne strice în alt chip, în bunătatea pe care o facem, ne face multă pagubă şi ne îndeamnă să răbdăm ostenelile iar de roade ne lipseşte. Că nu este cu putinţă să aibă cineva şi bunătatea smereniei şi să aibă şi mândria.” (Din voi. Mărgăritarele Sfântului loan Gură de Aur, p. 31) „La fel şi băşicile cele de apă prea lesne se fac şi iar prea lesne crapă şi se fac apă şi aşa se fac mândri şi prea lesne pier.” (Din voi. Mărgăritarele Sfântului loan Gură de Aur, p. 31) „Aceasta face şi cel măreţ, că numai pe sine se face bun, înţelept şi cunoscător, iar pe ceilalţi oameni nu-i are de nimic, numai ce-i batjocoreşte şi râde de ei şi de va cădea în păcat nu se pocăieşte, nu se smereşte că nu-1 lasă necunoştinţa, ca şi pe diavolul.” (Din voi. Mărgăritarele Sfântului loan Gură de Aur, p. 119) „Cel mândru se consideră pe sine însuşi ca şi unic şi pentru a fi adorat. Cel mândru vrea pentru el însuşi omagiile, care nu-i sunt datorate decât lui Dumnezeu.” (Din voi. Bogăţiile oratorice, p. 594) „Aşa e mândria! Rupe legătura dragostei, îndepărtează pe vecin, face pe cel mândru să se uite numai la sine. După cum un zid care se burduşeşte surpă clădirea, tot aşa şi un suflet care se umflă de mândrie nu suferă prietenia cu altul.” (Despre schimbarea numelor, cuv. IV, în voi. Despre schimbarea numelor. Despre răbdare. Despre milostenie…, p. 70) Mândria (gravitatea) „Aşa sunt uneltirile vrăjmaşului. Ne urcă prin înşelăciune la mare înălţime, ca să ne coboare de acolo în adâncul prăpastiei”. (Omilii la Facere, omilia XVI, III, în col. PSB, voi. 21, p. 180) „De-ai face mii şi mii de fapte bune, de-ai săvârşi toată virtutea, dar dacă te lauzi cu faptele tale bune, ai ajuns cel mai nenorocit şi cel mai ticălos om. Şi aceasta se vede bine din cele ce a suferit fariseul acela, care s-a lăudat faţă de vameş şi a ajuns dintr-o dată mai prejos de vameş (Luca, 18, 9-14); cu limba şi-a pierdut toată bogăţia virtuţii; a ajuns gol şi sărac, suferind un naufragiu nemaivăzut şi nemaiauzit; şi-a pierdut toată încărcătura, chiar când a ajuns în port. Să păţeşti ce-a păţit fariseul; din pricina unei rugăciuni, pe care n-a făcut-o cum trebuie, înseamnă să ţi se înece corabia în mijlocul portului. De aceea şi Hristos, poruncind ucenicilor Săi, spunea: Când veţi face toate spuneţi: Slugi netrebnice suntem (Luca, 17, 10). Prin aceste cuvinte Hristos voia să-i întărească şi să-i ţină departe tare de această patimă pierzătoare.” (Omilii la Facere, omilia XXXI, II, în col. PSB, voi. 21, p. 396) „Nimic nu-i mai cumplit decât mânia şi mândria. Ne fac în acelaşi timp şi mândri şi slugarnici; prin una ajungem de batjocură, iar prin alta suntem urâţi de oameni, căzând în păcate potrivnice: în îngâmfare şi în linguşeală. Dar dacă tăiem ce-i prea mult din aceste două patimi, vom fi smeriţi fără să fim umiliţi şi mândri fără să fim încrezuţi”.(Omilii la Matei, omilia X, VI, în col. PSB, voi. 23, p. 129) „… cel mândru nu se cunoaşte deloc pe el însuşi. De aceea obişnuim să zicem de cel mândru: nu se cunoaşte pe sine, nu se ştie pe sine. Iar cel care nu se cunoaşte pe sine, pe cine poate să cunoască? După cum cel ce se cunoaşte pe sine cunoaşte pe toate, tot aşa cel ce nu se cunoaşte pe sine nu cunoaşte nici pe cel din jurul lui. Unul ca acesta este cel ce spune: Deasupra cerurilor îmi voi pune scaunul meu (Isaia 14, 13). Pentru că nu s-a cunoscut pe sine, n-a cunoscut nici pe toate celelalte”. (Omilii la Matei, omilia XXV, IV, în col. PSB. voi. 23, p. 326)
