Pr. Visarion Iugulescu - Calatoria sufletului

La patruzeci de zile, sufletul se află în faţa judecăţii particulare
Există şansa recuperării prin Biserică a sufletului unui om păcătos?

Desigur că există. Biserica se roagă pentru ei, dar nimeni nu ştie ce podoabă de fapte bune sau rele are fiecare. Omul este o taină, numai Bunul Dumnezeu ştie taina sufletului fiecăruia dintre noi.

Biserica, prin rugăciunile ei, poate, da, să salveze sufletul păcătos. Dar atunci când spun Biserică nu mă refer la cea de zid, ci la comunitate - preoţi şi credincioşi.

Chiar dacă a murit nepregătit - nespovedit, neîmpărtăşit?

Da, trebuie accentuat că e foarte important pentru noi cum plecăm din această lume. 

Trebuie să fim pregătiţi, că nu ştim ziua, nici ceasul, să fim creştini responsabili, să avem grijă să fim spovediţi şi împărtăşiţi la timp. Dar dacă cineva a fost mai neglijent, nu înseamnă că el chiar este sortit pieirii. 

Are şansa recuperării prin Biserică, dar trebuie să precizăm că acest lucru rămâne la mila lui Dumnezeu, la atotbunătatea Sa.

Dar sinucigaşii au vreo şansă la mântuire?

Biserica nu se roagă pentru ei, în cazul lor chiar numai Bunul Dumnezeu va şti ce va face cu sufletele lor. 

Viaţa este darul lui Dumnezeu şi nimeni nu are dreptul să atenteze la acest dar. 

Deci cel ce se sinucide îşi pune mântuirea în pericol. 

Biserica îi include şi pe ei totuşi în rugăciune, când moare cineva, de moarte bună, din neam cu el - Biserica se roagă atunci pentru tot neamul, fiind prins aici şi cel ce a făcut o astfel de faptă urâtă.

Când împarţi ceva pentru cel repauzat, trebuie să-i rosteşti numele în faţa persoanei care primeşte milostenia?

Depinde pe cine ai în faţă. Pentru că, de pildă, dacă vii de la cimitir, unde ai făcut o pomenire pentru sufletul cuiva drag, care nu mai e printre noi, împărţind nişte pacheţele, spui: „Să fie de sufletul lui...“ şi îi rosteşti numele, dar dacă faci o pomenire acasă, vecinii, rudele, cei de faţă se presupune că ştiu despre cine este vorba şi atunci poţi să spui, când împarţi ceva pentru el - „Să fie de sufletul soţului, copilului...“.

 Asta în ideea că, amintind celorlaţi numele lui, pot şi ei să-l pomenească la rugăciune. 

Dar nu înseamnă că dacă nu îi rosteşti numele, Dumnezeu nu ştie gândul tău şi nu-l ajută pentru fapta ta pe cel decedat.

De ce este atât de importantă perioada de patruzeci de zile de la deces?Patruzeci de zile sau şase săptămâni aminteşte de Înălţarea Domnului la cer, care a avut loc la patruzeci de zile după Înviere. La pomenirea de patruzeci de zile ne rugăm ca aşa cum Hristos S-a înălţat la cer, aşa să înalţe şi sufletul celui răposat.Pe de altă parte, după învăţătura noastră de credinţă, la patruzeci de zile sufletul se află în faţa judecăţii particulare. De aceea, această perioadă este una de rugăciune mai intensă.

 Pomenirea la patruzeci de zile se mai cheamă şi slujba Panahidei, pentru că acum este invocat şi ajutorul Maicii Domnului pentru sufletul celui plecat dintre noi.

Mai este şi o explicaţie fiziologică, dacă am putea-o numi aşa, care se bazează pe fazele de descompunere a trupului. 

După această explicaţie, pe care o găsim şi în Liturgică, se face pomenirea la trei zile, pentru că în a treia zi faţa mortului începe să se desfigureze. În ziua a noua, trupului mortului începe să se strice, afară de inimă, iar la patruzeci de zile, pentru că atunci se pierde şi inima. V

edem că după această explicaţie, procesul descompunerii fizice urmează procesului invers al zămislirii.

Pomenirile se opresc când se împlinesc şapte ani de la deces?

La şapte ani, un număr simbolic în spiritualitatea ortodoxă (cele şapte zile ale creaţiei etc.), se consideră că sufletul celui răposat este iertat. Biserica însă, prin pomenirile de obşte, cum sunt aceste pomeniri din sâmbetele din Postul Mare, nu îi lasă în uitare pe cei adormiţi nici după şapte ani.

Nu ziua morţii ne hotărăşte soarta în viaţa de dincolo

Dacă un om moare într-o zi de sărbătoare, este acesta un semn că e mântuit?

Nicidecum. Nu ziua în care plecăm din această viaţă spune ce fel de om am fost în faţa lui Dumnezeu. 

Nu ziua morţii ne hotărăşte soarta în viaţa de dincolo. 

Aşa cum nu ştim când intrăm în viaţă, când ne naştem, într-o zi de sărbătoare sau una obişnuită, aşa nu ştim şi nu depinde de noi când ieşim din viaţă. 

Ceea ce contează sunt faptele noastre, ziua o alege Dumnezeu şi poate fi oricare.

Există vreun indiciu că sufletul s-a mântuit? 

Să ne luăm după vise?

În Mântuirea păcătoşilor avem exemple de genul acesta şi mă duc acum cu gândul la o istorisire de acolo, unde se povesteşte că într-o mănăstire de maici, maica stareţă a visat că o ucenică ce decedase cu ceva timp în urmă i-a spus că sufletul ei se munceşte în chinurile iadului. Atunci stareţa a cercetat şi a descoperit că nu i se făcuseră pomenirile care se impun după înmormântare, despre care am amintit.

Mi s-a întâmplat şi mie să vină credincioşi din parohie să-mi spună că şi-au visat rudele care le-au spus că le lipseşte ceva... şi m-au întrebat dacă să le facă un parastas sau să le dea ceva de pomană. 

Sigur, nimic rău în asta, că visăm uneori ceva de genul acesta care ne face să ne amintim de ei şi să facem fapte de milostenie. Dar eu merg pe ideea că numai Bunul Dumnezeu ştie de toţi ai noştri decedaţi, iar visele pot fi înşelătoare. Important este să nu-i uităm la rugăciune şi la milostenie, pentru că milostenia acoperă mulţime de păcate.

Parintele Toma Gradinaciuc, protoiereul Protopopiatului Iaşi şi paroh la „Sf. Ap. Toma“ Iaşi.

SFATURI DE LA PARINTELE PAISIE AGHIORITUL

Cuviosul Paisie Aghioritul  ,, Cand Aripa vointei e bolnava ,,

 
Lumea se influenteaza repede si spre bine, si spre rau. 

Spre rau se influenteaza mai usor, pentru ca acolo ajuta si diavolul. 

Spune, de pilda, unuia sa lase fumatul pentru ca il vatama. 

De indata ce se va hotara sa-l lase, diavolul va merge si-i va spune: “Tigara cealalta are mai putina otrava, cealalta are filtru si curata… 

Fumeaza din acelea ca nu te vor vatama“. Ii va afla o indreptatire, ca sa nu-l lase, ii va afla o…”solutie”.

 Pentru ca diavolul ne poate oferi gramada de justificari. 

Iar tigara aceea, pe care i-o recomanda, il poata vatama si mai mult. De aceea este nevoie sa avem vointa. 

Si daca cineva nu-si taie cusururile sale atunci cand este inca tanar, dupa aceea ii va fi greu sa le taie, deoarece cu cat inainteaza in varsta, cu atat i se slabeste vointa.

Daca omul nu are vointa, nu poate face nimic. Sfantul Ioan Gura de Aur spune: “Totul sta in a vrea si a nu vrea“. 

Adica toate depind de: daca vrea sau nu vrea omul. Mare lucru! Dumnezeu este din fire bun si vrea binele nostru. 

Dar este nevoie sa vrem si noi. Pentru ca omul zboara duhovniceste cu doua aripi: cu voia lui Dumnezeu si cu voia sa.

 Dumnezeu ne-a prins pentru totdeauna o aripa – voia Sa – de un umar al nostru.

 Dar ca sa zburam duhovniceste trebuie ca si noi sa ne prindem de celalalt umar aripa noastra, voia omeneasca. 

Daca omul are vointa puternica, are aripa omeneasca si se echilibreaza cu aripa dumnezeiasca si atunci va putea zbura. 

In timp ce daca vointa ii este atrofiata, incearca sa zboare putin, dar se prabuseste. Incearca din nou sa zboare, dar iarasi cade.

– Parinte, vointa se cultiva?

– N-am spus ca toate se cultiva? 

Vointa exista la toti oamenii, la unii mai putina, la altii mai multa

.Cand omul are dispozitie sa se nevoiasca, se roaga si cere de la Dumnezeu sa-i mareasca vointa si Dumnezeu il ajuta. 

Cand omul nu sporeste, atunci sa stie ca ori nu pune vointa deloc, sau putina, si aceea slaba, lucru care iarasi nu ajuta. 

Sa presupunem ca o pasare are o aripa buna, dar o neglijeaza pe cealalta.

 Ii cad cateva pene, dupa care nu mai poate zbura cum trebuie. 

O aripa lucreaza corect, cealalta este insa ca un pieptene stricat. 

O misca, dar intra aer prin ea si pasarea nu poate zbura bine. Zboara putin, dupa care se pravaleste. Trebuie sa aiba si aceasta aripa intreaga ca sa poata zbura. 

Tot astfel si omul, vreau sa spun, trebuie sa ia aminte sa nu neglijeze vointa omeneasca, daca vrea sa zboare mereu corect, duhovniceste.

 Pentru ca aghiuta ce face? 

Merge incet-incet si trage din aripa omeneasca mai intai o pana mica, apoi una ceva mai mare, si daca nu ia aminte omul, ii scoate una si mai mare, iar cand vrea sa zboare nu mai poate. 

Si daca cumva ii trage cateva pene, atunci cand vrea sa zboare, intra aer prin aripa din care ii lipsesc pene si face tumbe. 

Aripa dumnezeiasca este intotdeauna plina, completa, nu-i lipsesc pene, pentru ca diavolul nu poate sa le traga si sa le scoata, caci este dumnezeiasca. 

Dar omul sa ia aminte sa nu se leneveasca si astfel diavolul sa-i scoata vreo pana din propria lui aripa. Atunci cand incepe incet-incet putina trandavie, putina nepasare, vointa slabeste. 

Ce sa faca Dumnezeu daca omul nu vrea?

 Nu vrea sa intervina, pentru ca respecta libertatea omului. Si astfel, omul netrebniceste si aripa lui Dumnezeu. Dar cand are vointa, are si aripa lui intreaga. Atunci vrea si Dumnezeu, vrea si omul, si el zboara.

– Dar, Parinte, ce este exact acest zbor? Va referiti la a vrea sa sporesc duhovniceste, sa vreau mantuirea mea?

– Da, mai copile! Cand spun zbor, ma refer la urcusul duhovnicesc, nu inteleg sa zbor si sa ma urc in vreun chiparos.

– Parinte, ati spus ca cineva poate ara, semana si face toate lucrurile legate de acestea si sa nu scoata nici samanta.

– Da, asa este. Daca nu ia aminte omul, diavolul ii fura osteneala, in timp ce daca ia aminte si ia in serios problema mantuirii sufletului sau, se nevoieste, sporeste, rodeste, se hraneste duhovniceste si se bucura ingereste.

Cuviosul Paisie Aghioritul, “Trezire duhovniceasca”, Editura Evanghelismos, 2003
sursa http://www.cuvantul-ortodox.ro