Mândria este primul din cele sapte păcate capitale, după cum smerenia este cea mai mare virtute.
.
Din acest păcat se nasc toate celelalte.
Toată viata trebuie să luptăm împotriva acestui păcat si sa fim constienti că-i putem cădea pradă în orice moment al vietii.
Numai întelepciunea ne poate ajuta să discernem acest păcat, să sesizăm aparitia lui în mintea noastră.
Trebuie luptat din fragedă tinerete împotriva acestui mare microb, până nu produce "boli cronice" de netămăduit. Foarte putini medici pot vindeca asemenea boli.
Ce este mândria?
Mândria, care, după cuvântul Sfintei Scripturi, izvorăşte din inima omului (Marcu 7, 21-22), este pretţirea de sine peste masură şi atitudinea de superioritate sau de dispret faţă de ceilalţi oameni. Deoarece prin mândrie au căzut atât îngerii cei răi, cât şi cei dintâi oameni, mândria este privită ca începutul păcatului. Ispita mândriei este foarte întinsă. Nu este credincios care să nu fie ispitit de acest păcat. Însuşi Mântuitorul a fost ispitit spre acest păcat de către diavol, la începutul lucrării Sale în lume (Matei 4, 8-9).
Ce urmări aduce păcatul mandriei?
Cel ce se lasă cuprins de păcatul mândriei uită că tot ce are a primit de la Dumnezeu, nesocoteşte poruncile lui Dumnezeu, se laudă numai pe sine, grăieşte de rău pe altul, este făţarnic, se răzvrăteşte împotriva autorităţilor şi rânduielilor obşteşti. Astfel, din mândrie, întocmai ca dintr-o rădăcină otrăvită, se nasc multe păcate. Sfântul Casian Romanul, vorbind despre acest păcat, spune: «Patima mândriei întunecă întreg sufletul şi-l prăbuşeşte în cea mai adâncă prăpastie.
Păcatul mândriei, când pune stăpânire pe bietul suflet, ca un tiran prea cumplit care a cucerit o cetate mare şi înaltă, il dărâmă în întregime şi îl surpă până în temelii. Apoi îş construieşte cetatea sa. Marturie despre aceasta este îngerul acela care pentru mândrie a căzut din cer. Căci fiind zidit de Dumnezeu şi împodobit cu toate virtuţile şi cu înţelepciunea, n-a voit să le recunoască pe acestea venite din darul Stăpânului, ci din firea sa» 635 (Filocalia, vol. 1, p. 123).
Mântuitorul infierează cu toată tăria păcatul mândriei, arătându-i urmările atât de grele. El spune: „Oricine se înalţă pe sine se va smeri” (Luca 14, 11). Iar Sfântul Apostol Iacov zice: „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă” (4, 6). Creştinul, deci, trebuie să se ferească şi să se lepede de păcatul mândriei, îmbrăcându-se cu virtutea smereniei şi întărindu-se sufleteşte prin post şi rugăciune. El trebuie să-şi amintească totdeauna că toată virtutea şi tot ce are el a primit de la Dumnezeu, după cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Ce ai, pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te făleşti, ca şi cum nu l-ai fi primit?” (I Cor. 4, 7)
Mândria (definiţia)
„Mândria, mama relelor, care şi pe diavol 1-a făcut diavol, cu toate că nu era aşa mai înainte.” (Tâlcuiri la Epistola a doua către Corinteni, omilia XIII, pp. 134-135)
„Mândria nu este altceva decât pervertirea sufletului şi boală grea, care se naşte din prostie. Da, cel mai lipsit de mint eom din lume este cel mândru.” (Din voi. Problemele vieţii, P-35)
„Adevărat cu cale au numit dascălii cei bătrâni pe mândrie mărire deşartă.” (Din voi. Mărgăritarele Sfântului loan Gură de Aur, p. 31)
MÂNDRIA (- rădăcina şi maica oricărui păcat)
„Rădăcina, izvorul şi maica oricărui păcat este mândria. Din pricina ei omul a pierdut viaţa fericită a raiului. Din pricina ei şi diavolul, care 1-a înşelat pe Adam, şi-a pierdut rangul ceresc de înger.” (Din voi. Problemele vieţii, p. 34)
Mândria (naşterea mândriei)
„Un înţelept a spus-o foarte bine: începutul mândriei este a nu cunoaşte pe Dumnezeu.” (Comentar la Evanghelia de la loan, omilia XVI, 4, p. 80)
,,Şi după cum în trupul omului, când vreun suc străin şi rău se împrăştie prin sânge, nu lasă să se împrăştie sucurile cele prielnice, iar din această pricină şi se face umflătura organului, tot aşa şi din pricina raţionamentelor străine intrate în sufletul omului se naşte mândria.” {Comentariile sau Tdlcuirea Epistolei întâi către Corinteni, omilia XII, p. 117)
„… pe trufie o zămisleşte înţelepciunea cea din afară.” {Comentariile sau Tălcuirea Epistolei întâi către Corinteni, omilia XLIV, p. 471)
„Nimic nu zămisleşte atât de grabnic trufia, ca banii, în acelaşi timp şi lipsa de minte, şi fudulia.” {Tâlcuiri la Epistola întâi către Timotei, omilia a XVII-a, p. 197)
„Orgoliul nu are altă origine ruşinoasă decât cunoaşterea rea şi dispreţul faţă de Dumnezeu. Aceea este originea lui satanică.” (Din vol. Bogăţiile oratorice, p. 594)
Mândria (felurile mândriei)
„Dacă cineva, mândrindu-se pentru meritele sale, pierde totul, cu atât mai mult cel ce se mândreşte fiind încărcat de păcate, de ce pedeapsă nu este vrednic? Un astfel de om nici nu se mai poate căi în cele din urmă.” {Omilii la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, omilia V, p. 67)
Mândria (cea bună şi de dorit)
„O singură mândrie trebuie să aibă cei ce îi slujesc lui Hristos: să nu slujească nici unei fapte ruşinoase, ci să-şi păzească sufletul liber, să-1 facă să ducă o viaţă curată.” {Despre rugăciune, cuvântul I, în voi. Omilii la săraculLazăr. Despre soartă şi Providenţă…, p. 208)
Mândria (manifestarea ei)
„Pe alţii, dimpotrivă, diavolul îi face să se laude cu strălucirea strămoşilor lor. Poate fi, oare, o mai mare prostie decât aceea să te mândreşti cu lucruri cu totul potrivnice unele altora? Unii se mândresc pentru că părinţii, bunicii şi străbunicii lor au fost nişte oameni de rând; alţii, pentru că au fost străluciţi şi vestiţi. Cum ai putea smeri mândria şi a unora şi a altora? Spunându-le unora: Urcă-te tu, care te făleşti cu strămoşii tăi, urcă-te mai sus de bunici şi de străbunici şi ai să găseşti printre străbunii tăi o mulţime de bucătari, de vizitii, de ne¬gustori!; altora, celor care se mândresc că se trag din nişte strămoşi de rând, spune-le dim¬potrivă: Şi tu, dacă ai merge mai sus pe scara străbunilor tăi, vei afla mulţi strămoşi cu mult mai străluciţi decât tine!”. (Omilii la Matei, omilia LVIII, IV, în col. PSB, voi. 23, p. 677)
„Cel mândru vrea să fie mai mare decât toţi oamenii; spune că nimeni nu-i egal cu el; şi oricâtă cinste i s-ar da, doreşte şi mai multă; şi stăruie şi socoteşte că nu are nici una; dispreţuieşte pe oameni, dar doreşte să fie cinstit de ei. Poate fi, oare, o lipsă mai mare de judecată? Un om mândru e o adevărată enigmă: vrea să fie slăvit de aceia pe care-i socoteşte o nimica. Ai văzut că acela care vrea să fie înalt a căzut jos şi stă la pământ? Cel mândru socoteşte că toţi oamenii sunt o nimica pe lângă el; el însuşi o declară. Aşa e mândria. Pentru ce alergi atunci, mândrule, la cel ce e o nimica? Pentru ce ceri de la ei cinste? Pentru ce doreşti să fii înconjurat de atâta mulţime de oameni? Iată omul mic, care stă pe un loc mic”. (Omilii la Matei, omilia LXV, V, în col. PSB, voi. 23, p. 756)
„Care pasăre spunem că zboară mai sus? Aceea care zboară mai presus de mâinile şi laţurile vânătorului sau aceea pe care vânătorul poate să o prindă fără laţ, din pricină că zboară pe jos şi niciodată nu poate să se înalţe? Ca această pasăre este şi îngâmfatul; orice laţ îl prinde cu uşurinţă, pentru că se târăşte pe jos”. (Omilii la Matei, omilia LXV, V, în col. PSB, voi. 23, p. 757) ‘
„Cel mândru pururea trăieşte în scârbe, pururea se frământă în sufletul său, pururea se tulbură, umblă încoace şi încolo fără să-şi găsească loc, şi nimic nu este în lumea aceasta care să poată astâmpăra pofta, mai bine zis, patima lui. Chiar pe împărat de l-ar vedea căzându-i la picioare şi închinându-i-se, nu se va sătura, ci va dori mai mult. După cum cei iubitori de argint orişicât ar strânge, tot mai mult doresc, tot aşa şi cu aceşti smintiţi, căci şi aceştia, ori de câtă cinste s-ar bucura, doresc mai multă, fiindcă patima mândriei creşte şi sporeşte la ei pe fiecare zi. Patimă grozavă este mândria, patimă ce nu are margini, ci numai atonei stă pe loc, când deja a omorât pe cel ce o avea.” (Comentariile sau Explicarea Epistolei II către Tesaloniceni, omilia I, în voi. Comentariile sau Explicarea Epistolei către Coloseni, I şi II Tesaloniceni, p. 291)
„Că zice Sfânta Scriptură: Necurat este tot cel cu inima înaltă, şi atâta este de rea trufia cât nu numai spre răutate şi în râpa pieirii împinge pe cei ce o au pe ea, ci încă îl păzeşte pe om şi în bunătăţi fiind şi când nu poate să ne strice în alt chip, în bunătatea pe care o facem, ne face multă pagubă şi ne îndeamnă să răbdăm ostenelile iar de roade ne lipseşte. Că nu este cu putinţă să aibă cineva şi bunătatea smereniei şi să aibă şi mândria.” (Din voi. Mărgăritarele Sfântului loan Gură de Aur, p. 31)
„La fel şi băşicile cele de apă prea lesne se fac şi iar prea lesne crapă şi se fac apă şi aşa se fac mândri şi prea lesne pier.” (Din voi. Mărgăritarele Sfântului loan Gură de Aur, p. 31)
„Aceasta face şi cel măreţ, că numai pe sine se face bun, înţelept şi cunoscător, iar pe ceilalţi oameni nu-i are de nimic, numai ce-i batjocoreşte şi râde de ei şi de va cădea în păcat nu se pocăieşte, nu se smereşte că nu-1 lasă necunoştinţa, ca şi pe diavolul.” (Din voi. Mărgăritarele Sfântului loan Gură de Aur, p. 119)
„Cel mândru se consideră pe sine însuşi ca şi unic şi pentru a fi adorat. Cel mândru vrea pentru el însuşi omagiile, care nu-i sunt datorate decât lui Dumnezeu.” (Din voi. Bogăţiile oratorice, p. 594)
„Aşa e mândria! Rupe legătura dragostei, îndepărtează pe vecin, face pe cel mândru să se uite numai la sine. După cum un zid care se burduşeşte surpă clădirea, tot aşa şi un suflet care se umflă de mândrie nu suferă prietenia cu altul.” (Despre schimbarea numelor, cuv. IV, în voi. Despre schimbarea numelor. Despre răbdare. Despre milostenie…, p. 70)
Mândria (gravitatea)
„Aşa sunt uneltirile vrăjmaşului. Ne urcă prin înşelăciune la mare înălţime, ca să ne coboare de acolo în adâncul prăpastiei”. (Omilii la Facere, omilia XVI, III, în col. PSB, voi. 21, p. 180)
„De-ai face mii şi mii de fapte bune, de-ai săvârşi toată virtutea, dar dacă te lauzi cu faptele tale bune, ai ajuns cel mai nenorocit şi cel mai ticălos om. Şi aceasta se vede bine din cele ce a suferit fariseul acela, care s-a lăudat faţă de vameş şi a ajuns dintr-o dată mai prejos de vameş (Luca, 18, 9-14); cu limba şi-a pierdut toată bogăţia virtuţii; a ajuns gol şi sărac, suferind un naufragiu nemaivăzut şi nemaiauzit; şi-a pierdut toată încărcătura, chiar când a ajuns în port. Să păţeşti ce-a păţit fariseul; din pricina unei rugăciuni, pe care n-a făcut-o cum trebuie, înseamnă să ţi se înece corabia în mijlocul portului. De aceea şi Hristos, poruncind ucenicilor Săi, spunea: Când veţi face toate spuneţi: Slugi netrebnice suntem (Luca, 17, 10). Prin aceste cuvinte Hristos voia să-i întărească şi să-i ţină departe tare de această patimă pierzătoare.” (Omilii la Facere, omilia XXXI, II, în col. PSB, voi. 21, p. 396)
„Nimic nu-i mai cumplit decât mânia şi mândria. Ne fac în acelaşi timp şi mândri şi slugarnici; prin una ajungem de batjocură, iar prin alta suntem urâţi de oameni, căzând în păcate potrivnice: în îngâmfare şi în linguşeală. Dar dacă tăiem ce-i prea mult din aceste două patimi, vom fi smeriţi fără să fim umiliţi şi mândri fără să fim încrezuţi”.(Omilii la Matei, omilia X, VI, în col. PSB, voi. 23, p. 129)
„… cel mândru nu se cunoaşte deloc pe el însuşi. De aceea obişnuim să zicem de cel mândru: nu se cunoaşte pe sine, nu se ştie pe sine. Iar cel care nu se cunoaşte pe sine, pe cine poate să cunoască? După cum cel ce se cunoaşte pe sine cunoaşte pe toate, tot aşa cel ce nu se cunoaşte pe sine nu cunoaşte nici pe cel din jurul lui. Unul ca acesta este cel ce spune: Deasupra cerurilor îmi voi pune scaunul meu (Isaia 14, 13). Pentru că nu s-a cunoscut pe sine, n-a cunoscut nici pe toate celelalte”. (Omilii la Matei, omilia XXV, IV, în col. PSB. voi. 23, p. 326)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu