Parintele Arsenie Boca - Drumul sufletului dupa moarte

Parintele Arsenie Boca

,,Mintea se strâmbă în urma patimilor şi se îndreaptă pe măsura curăţirii de patimi. Curatia de patimi, pocainta si smerenia ne aduc pe calea mantuirii.,,

Dragostea lui Dumnezeu pentru cel mai mare păcătos


Părintele Arsenie a zis o vorbă cât lumea asta de mare – ba mai mare decât lumea asta!

 Şi anume a zis aşa: „Iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos îi mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu”.

Nu poate iubi un sfânt pe Dumnezeu, cât ar fi sfântul de mare, cât iubeşte Dumnezeu pe cel mai mare păcătos; şi-l aşteaptă; şi vrea să-l primească; şi aleargă înaintea lui, după cum citim în pilda cu fiul risipitor, unde se spune că tatăl nu l-a aşteptat pe fiul care se întorcea; l-a aşteptat într-un fel, dar când l-a văzut că vine, nu l-a mai ţinut locul: a alergat înaintea lui, ca să-l primească, să-l îmbrăţişeze, să-l sărute, să-l ajute, să-l aşeze iarăşi în starea din care a plecat. 

Pentru că din inima lui, fiul n-a plecat niciodată!


El a rămas în inima tatălui, aşa cum rămânem noi în inima lui Dumnezeu, în inima Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în inima Maicii Domnului, oricât de depărtaţi am fi, oricâte rele am face. Până trăim în această viaţă, Dumnezeu nu ne părăseşte. 

Noi putem să părăsim pe Dumnezeu, dar Dumnezeu nu poate să ne părăsească pe noi. 

Cu o astfel de afirmaţie, Părintele ne dă încredere în bunătatea lui Dumnezeu, în iubirea lui Dumnezeu faţă de noi, păcătoşii, căci se afirmă şi în rugăciunile de dezlegare ale sfintei noastre Biserici, că mila lui Dumnezeu este tot atât de mare, tot atât de infinită, cum este de infinită şi mărirea Lui, de vreme ce se spune: „Că precum este mărirea Ta, aşa este şi mila Ta”.



Cuvântul spus de Părintele Arsenie, în formularea de mai sus, ne aduce aminte şi de ceea ce spune Psalmistul, prin cuvintele acestea: „Cât e de sus cerul deasupra pământului, atât de mare e bunătatea Lui (a lui Dumnezeu) spre cei ce se tem de Dânsul.

 Cât de departe e Răsăritul de Apus, atâta a depărtat El de noi fărădelegile noastre. 

Cum miluieşte un tată pe copiii săi, aşa miluieşte Domnul pe cei ce se tem de Dânsul” (Psalmul 102, 10-13).

(Părintele Arsenie Boca – Mare îndrumător de suflete din secolul XX, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002, p. 184)

***


Cea mai lungă cale este calea care duce de la urechi la inimă, adică de la informaţie laconvingere. 

Oameni de informaţie religioasă sunt mai mulţi decât cei ce au convingeri religioase. E necesară şi informaţia, care adeseori se face prin auzire.

 Dar a rămâne la informaţie înseamnă doar a fi la începutul drumului, „la urechi”.

 Până la inimă mai e o cale lungă, „cea mai lungă cale”.

Un suflet trist este un suflet cu luminile stinse. 

Cuvântul acesta ne aduce aminte de un cuvânt asemănător, cu circulaţie mai ales în lumea din Apus: „Un sfânt trist este un trist sfânt”.

Părintele a fost întotdeauna pentru optimism, pentru bucurie, credinţa noastră fiind „izvor de bucurie”, creştinismul fiind „religia bucuriei”. 

Domnul Hristos le-a spus ucenicilor Săi: „Acestea vi le spun, ca bucuria Mea să fie întru voi şi ca bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 15, 11).

Bobul lui de grâu se preschimbă în tăciune, iar el se crede grâu nedreptăţit. 

Aşa caracteriza Părintele Arsenie pe omul care se abate de la cele bune şi care nu caută şi nu primeşte îndreptarea, ci îşi explică el mai bine cele pentru sine condamnând pe cei ce vreau să-l îndrepte. Începutul oricărei îndreptări este să-ţi recunoşti greşeala.

 „Când greşeala s-a făcut în tine aşezare şi adevăr”, când o ai ca deprindere şi o mai şi justifici, atunci „nu mai e greşeală, ci e păcat de moarte”.  

Într-o astfel de situaţie, cel ce se crede a fi drept, fără să şi fie de fapt, nu mai e bob de grâu, ci doar tăciune.

Mustrarea învinge, dar nu convinge.

 Este şi aceasta o cugetare la care e bine să luăm aminte. 

Are şi mustrarea rostul şi puterea ei, dar ea, ca şi constrângere, doar învinge, însă de convins nu convinge. 

De la învingere până la convingere e o cale lungă, poate tot atât de lungă, cât cea de la informaţie la convingere, cât cea de la urechi la inimă.

(Părintele Arsenie Boca – Mare îndrumător de suflete din secolul XX, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002, pp. 185-186)

***

Să-ţi fereşti capul de frig şi de prostie!

E un cuvânt care merită să fie ştiut şi urmat, el putând fi de folos tuturor celor ce nu iau aminte la ei înşişi, tuturor celor care vor să braveze şi nu se gândesc la urmările pe care le pot avea, spre răul lor, nişte atitudini care nu sunt destul de bine gândite şi controlate. Să luăm, deci, aminte la cuvântul de mai sus şi să-l împlinim în cele două laturi ale lui.

În mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă. 

Aşa obişnuia să spună Părintele Arsenie, care urmărea pentru oameni o minte dreaptă şi lucruri drepte şi îndreptare spre mintea cea bună. 

Valoarea acestui cuvânt o intuiesc toţi cei ce îl aud, şi asta se întâmplă des, căci noi îl aducem înaintea vizitatorilor şi închinătorilor noştri, mai ales atunci când au prilejul să vadă o pictură a Părintelui Arsenie reprezentând Adormirea Maicii Domnului, pictură în faţa căreia se opresc cu admiraţie mulţi dintre cei ce vizitează Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta. 

Mintea se strâmbă în urma patimilor şi se îndreaptă pe măsura curăţirii de patimi. 

Când mintea se îndreaptă, vede lucrurile drept, deci aşa cum sunt ele. „În mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă”. Asta le place la mulţi, am băgat de seamă că le place. 

Când le spun că Părintele a zis că „în mintea strâmbă si lucrul drept se strâmbă”, oamenii râd în general. De ce râd? Pentru că îşi dau seama că aşa e. Numai că e greu să ştii când ţi-e mintea strâmbă.

Părintele Arsenie Boca – Mare îndrumător de suflete din secolul XX, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002, p. 185
sursa http://www.cuvantul-ortodox.ro

Parintele Arsenie Boca ,,Sfaturi intelepte ,,

PARINTELE ARSENIE BOCA ,,Am venit in lumea aceasta ca sa invatam sa ne desprindem de ea, sfintindu-ne spre a ne mantui ,,

  Oricât s-ar părea de ciudat, dar așa este: am venit în lumea aceasta, ca să învățăm să ne desprindem de ea. 

Împărăția lui Dumnezeu este cealaltă lume, dinlăuntrul nostru. 

Pentru ca aceasta să prindă toată puterea și strălucirea ei, trebuie să golim din noi, cu curaj, lumea aceasta din afară..

 Lumea are putere asupra sufletului, prin trup, silindu-l cu grija vieții, până la necredință. 

Primul pas către Împărăția lui Dumnezeu este, deci, lepădarea de lume.

Al doilea este lepădarea de sine, ieșirea din egoism.

Al treilea este lepădarea de gânduri, de toate gândurile.

Lumea, ca operă a lui Dumnezeu, își are valoarea ei, dar asta se poate vedea numai cu duh curat...

La început, omul e lipit de suprafața opacă a lumii acesteia. Ochii văd numai materialitatea ei și se declară mulțumiți cu atâta. 

Pentru ca această coajă să devină străvezie, pentru ca să vadă lumea în adâncul ei de taină, monahul trebuie să se dezlipească la început de tot ce vede în ea. 

În mănăstire, scapă de vedere și de auzire, simțuri care leagă cel mai tare de fața amăgitoare a lumii... trebuie să cobori perdelele peste toate simțurile care te țin legat de ea. Această treabă nu-i deloc ușoară.

 Dar curajul și tăria monahului vin din legătura cu lumea Duhului; curaj și tărie pe care le are din înseși clipa când a pornit spre ea. Duhul dragostei de Dumnezeu este puterea care te face mai tare ca „lumea”. 

Dacă vrei calea Duhului, Duhul dă foc temniței de pe tine – egoismul – și tot el arde și corăbiile din urmă – grijile vieții – cele două cauze ale necredinței și cele două puteri ale lumii asupra sufletului.

Omul care se leapădă de lume continuă să fie totuși în lume, dar – mai presus de lume. 

Pe de o parte, e în lume în mod necesar, prin latura trupească și socială a firii sale; dar, pe de altă parte, ca ființă liberă și spirituală, omul e mai presus de lume. 

Lumea poate dispune de el, dar nu de întregul ființei sale. Pe de o parte, dispune lumea de el; pe de alta, dispune el de lume.

De „grija cea lumească”, trebuie să scapi, trebuie să o birui și să te faci discipol lui Dumnezeu.

Pe terenul sufletului, se dă o luptă între Dumnezeu și lume. Frica de lume este tocmai contrară fricii de Dumnezeu. Una pe alta, caută să se biruie și să se scoată afară.

Frica de lume ne leagă de lume, ne silește să ascutăm de ea și ne pândește să nu dăm ascultare chemării mai înalte a lui Dumnezeu. De aceea, lanțurile care ne leagă de lume prin împătimirea cu plăcerile ei, precum și lanțurile care ne așteaptă dacă nu o ascultăm contra lui Dumnezeu – trebuie biruite cu tăria Adevărului, Care nu știe de lanțuri ( II Timotei 2: 9). 

Deci, în această luptă dintre Dumnezeu și lume, n-am avea de pierdut decât lanțuri. 

De aceea, ne grăbim să câștigăm această putere asupra egoismului nostru: îndrăzneala lui Iisus, cu care El a biruit lumea.

 Luptătorii n-au nici știință, nici dragoste puternică, dar pot avea frica lui Dumnezeu, adică: o înspăimântătoare frică de zarea peirzării veșnice.

Frica de lume e o slăbiciune. Frica de Dumnezeu e o putere; iar când dragostea scoate afară frica, lumea nu mai are nicio putere asupra noastră.

Când, dintre oameni, nu mai are cu cine să se mai repete viața lui Iisus, însemnează că a venit sfârșitul veacului acestuia.

Că, dacă vin din vreme în vreme asupra fiilor lui Dumnezeu soroace de pustiire, aceasta e o problemă de Providență și de Judecată. 

Oamenii nu ascultă de Dumnezeu cu ușurință, prin chemare și prin bunurile Providenței, ca atare, se înrăiesc; de aceea, îi arde Dumnezeu din urmă și mulți se smintesc cu judecata care îi pedepsește vremelnic, smintesc mântuirea.

Lucrurile, situațiile ascund în ele socoteli dumnezeiești, cu tot atâtea raze ale Minții supreme. 

Credinciosul care le descoperă din lucruri și din situații, pe firul lor, se suie din lume la cunoașterea lui Dumnezeu.

Iar întrucât cunoașterea Adevărului nu poate veni decât după dobândirea virtuților, fiecare trebuie să desfășoare o nevoință morală în legătură cu lumea.

O atitudine principial negativă în legătură cu lumea ne zădărnicește înseși mântuirea. Lumea este impusă fiecăruia ca o piatră de tocilă, pe care fiecare are să-și ascută sau să-și tocească facultățile sale spirituale. 

Prin lume, unii se subțiază sufletește până la înălțimea cunoașterii lui Dumnezeu și a capacității de împreună-lucrători cu El (I Cor. 3: 9).
Deci: lumea poate fi, tot așa de bine, cale spre Dumnezeu, cum poate fi și cale largă spre iad. 

Călătorim prin lume unii cu fața spre Adevăr, iar alții, cu fața spre aparență și cu spatele spre Adevăr.

 Unii călătorim spre cer, iar alții călătorim spre iad.

Lumea este pomul cunoașterii binelui și răului, pomul de încercare a omului.

 Din această încercare, nu poți ieși limpede, decât numai cu ajutorul nemijlocit al Duhului Sfânt, numai printro adâncă viață duhovnicească. 

Omul duhivnicesc vede, omul lumesc nu vede. Când cel ce vede Adevărul de Taină al lumii nu-l mai judecă pe cel ce nu-l vede, ci îl iubește așa cum este și cu iubirea lui îl scoate din orbire, face dovada celeilalte lumi, face dovada lui Dumnezeu.

Pacea cu toată lumea și sfințenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu (Evrei 12: 14) se realizează pe planul duhovnicesc în sufletul celui ce s-a desprins de legătura cu vrăjmașul și s-a deprins cu dezlipirea de patimi. 

Omul duhovnicesc trece prin viața acestei lumi cu privirea îndreptată spre adâncurile ei negrăite. 

Pretutindeni, vede taină și nimic definitv fixat în această lume. Pentru ochiul duhovnicesc, lumea devine străvezie, hotarele ei se lărgesc mereu.

 Ea pătrunde în alte lumi și alte lumi străbat în ea. Lumea nu mai este un scop în sine și nu mai e nici stavilă pentru cei curați cu inima. (Să dea Domnul să fim toți.)

PĂRINTELE ARSENIE BOCA
Despre îndumnezeirea omului prin har
Voumul I , Editura „Credința strămoșească”, 2005

,, Mai pot fi educati copiii ?,, Pr Prof Stelian Tofana

Un copil luminat si intelept prin darul Sfantului Duh este binecuvantare pentru parinti.

Cu totii ne dorim copii frumosi, sanatosi si intelepti. Ne dorim sa reuseasca in viata, sa ne bucure inima.

Educatia cretina este primordiala, la baza fericirii unei familii, fara de care bunastarea si fericirea nu poate  exista.

Sa nu confundam insa bunastarea altor familii avute, caci stim ca una este calea crestinului binecuvantat de Domnul si alta este calea omului fara de Dumnezeu.

 De multe ori, ca parinti, constientizam tarziu ca fara de Dumnezeu fericire nu exista. Nici binecuvantare, fara de care toate sunt lipsite  de sens.

Unde binecuvantarea Domnului exista, acolo e belsug si sanatate. 


Să-i întărim pe copii în credinţă şi în frica de Dumnezeu, cât sunt încă mici. 

Să le facem zid de apărare din învăţături şi exemple bune, până când vor prinde rădăcini în virtute, şi atunci nu vor mai avea a se teme de nicio primejdie.


Părinţii să-şi educe copiii încă din leagăn, să-i înveţe frica lui Dumnezeu, să taie pornirile lor cele rele, să nu le „caute în coarne” şi să nu le satisfacă dorinţele şi gusturile rele. 

Ceara moale ia orice formă: şi tu poţi să faci ce vrei din copilul mic. Literele scrise pe hârtie curată rămân neşterse: şi ceea ce află copilul mic rămâne cu el, neşters din memorie, până la bătrâneţe.

Să zicem că asupra unui copăcel suflă vântul şi îl îndoaie: dacă îi pui proptea, o să se îndrepte; dacă nu-i pui proptea, o să rămână strâmb pentru totdeauna. 

După ce apucă să crească şi să prindă rădăcini, o să crape şi o să se rupă când o să vrem să-l îndreptăm.

La fel şi cu copiii noştri. Să-i întărim în credinţă şi în frica de Dumnezeu cât sunt încă mici. 

Să le facem zid de apărare din învăţături şi exemple bune, până când vor prinde rădăcini în virtute, şi atunci nu vor mai avea a se teme de nicio primejdie. (Stareţul Filotei Zervakos)

Cum să educăm ortodox copilul: 300 de sfaturi înţelepte pentru părinţi de la sfinţi şi mari duhovnici, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, Bucureşti, 2011, p. 78

preluare sait doxologia.ro

Viata si invataturile duhovnicesti ale Cuviosului Paisie Aghioritul

Cuviosul Paisie Aghioritul  ,,Ce este de fapt dragostea ,,

– Gheronda, cum pot sa arat dragoste?

– Sa arat dragoste? Nu inteleg.

 Asta este ceva fals, prefacut. Sa existe inlauntrul nostru dragoste si ea sa ne dea in vileag, asta, da, o inteleg. 

Dragostea adevarata il incredinteaza launtric pe celalalt fara manifestari exterioare. Dragoste inseamna sa asculti cu durere mahnirea celuilalt. Dragoste inseamna si o privire indurerata si un cuvant pe care il vei spune cu durere celuilalt cand el se confrunta cu o greutate. 

Dragoste inseamna sa participi la durerea lui, sa-l odihnesti in necazul lui. Dragoste inseamna sa rabzi un cuvant greu pe care ti-l va spune. Toate acestea ajuta mai mult decat cuvintele multe si decat manifestarile exterioare.

Cand suferi launtric pentru celalalt, Dumnezeu il incredinteaza launtric de dragostea ta si atunci el o simte chiar si fara manifestari exterioare. Tot asa se intampla si cand nu se exteriorizeaza rautatea pe care o avem inlauntrul nostru; si in acest caz celalalt tot o simte. Vezi, si diavolul, cand se arata ca un “inger de lumina“[3], aduce tulburare, pe cand Ingerul adevarat aduce o bucurie negraita.

– Gheronda, de ce nu sunt incredintata launtric de dragostea celorlalti?

– Nu cumva nu ai cultivat dragostea? Cel care iubeste se incredinteaza de dragostea celuilalt, dar si el il incredinteaza launtric pe celalalt de dragostea lui.

Celalalt simte daca il iubesti cu adevarat sau te prefaci, fiindca dragostea se transmite ca o telegrama. Daca facem, de pilda, o vizita la un orfelinat, copiii simt indata cu ce dispozitie launtrica ne-am dus la ei. 

Odata au venit la Coliba ca sa-mi ceara parerea unii care voiau sa infiinteze un asezamant pentru copiii parasiti. “Cel mai important lucru dintre toate, le-am spus, este sa va doara pentru acesti copii ca pentru copiii vostri si chiar mai mult. 

Numai asa copiii vor fi incredintati de dragostea voastra. Daca nu va doare pentru ei, mai bine nu mai faceti nimic“. 

Atunci un medic, foarte evlavios, mi-a spus: “Ai dreptate, Parinte. Candva am mers sa vizitez pentru prima oara un orfelinat impreuna cu mai multe persoane. Copiii simteau starea launtrica a fiecaruia dintre noi.

Dragostea anuleaza distantele

– Gheronda, cum comunica oamenii duhovniceste de departe?

– Scriu vreo scrisoare, fie prin telegraf, fie prin semnale morse.

– Cum adica?

– Pentru ca sa existe comunicare duhovniceasca intre oameni, trebuie ca ei sa lucreze pe aceeasi frecventa. 

Acest lucru nu pot sa-l prinda oamenii de stiinta. Iti amintesti de acea intamplare pe care o povestesc in Parintii aghioriti? 

Intr-o zi un monah urma sa mearga in vizita la un parinte din Kapsala si se gandea: “Ce sa-i duc, oare, de binecuvantare?“. A facut rost, asadar, de doi pesti si i-a curatat ca sa i-i duca.

 Intre timp, celalalt primise instiintare de la Dumnezeu despre vizita lui si se gandea: “Acum ca va veni, cu ce sa-l omenesc?“.

 Si, pe cand fratele curata pestele, a venit deodata un corb, i-a luat un peste si l-a dus la celalalt calugar din Kapsala, care se afla la o distanta de cinci ore si jumatate de mers. Intelegeti? Unul se gandea cum sa-l odihneasca pe celalalt si atunci corbul a facut pe intermediarul.

Cand omul are Dragostea, pe Hristos, chiar si mut sa fie, se poate intelege cu milioane de oameni, de orice neam si varsta, caci fiecare varsta isi are limba ei. 

Pune doi oameni care nu au dragoste intre ei sa stea unul langa celalat si sa nu vorbeasca.

 Pune si alti doi care au dragoste intre ei sa stea unul langa celalalt si sa nu vorbesca nici ei. Cum se vor simti unii si cum se vor simti ceilalti?

 Nici primii sa nu vorbeasca, nici ceilalti. Insa acestia din urma vor vorbi cu “tacerea”, fiindca va exista comunicare intre ei.

 Dimpotriva, ceilalti nu vor putea comunica, fiindca intre ei va exista “izolatie”. 

Cand nu exista dragoste, se poate ca doi oameni sa se afle aproape unul de celalalt, dar totusi sa fie departati.

– Gheronda, ma mahnesc ca a venit ziua sa plecati iarasi dintre noi.

– In viata duhovniceasca nu exista “aproape” si “departe“. Dragostea lui Hristos nu este despartita de distante, caci Hristos cu dragostea Sa anuleaza distantele.

 Prin urmare, omul, atunci cand este aproape de Hristos si se leaga frateste de celalalt cu dragostea lui Hristos, fie ca se afla aproape, fie departe, il simte pe celalalt intotdeauna aproape.

Dau slava lui Dumnezeu ca dragostea mea este de asa natura, duhovniceasca, ingereasca, incat distantele sunt anulate, iar eu voi tine legatura cu voi de departe, atat in aceasta viata, cat si in cea viitoare, care este si mai indepartata. 

Pentru ca si acea distanta va fi foarte apropiata, de vreme ce ne uneste Dragostea, Hristos“.

Cuviosul Paisie Aghioritul, “Patimi si virtuti“, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2007

sursa http://www.cuvantul-ortodox.ro

Nenorocirile sufletesti ale oamenilor de astazi Pr Gheorghe Anitulesei

Parintele Arsenie Papacioc
Taina iubirii

Să stiti că e foarte drăcească lucrare, ura asta a aproapelui.

Prima dată asta vine: "Ah, ce i-as face!" Dragă, cele zece porunci nu trebuie învătate ca la scoală: "Dacii si romanii", si începi să spui istoria dacilor si a romanilor ca pe apă. Nu! Trebuie cu orice chip să împlinim aceste porunci. 

Poti să te prezinti la duhovnic că n-ai împlinit o poruncă, că o împrejurare, sau o stare de lucruri te-a oprit. Se a- nalizează de ce nu ai putut, capeti circumstante atenuante, dar cu nici un chip să nu crezi că esti scutit total, că o împrejurare s-a creat si tu nu ai împlinit porunca.

Ai lucrat Duminica. Porunca Bisericii este să nu se lucreze. Dar o împrejurare oarecare te-a silit să lucrezi. Nu-i nici o mustrare, poate e nevoie să te spovedesti că ai muncit, fără canonisire. Nu s-a gătit mâncare pentru Duminică.

 Si există o altă poruncă care spune: "Cine posteste sâmbăta sau Duminica este certat de Biserică". Si atunci ce faci ca să nu postesti Duminica? N-am mâncare făcută - fac mân- care. Deci am muncit Duminica. Dar, dintre două rele, alegi răul cel mai mic. Dar am salvat porunca care spunea să nu postesti Duminica.

Doi insi sau hotărât să se ducâ la Ierusalim. Se mergea pe jos în conditii grele, nu erau mijloace de transport. Mergând ei spre Ierusalim au intrat să găzduiască la o casă, unde i-au găsit pe toti bolnavi. Au sărit amândoi, i-au ajutat cât au putut. Dar unul dintre ei a zis: "Eu nu mai merg la Ierusalim căci nu pot să părăsesc pe cei bolnavi" "Cum, dragă, că noi ne-am hotărât. Unde-i hotărârea noastră?" Si a plecat celălalt singur si a ajuns la Ierusalim. Acolo era o mare aglomeratie, că era vorba de Inviere.

Pelerinul, ajuns la biserică, a pătruns cu mare greutate prin prima usă de la biserică, si-l vedea pe cel care rămăsese la bolnavi chiar la Altar. Dintre două fapte bune alege fapta cea mai mare. Cel care a îngrijit de bolnavi s-a asezat pe pozitia de vârf a Scripturii: iubirea. Si atunci ce cauti la Ierusalim? Te duci din traditie? Te duci că ai posibilităti? Te duci că ai timp, sau că ai avut bani? Dacă tu ai lăsat vreo dusmănie în urma ta? Porunca iubirii e o poruncă mare, de aceea insistâ Mântuitorul.

Deci e o între- bare justificată; să ne-o punem toti: "Iubesc sau nu iubesc?", că e poruncă, dragă! Să nu credeti că Mântuitorul a vorbit numai pentru veacul respectiv, pentru Apostoli. Nu. A vorbit pentru toate timpurile. Si noi avem bogătia că suntem crestini. Si atunci sigur nu o să urmăm pe cutare Tutankamon, sau pe Buda.

Noi urmăm pe Hristos. Băgati de seamă, iubirea e criteriu de judecată! Evanghelia care se citeste la Duminica Judecătii de apoi este aceasta: "Am fost bolnav, si nu m-ati în- grijit. Am fost însetat, si nu mi-ati dat să beau. Am fost flămând, si nu m-ati săturat". Nu vorbeste nici de alte artaguri si nu stiu ce. Vorbeste numai de iubire. De ce ai urât? Dovadă că tu nu ai iubit, nici măcar nu l-ai respectat, că-i fiintă omenească. L-ai urât. Că nu-l mai recunosti ca fiintă omenească, din mo- mentul din care îl urăsti. Si atunci ne osândim cu asta. Vorbesti de rău cu atâta usurintâ si cu atâta motivare intimă. Si chiar dacă esti întrebat, răspunzi:

"Dar ce, numai eu vorbesc!? La urma urmei merită". Ei bine, vă spun, e un păcat foarte mare. Nu numai că nu-l iubesti, dar îl dusmănesti, îl urăsti. Atunci tu ai făcut crimă, nu dragoste.

Dacă pomenim pe cineva, este poate departe de tine, nu are cum să stie că tu îl pomenesti. Tu esti în comuniune cu cel pe care l-ai pomenit. Dumnezeu, pentru rugăciunea ta, îl ajută pe el, si tu, constient, vrei să fii împlinitor al poruncilor date de Dum- nezeu: te numesti un mântuitor cândva si undeva.

Tu pomenindu-l pe el, îl ajută Dumnezeu. Dumnezeu ti-a auzit rugăciunea.

Chiar Traian, care a fost un păgân, a avut o fiică, Drosida, care a ajuns Sfânta Mucenită Drosida. S-a botezat singură, drăgălasa. Impăratului Traian i se dusese vestea, si a rămas vorba: "Bun ca Traian".

Era un suflet bun, drept, nu i se cerea mai mult decât să fie drept.

Sfântul Grigorie Dialogul, văzând atâtea lucruri făcute de Traian si că a avut un nume asa de consacrat, s-a rugat lui Dumnezeu pentru el ca să-l ierte. Sfântul Grigorie a trăit în anul 500, de când avem Sfânta Liturghie a Sfântului Grigorie Dialogul. Si s-a rugat lui Dumnezeu să-l ierte pe Traian. Deci, a intrat într-un dialog cu Cerul si a auzit un glas:

"Dumnezeu ti-a auzit rugăciunea, dar mai mult să nu te rogi pentru păgâni". Sfântul Grigorie Dialogul a intrat într-un dialog cu Cel ce mântuieste si i-a dat putinta lui Traian să fie si el în împărătia mântuitilor.

Tu, dacă pomenesti pe cineva, trăiesti cu toată lumea, cu fratii tăi de credintă. Si sunt obligati fată de cel care îi ajută la mântuire într-o formă anonimă, dar stie Dumnezeu.

Mai departe, după rugăciune, tine relatia cu omul. Aruncă-i un zâmbet, ca să vadă că nu îi esti dusman. Nu un rânjet. Aruncă-i un zâmbet, dacă te provoacă.

Dragă, eu am sustinut un adevăr. Frătia ta ai fost în situatia să fii în afară de adevăr. Că te-a lezat punctul meu de vedere, al adevărului, nu-i vina mea. E vina ta care nu esti cu Adevărul. Acesta, să zicem că este un motiv material care a stricat relatia.

Noi nu putem forma legi de iubire de la noi. Porunca: "să iubesti" este si pentru ei. Ce să facem, pentru că răspunsul este ăsta: există si rai si iad. S-a dat putinta fiecăruia să nu se ducă în iad si totusi s-au dus si în iad. Ce să facem? Noi ne facem datoria să iubim, că si pe cei din iad îi iubeste Dumnezeu. Dar iubirea lui Dumnezeu îi biciuieste acum. Dreptatea lui Dumnezeu îi tine acolo. Iadul este marea durere a lui Dumnezeu. Ei îsi dau seama că îi iubeste Dumnezeu, si tocmai aceasta îi chinuie. "Uite, ne iubeste si acum, deci, ce ar fi fost să-L fi urmat pe Hristos?" Ce n-a facut Hristos să-i scape pe oameni de iad?

Uite, dialogam în ce priveste mântuirea. De ce mergi pe o cărăruie oarecare si nu mergi pe soseaua bătută, care duce la Ierusalim? Pe soseaua asta te mai lovesti de pietre, dar nu părăsesti soseaua pentru sângerările rănilor. Te pansezi, dar tine-te de sosea, că harul nu vine decât pe soseaua asta, nu vine pe toate cărările. Insă nu trebuie sâ schimbăm discutia, că avem de-a face cu oameni îndărătnici. Uite, tu te duci la un prieten care are un câine rău. Câinele nu stie că esti prieten cu stăpânul, si latră la tine. Dar tu nu tii cont că latră câinele, tu îl iubesti pe stăpânul lui si te duci la el.

Solutia este să-i zâmbesc, să-l pomenesc si să nu-l urăsc, asa cum este. Eu îmi doresc foarte mult să-mi păstrez această sfântă libertate, această curătire a inimii, că Hristos nu vine în inima ta dacă este un dusman acolo. Nu vă mai preocupati cu: "Uite, eu i-am zâmbit si el mi-a rânjit". Dacă esti pe linia adevărului poti să fii foarte sigur: "Doamne, eu sunt de vină, că e fratele meu!" Asa.

Parintele Arsenie Papacioc
Taina iubirii

sursa www.sfaturiortodoxe.ro

Părintele IONA de la mănăstirea Oașa

Ce inseamna pacat? Inseamna ca in casa ta, prin pacat, intra diavolul, intra moartea si este scos Dumnezeu. Iar copilul acela, care este un suflet, incepe sa sufere. Si va suferi pana ce va deveni si el rau. Ce este, bunaoara, rock-ul? Este o stare de revolta impotriva unui establishment fara Dumnezeu. Atunci singurul lucru care-i ramane copilului este razvratirea, pentru ca din viata lui lipseste Dumnezeu, lipseste iubirea, lipseste bunatatea, lipseste afectiunea. Noi nu avem timp de el, noi avem timp de pacatele noastre. Deci, primul lucru, daca vrei sa-ti cresti bine copilul, este ca in viata ta sa fie prezent Dumnezeu, si nu pacatul.

Pricina necazurilor noastre e pacatul

Omul cauta placerea si fuge de durere. 

Hristos ne spune: cine vrea sa vina dupa Mine sa isi ia crucea in fiecare zi [si sa-Mi urmeze mie]. Ei, noi ce facem?

 Lasam crucea dupa soba si cautam sa facembani, cautam sa facem shopping [sau ne ducem la carciuma, la bar, la discoteca etc.Tot ceea ce face omul modern nu este decat o repetare a ceea ce facea Saul{inainte de a deveni Sf. Ap. Pavel}, inainte de a i se arata Hristos pe calea Damascului, cand El ii spune: “Nu ti-e greu sa lovesti cu piciorul in tepusa?“. 

Adica noi calcam pe tepi si…] Dumnezeu ne plange de mila: [‘Dar nu ti-e greu sa calci pe tepi, sa sangerezi, mergand pe unde nu trebuie?’]. 

Noi facem exact ce este in contra fericirii noastre, [ceea ce ne strica si ne ucide sufletul], noi suntem dusmanii nostri. [Dumnezeu] ne-a dat libertate si S-a si rastignit [ca sa fim liberi si sa iesim de sub asuprirea diavolului] si noi refuzam [sa-L urmam] si mergem dupa diavol. 

Daca asculti de diavol, de sugestiile Satanei cum poti sa fi fericit? 

Pentru ca diavolul iti da placeri, chiar imense, dar dupa aceea… Exact ca si la banca, iei 100 de mii de Euro, faci ce vrei cu ei, te unde unde vrei, dar dupa ce ai luat creditul, dar dupa aceea urmeaza chinul si scadenta: cate zeci de ani trebuie sa muncesti sa platesti? Deci diavolul iti zice: 

Iti dau tot ce vrei, dar dupa aceea esti al meu, imi slujesti mie! Si, in loc sa fii robul lui Dumnezeu, te faci rob al celuilalt. … 

Cum poti sa fii fericit cand il ai patron pe diavol? Dumnezeu Se rastigneste ca noi sa fim liberi si fericiti, iar diavolul vine si-ti spune: ‘Lasa-l tu pe Dumnezeu, FII TU INSUTI!’]


[– Se poate atinge fericirea aici?

– Da. Parintele Galeriu spunea cf. Sfantul Simeon Noul Teolog}: “Daca aici nu ai fericirea Raiului, nu o ai nici dincolo”. 

In viata asta avem arvuna – sau a raiului, sau a iadului. 

Deci, noi, in viata asta, avem {ca stare launtrica} exact ceea ce va ramane dupa vesnicie. In ce stare launtrica te gaseste moartea, in aceea ramai in vesnicie.

Ramai cu raiul sau cu iadul pe care tu, cu fiinta ta, cu mainile tale, il zidesti de aici. Deci noi ne construim, de aici, de pe pamant, si raiul, si iadul. Iadul si raiul sunt si o stare, dar si un loc, NU NUMAI O STARE! Iadul e si un loc de-a binelea, nu doar o stare, cum se spune astazi in diverse teorii… […] Este limpede ca sufletul nostru nu este in trei dimensiuni. Cu sufletul poti fi prezent peste tot, in orice loc de pe lume – ceea ce sfintii pot face. […]. Daca mori in stare de pacat, mergi in iad…].

[…]

Noi nu stim momentul mortii, de aceea trebuie sa avem o buna dispozitie {duhovniceasca} tot timpul vietii. … […]


Perspectiva mortii este sumbra daca ai constiinta incarcata de pacat. 

Pentru ca daca mori in starea asta, stii, simti ca nu e bine. Atunci moartea inseamna ca intri in societatea iadului, te intalnesti cu dracii, esti cu ei intr-un loc.

 Daca noi am vedea un demon la fata, am muri, atat de cumpliti sunt. 

Numai vederea lor – nu mai vorbesc de mirosul lor, de agresivitatea lor. 

Am participat la exorcisme si daca vedeti cum vorbeste diavolul printr-un posedat… nici nu poti sa privesti – atat de cumplita este prezenta diavolului. 

Dar cand {ai constiinta linistita, curata}, vezi moartea ca pe o trecere, ca o intalnire cu Dumnezeu si cu sfintii, cu prietenii tai si traiesti acolo in vesnicie cu ei…] 

De asta ne e frica de moarte. Pentru ca nu suntem pregatiti [pentru ea si constiinta noastra simte prezenta mortii vesnice, care se numeste diavol si iad.

 Moartea biologica nu e moarte. Sufletul oricarui sfant trece, prin moarte, la viata vesnica. 

Pe cand, in momentul cand faci pacate {si ramai in ele, nepocait}, atunci moartea nu este numai a trupului, este si moartea sufletului care merge la chinul cel vesnic. Dar daca nu ai credinta, nu poti sa intelegi asta.

– Vin Pastile, oamenii simt ceva, ca oamenii sa pastreze harul?

Nu stiu daca sfaturile ii pot ajuta pe oameni, fiindca un sfat este ceva exterior, dar sugestia diavolului este in adancul tau. Cand diavolul te indeamna la ceva, lucrul acela parca vine din tine. De exemplu, tu te plimbi prin magazin: <<Parca as vrea si asta, parca imi lipseste si cealalta…

Tie ti se pare ca tu ai nevoie de lucrurile respective. Nu realizezi ca iti sunt induse din afara. Pe cand sfatul il simti ca pe ceva din afara. De aceea, nu prea poti lupta cu cel-rau cu sfaturile.]

Singura sansa pentru om este educatia. Un om educat este un om care deosebeste binele de rau. Daca vine cineva si iti sugereaza sau te indeamna sa faci un lucru rau, il respingi de la sine.

 Dar in momentul in care educatia noastra este avariata, [cum este acuma. De-aia spun ca este mare lupta asta pentru sufletele copiilor. Pentru ca un copil needucat, cum sunt copiii acum, nu deosebeste stanga de dreapta, nu deosebeste lumina de intuneric, e ca orbul si atunci] e foarte usor de inselat. 

Omul modern, ca sa fie atins de magia asta a consumerismului, trebuie intai sa fie ne-educat. Ne-educat aici inseamna sa confunzi placerea de a consuma cu fericirea de a fi. Omul, de fapt, cauta sa FIE, or Dumnezeu e sursa fiintei. Diavolul e moarte. Si atunci el iti da doar iluzia fiintei. 

De fapt, prin pacat, tu te golesti de fiinta. […] Orice placere, dupa un timp, este constientizata ca fiind aducatoare de nenorocire. Constati ca acolo nu este viata, ca nu poti sa fii fericit.


Ce facem noi in aceasta perioada de {pregatire pentru} Pasti? Acum noi postim si ne spovedim. Prin spovada, noi scoatem din noi nefiinta pacatului si facem loc harului. Orice om care, in perioada asta, posteste si se spovedeste, se pregateste ca la Inviere sa primeasca harul, adica fiinta, adica Viata de la Hristos. Si asta e un lucru concret, nu e o fictiune! 

Oricine face asta va simti bucuria impartasirii cu Hristos, nu numai in sensul de impartasire cu Trupul si Sangele din Potir, dar si de impartasire fiintiala. Ai un plus de fiinta! Simti ca te implinesti!… Cum sa spun eu? 

N-am cum sa spun, ca nu se pot spune {in cuvinte} lucrurile astea. Astea se traiesc. 

Cine a trait, stie foarte bine ce vreau sa spun! Cine n-a trait, ii urez sa traiasca, sa vada cum este aceasta impartasire cu Hristos cel Viu, care vine si ti se daruieste, cu conditia ca tu sa te deschizi la fiinta, la har, si sa te lepezi de diavol!

Deci daca tu, acuma, de Pasti, te duci si alergi numai la magazine si la astfel de lucruri, pai nu-l gasesti pe Hristos acolo! Acolo gasesti doar inselaciunea! 

Acuma toti suntem constienti ca marile magazine si tot ce ni se vinde este praf in ochi. Adica fac profit pe seama prostiei noastre! “Vine iepurasul”. 

Ce legatura are “iepurasul” cu Hristos? Observati cat de evidenta e inselaciunea! Si inselaciunea asta functioneaza pentru ca noi suntem ne-educati!

Si ne intoarcem la copil. Viata copilului tine de modul cum parintii il ajuta sa deosebeasca binele de rau! Deci daca parintii sunt cu Dumnezeu, copilul te vede. 

Chiar daca poate fi inselat, ispitit de anturaj si se poate lua dupa altii, dar exemplul tatalui sau al mamei nu poate fi sters din constiinta lui, acela va ramane. Daca tata si mama sunt niste oameni adevarati, nu are cine sa stearga chipul parintilor din mintea copilului!

Parintele Iona

Manastirea Oasa

sursa http://www.cuvantul-ortodox.ro

Parintele Cleopa Ilie ,, Cea mai mare intelepciune ,,

HARUL MANTUIRII

- Cata vreme este harul cu noi ? a intrebat un credincios pe Parintele Cleopa.


Iar el a raspuns :
- Cat traim. Numai daca il cautam. Dar daca nu-l cautam, dupa ce am murit, nu mai este cu noi.

- Cum putem castiga harul lui Dumnezeu ?

- Harul lui Dumnezeu il primim de la Botez si il pastram in noi prin Sfintele Taine si prin toate faptele bune. Adica prin post, rugaciune, spovedanie, impartasanie, citirea cartilor sfinte, priveghere, milostenie, smerenie, nasterea si cresterea copiilor in frica lui Dumnezeu si toate celelalte.

Harul vine, dar nu-i spargator de usi. Dumnezeu nu forteaza usa nimanui ca sa intre. Ai auzit ce spune la Apocalipsa ?
Iata stau la usa si bat. De va auzi cineva glasul Meu si va deschide, Eu si Tatal vom veni la el si lacas la el vom face ...

Harul numai atunci vine, cand ii deschidem, noi usa inimii. El bate la usa si daca suntem impietriti si nu ne silim sa facem voia Domnului, harul nu vine cu sila. Pentru ca Dumnezeu i-a dat omului voie de sine stapanitoare sa primeasca harul sau nu.


Harul nu vine cu sila la noi, Nu !


Ca iata ce zice Duhul Sfant : de veti vrea si de ma veti asculta, bunatatile pamantului veti manca; iar de nu veti vrea si nu ma veti asculta, sabia cea cu doua taisuri va va manca pe voi, ca gura Domnului a grait acestea.

Auzi ce spune iarasi Scriptura : Dumnezeu l-a facut pe om si l-a lasat in mana sfatului sau. Si iar zice in Psaltire : Doamne, caci cu arma buneivoiri ne-ai incununat pe noi.


Harul iti da in gand : " Posteste, omule, roaga-te, pazeste-ti mintea, fa milostenie, mergi la biserica, lasa si uraste pacatul, spovedeste-te curat !" Iata ce trebuie sa faci.

Harul iti da gand. Daca vrei, sa-l asculti; daca nu, Dumnezeu cu sila nu mantuieste pe nimeni.


Atunci n-ar mai fi Iad si Rai daca fapta buna am face-o siliti de puterea lui Dumnezeu.


Ci toate le face omul de bunavoie. Ca zice iarasi Duhul Sfant : Pe datatorul de bunavoie il iubeste Dumnezeu.

Asa ca, siliti-va cu dragostea lui Dumnezeu sa faceti ce credeti ca este bine. Ca dupa moarte nu mai este mantuire pentru nimeni.
Dupa moarte s-a inchis usa. Tot ce putem, sa facem cat mai avem o scanteie de viata. Caci dupa moarte nu mai este lucrare pentru fapta buna. In ce te gaseste moartea, in aceea te ia.


Zice la Ecleziast : De va cadea lemn in austru, de va cadea lemn in crivat, unde va cadea, acolo va ramane. Iar Sfantul Ioan Gura de Aur talcuieste pe proorocul : " De va cadea lemn in crivat ..., dar de lemne se ingrijeste Domnul ?
Aici de suflet graieste ". Apoi zice : " Crivatul este nepocainta care l-a apucat si austrul este milostenia si pocainta. Caci unde va cadea sufletul dupa moarte, acolo va ramane ..."

Cum te-a apucat sfarsitul.


Ca in minutul cel mai de pe urma al vietii S-a rastignit Mantuitorul si asteapta si ingerii din ceruri si toata lumea mantuirea sufletului.

Sa ne rugam lui Dumnezeu sa ne dea sfarsit bun, sa nu ne apuce moartea nespovediti. Caci daca l-a apucat pe cineva moartea nespovedit, este ca si cum ar fi nebotezat, daca are pacate de moarte.


Nu-i foloseste nimic. Nici nu-l poate scoate Biserica pe urma cu rugaciunile ei. Pentru ca nu s-a ingrijit din vreme sa-si curete sufletul sau cu pocainta cea adevarata, cu rugaciunea sincera si celelalte fapte bune.

- Dar desavarsirea nu are continuitate dupa moarte ?

- Pentru cei desavarsiti are.


Ca ai auzit ce zice Duhul Sfant : Merge-vor din putere in putere.


Arata-se-vor Dumnezeului dumnezeilor in Sion. Si sufletele dreptilor si ingerii merg in veacul veacului dintr-o treapta a fericirii duhovnicesti tot mai inalte.
Fiindca Dumnezeu nu are margini intru inaltime.


In veacul veacului merg si dreptii si ingerii tot mai sus, din treapta in treapta, daca a pornit sufletul spre vesnicie, spre bine. Iar daca moare omul nespovedit si in grele pacate, coboara spre rau pana ajunge in fundul iadului, de care sa ne izbaveasca Dumnezeu pe toti. Amin.



Parintele Cleopa
Viata Parintelui Cleopa - de Arh. Ioanichie Balan
Ne vorbeste Parintele Cleopa - vol. 1-10 Editura Episcopiei Romanului 1995-2000
sursa http://www.sfaturiortodoxe.ro

Despre inselarea diavoleasca

Cum sunt inselati crestinii de cel rau

Ii place să convingă, când înseală.

 Din gura lui argumentele curg în cascadă. Când se retrage, o face pentru a ne distrage atentia si a-si schimba tactica. Pe cel care trăieste în robia păcatelor, vrăjmasul diavol se sileste să-i steargâ orice gând bun care l-ar aduce la pocăintă. Cu uneltiri dinainte pregătite si cu prilejurile pe care le are, îl face să cadă în aceleasi păcate sau în păca-te mai mari.

Pe cei care îsi dau seama de viata păcătoasă pe care o trăiesc si vor s-o schimbe, demonul îi amăgeste cu această armă: „Nu te îndrepta astăzi, ci lasă pe mâine spovedania. Ai să te spovedesti în postul celălalt. Doar nu ai să mori astăzi”.

Nu lăsati pe mâine îndreptarea voastră, pentru că nu stiti clipa când veti pleca din această lume. Pe cei care sunt râvnitori, diavolul îi pune să facă nevointă peste măsură, aruncându-i în păcatul mândriei. Celui bolnav, care suferă cu multumire boala lui, îi spune câte fapte bune ar fi putut face dacă ar fi fost sănătos si prin aceste cugete îl face pe crestin să-si piardă răbdarea si chiar să cârtească împotriva lui Dumnezeu, pentru boala sa.

De cele mai multe ori diavolul ne aduce argumente din Sfânta Scriptură pentru a păcătui. Diavolul este cel care împarte, cel care dezbină, cel care pune să se lupte om cu om, confesiuni religioase, grupări etnice, partide politice, armate cu armate.

Demonii sunt cei care organizează, prin gândurile insuflate, împotrivirea părtilor una cu alta, din diferite motive. Acesta este rolul lui principal. Din dorintă de răzbunare împotriva lui Dumnezeu, caută să ne piardă si pe noi oamenii. Pe cei ce sunt în lume si sunt aproape de materiile patimilor, diavolii îi luptă cu războiul lucrurilor. Iar pe cei aflati în pustie, datorită raritătii lucrurilor, diavolii caută să-i surpe cu gândurile.

Vrăjmasul omului, ocrotitorul curviei, spune că Dumnezeu este iubitor de oameni si dă iertare pentru patima aceasta, ca una ce este naturală si necesară. După ce am săvârsit fapta, ne scufundă în deznădejde, spunându-ne că Dumnezeu este drept judecător si fără de milă.

Un alt scop al lor este să ne murdărească în stare de veghe, prin aducerea aminte de visele desfrânate. De multe ori diavolii se asează în stomac si nu lasă pe om să se sature, chiar dacă ar mânca tot Egiptul si ar bea tot Nilul (Sfântul Ioan Scărarul).

Cel mai mult se străduiesc diavolii, duminica si în timpul sărbătorilor religioase, să facă pe crestini ca să nu meargă la Sfânta Biserică. De cu seară îi pune să meargă la petreceri, să se uite la filme pornografice, să aibă legături trupesti, iar dimineata, când se trezesc cu sufletul si trupul pline de desfrânare, le dă dureri de cap si oboseală ca să nu poată merge la Biserică. Pe unii îi pune să facă mâncare, să plece la cumpărături, la meci sau să se închine la televizor. Pe cei care prăznuiesc ziua onomastică îi conduce la cârciumă, ca să se îmbete, apoi îi pune la ceartă si omor.

Diavolul sopteste la urechea bărbatilor să-si tundă părul si să-si radă barba, iar la femei să se fardeze, să-si scurteze fustele, pentru a stâmi în lume putoarea desfrânării. Femeilor pasionate de lux si de distractii le sopteste să se îmbrace după modă, mereu cu altfel de haine, să-si cumpere altă mobilă, altă casă si altă masină. Tot diavolul sopteste la ureche femeii ca să facă avorturi, spunându-le că fătul avortat nu este om si deci nu au păcate de moarte.

Necuratii demoni se duc la cei bogati si le împietresc inimile, ca să nu facă milostenie, si de multe ori îi pune să răpească si putina agoniseală a celor săraci. Intunecatul diavol te îndeamnă să furi si te acoperă cu acoperământul lui, spunându-ti că nu te vede nimeni.

Satana sopteste la urechile crestinilor să nu facă cruce când trec pe lângă Sfânta Biserică. Vrajmasul mântuirii noastre ne dă griji si ocupatii ca să întârziem la slujbele Sfintei Biserici, să plecăm mai devreme, să nu ne închinăm la Sfintele Icoane, la Sfintele Moaste, să nu sărutăm mâna preotului, să nu plătim pomelnice pentru cei vii si pentru cei mutati la cele vesnice, să stăm de vorbă cu alti credinciosi în timpul slujbei, să vorbim de rău pe preoti, să clevetim pe aproapele. Blestematul diavol ne împinge de la spate să facem păcatele, iar după ce le-am făcut, ne stă în fată cu rusinea, ca să nu le mărturisim la duhovnic. Când păcatul este mare, ne transmite gânduri de deznădejde si de sinucidere. Când ne spovedim, ne spune să ascundem păcatele cele mari si să dăm vina pe altii.

Cel mai mult luptă diavolii pe crestini când se roagă. Orice crestin când se roagă poate observa cu mintea pe diavol, care caută să-l întrerupă, rătăcindu-i gândurile în toate colturile lumii si la toate păcatele pe care le-a făcut sau le-ar putea face. Iar altii din cauza păcatelor nu pot spune nici măcar o scurtă rugăciune si nici să se însemneze cu Sfânta Cruce. Când ne apropiem de Sfânta împărtăsanie, diavolul ne transmite gânduri de necredintă, ne spune că ne putem îmbolnăvi împărtăsindu-ne cu aceeasi lingurită. Dar oare s-a îmbolnăvit cineva când s-a împărtăsit sau a sărutat Sfintele Icoane?

Diavolul hulei de multe ori batjocoreste pe Dumnezeu si cele ce se săvârsesc în timpul Sfintei Liturghii. Dar nu sufletul omului rosteste aceste cuvinte, ci însusi diavolul. Astfel cum ar putea oamenii huli si binecuvânta în acelasi timp? Satana pune pe oameni să hulească pe Dumnezeu când sunt mâniosi sau când nu li se împlinesc dorintele. Există si un înainte mergător al duhurilor necurate, care ne ia în primire îndată ce ne sculăm din somn si ne întinează primul nostru gând. Când ne trezim, trebuie să ne însemnăm cu Sfânta Cruce si să ne rugăm. Necuratul diavol are obiceiul să ne săgeteze cu amintiri urâte si gânduri desfrânate în momentul în care închidem ochii ca să dormim. Potrivnicul mântuirii noastre ne luptă ca să nu ne rugăm când ne trezim din somn sau când ne culcăm, înainte si după masă, sau să nu împlinim tot canonul de rugăciune, post si milostenie. El ne răpeste stihurile din gură si ne adoarme în timpul rugăciunii.

Potrivnicul diavol sopteste la urechile copiilor să nu asculte de părinti si educatori, să nu învete, să fugă de la scoală si de acasă, iar în cazul cel mai grav să se sinucidă (pentru a se răzbuna pe părinti). Vrăjmasul măntuirii noastre spune celor slabi în credintă să meargă la vrăjitoare, descântătoare si ghicitoare. Acolo săvârsesc false minuni cu puterea lor diavolească (Iesirea 7, 8, 9, 10). Necuratii diavoli învată pe oameni să facă păcate împotriva firii: malahie, sodomie…

Diavolii pătrund în trupurile oamenilor, punând mai întâi stăpânire pe mintea, gândurile si imaginatia lor. Prin păcatele de moarte săvârsite de om, mintea acestuia pierde darul Duhului Sfânt si nu se mai poate smeri si lupta cu diavolii. Oamenii fiind astfel fără apărare si lipsiti de ajutorul lui Dumnezeu, vor fi usor învinsi de diavoli. Sunt si situatii în care, pentru păcatele părintilor, diavolii se sălăsluiesc în copii.

In afară de gândurile rele pe care le transmit omului demonii mai pot ataca partea sensorială si vointa omului. Sfântul Nil Sinaitul ne spune: „Când demonul cel zavistic nu izbuteste să pună în miscare mintea omului, el actionează atunci asupra sângelui si a umorilor, pentru ca prin ele să aprindă atunci imaginatia si s-o umple de închipuiri păcătoase”.

Actionând asupra trupului, demonul răscoleste în om senzualitatea, furia, mânia, mâhnirea, mândria si celelalte patimi. Acestea se pot vedea si din viata Sfintei Mucenite Iustina, căreia necuratul duh, trimis de un mare vrăjitor, i-a dezlăntuit simturile senzualitătii si voluptătii. Dar demonul a fost alungat prin rugăciunea sfintei, cu Harul lui Dumnezeu.

Deci, diavolii ne insuflă diverse gânduri rele, pe care omul neduhovnicesc nu poate să le deosebească si le ia ca gânduri proprii. Acceptând gândurile rele, omul devine un promotor al vointei diavolesti, care încetul cu încetul va pune stăpânire pe el. Astfel poate deveni omul inconstient, un slujitor al diavolilor. Iar acest lucru se întâmplă atât la oamenii simpli, cât si la cei cu functii sociale sau politice.

Alteori, vointa unui astfel de om este atât de puternic unită cu diavolii, încât nu mai ascultă de sfaturile duhovnicului. Demonii, în lupta pe care o duc împotriva crestinilor nu cunosc asezarea inimilor lor, nu le pot cunoaste gândurile. Dar ei le deduc, după cuvintele pe care le vorbim, după gesturile pe care le facem. (După cum mergem, după cum privim, după cum vorbim, demonii pot să cunoască starea noastră sufletească lăuntrică).

De asemenea, după cum primim gândurile păcătoase pe care ni le transmite, diavolul intuieste păcatele spre care noi suntem înclinati. Astfel, în timpul rugăciunii personale sau în timpul slujbelor bisericesti, demonii caută să ne întunece mintea noastră cu gânduri necurate, potrivite cu înclinatiile noastre spre păcate, ne învată Evagrie monahul.

Sfântul Isidor Pelusiotul spune: „Diavolul nu stie care ne sunt gândurile noastre, pentru că acest lucru tine exclusiv de puterea lui Dumnezeu. Insă el ne ghiceste gândurile după gesturi si vorbe. Astfel, de exemplu, vede că cineva priveste cu patimă la frumusetea cuiva. Profitând de înclinarea acestuia, de îndată îi transmite gânduri si imagini desfrânate”.

Războiul diavolilor cu gândurile este mai cumplit decât războiul cu lucrurile. Pentru că războiul cu lucrurile are trebuintă de timp, loc si iscusintă. Ajutor împotriva acestor lupte netrupesti ni s-a dat rugăciunea curată, din care pricină s-a rânduit să se facă neîncetat (1 Tesalonicieni 5,17). Rugăciunea ajutată de harul lui Dumnezeu întăreste mintea pentru luptă, ca una ce poate să lupte fără trup.

In afară de aceasta, diavolii pot transmite energie păcătoasă omului (de desfrânare, mânie, betie, mândrie…). Dar îsi pot reface vigoarea pe seama energiei păcătoase a omului, energie eliminată de om în procesul desfătării vicioase. Sfântul Ioan Scărarul spune că diavolii nu se bucură de nimic mai mult, ca de putoarea (energia) desfrânării. Sfântul Ioan Damaschinul spune că îngerii „contemplă pe Dumnezeu, atât cât este posibil lor. Aceasta fiind hrana lor”.



Invătătura despre duhurile diavolesti, după Sfânta Scriptură si Sfânta Traditie
sursa  http://www.ganduridinierusalim.com

Viata Maicii Domnului Pilde ortodoxe

Maica Domnului este Maica Domnului, Maica Mântuitorului Iisus Hristos

  Când ne adresăm către Maica Domnului, neavând curajul (pentru faptele noastre) să ne adresăm direct Mântuitorului Hristos, Maica Domnului mijloceşte pentru noi: „Doamne, eu care Te-am purtat în braţele mele, care Te-am crescut în viaţa Ta pământească, ajută-mă în rugăciunea mea şi ajută pe acesta care se roagă mie!”

O mamă totdeauna este foarte sensibilă fată de fiul său, copilul său. 

Orice i se întâmplă copilului, maica este imediat sensibilizată; dacă este într-o cumpănă grea fiul ei, chiar dacă s-a purtat mai rău până atunci cu ea, ea este foarte grabnic plină de griji şi nu ştie cum l-ar ajuta ca să scape din acel impas – mama pământească. 

Am întâlnit multe cazuri de acestea în viaţa mea de preot. Mama Mântuitorului Hristos este o mare excepţie – Mama lui Dumnezeu întrupat. Însă, fiind Iisus pe Cruce, i-a dat Maicii Domnului această ascultare, sau această îngrijire din partea Sfântului Ioan: Fiule, aceasta este mama ta! 

Prin această misiune pe care o are Maica Domnului, dată în cel mai greu moment pământesc al Mântuitorului Hristos, când era pe Cruce răstignit şi a încredinţat ucenicului iubit pe Maica Sa, Maica Domnului devine mama noastră, a pământenilor. 

Ea se roagă cu adevărat şi e mare mijlocitoare a noastră către Dumnezeu. Maica Domnului şi Sfântul Ioan Botezătorul, aceşti doi martori ai Mântuitorului Hristos, au foarte multă trecere înaintea lui Dumnezeu, înaintea Judecătorului celui Drept.

În Acatistul Acoperământului Maicii Domnului este acest loc într-un icos de acolo, în care Maica Domnului se roagă Mântuitorului Hristos, spunând: „Doamne, ajută pe cei care mă roagă să mă rog pentru ei!” – cuvintele sunt altfel puse acolo, dar aceasta este ideea. 

Şi ea se roagă cu adevărat şi rugăciunea Maicii e primită de Fiul său, căci Fiul său e Dumnezeu plin de dragoste.
Să vă spun o mică istorioară de la închisoare. Cineva a fost închis şi a stat 20 de ani în închisoare, un tânăr îmbătrânit în suferinţe. Într-o anchetă extraordinar de grea i s-a terminat răbdarea şi şi-a pus în gând să găsească un mijloc ca să-şi curme viaţa. 

Şi-a adus aminte, însă, că în tinereţe, când era liber, bunica îi spunea: „Când ai un necaz mare, să te rogi Maicii Domnului!”. Şi-a adus aminte de acest lucru, şi spunea el: „Către Mântuitorul n-aveam curajul să mă rog – pentru că a avut şi el greşelile lui – dar către Maica Domnului, care a fost şi ea pământeană ca şi noi, m-am rugat!” Scurt. 

O rugăciune la disperare: „Maica Domnului, nu mai pot suporta durerile şi presiunile care mi se fac aici! Ajută-mă!” Se ruga în celulă. 

Şi peste câteva clipe vede intrând prin uşa înaltă a celulei o făptură în alb cu un Prunc în braţe: „M-ai chemat! Am să te ajut. Fii în pace!” Şi a plecat mai departe. 

Nu l-au mai chemat după aceea la anchetă. L-au mutat într-un alt loc, la Polul Nord undeva, şi toată viaţa lui de după aceea – că a trăit încă mulţi ani în închisoare – a avut o viaţă foarte liniştită în sufletul lui, deşi suferinţele din afară erau destul de grele din când în când. Maica Domnului l-a ajutat în momentul următor după rugăciunea sa.

Această întâmplare o ştiu de la cel care a păţit-o. El mi-a spus-o. Şi în închisoare nu se minte! În închisoare spune fiecare ce are curat în inima lui. Mi-a spus bietul om ce a păţit şi cum i s-a rezolvat problema lui.

Aşa face Maica Domnului cea „grabnic ajutătoare”!

 Însă rugăciunea să fie făcută cu tot dorul, cu toată fiinţa, cu toată puterea, cu toată încrederea, chiar când suntem la disperare.

 Şi rugăciunea se împlineşte în momentul următor. Nu trebuie timp şi rugăciuni prea lungi, uneori. Câteodată, însă, avem nevoie de rugăciuni lungi, ca să ne potolim noi, să ne adunăm noi, să ne concentrăm către Dumnezeu. Alteori, în momente ca acestea foarte grele, pe loc îţi răspunde.

extras din cartea Ne vorbeşte Părintele Sofian, editura Mănăstirii Sihăstria, 1998

Maica Siluana despre iertare

Impotriva pornirii de razbunare


Puteti ridica mâinile spre cer, puteti misca buzele ca sa cereti iertare, iar Dumnezeu dispus este sa va stearga pacatele, dar nu îngaduiti a se face aceasta, de vreme ce voi le tineti pe acele ale gresitilor vostri.

Va aflati, asadar, în eroare (…)

Ati suferit multe nedreptati, ati fost jefuiti, ati fost vorbiti de rau, ati fost pagubiti în cele mai grele prilejuri – vreti sa vedeti pe dusmanul nostru pedepsit? Iata ceea ce va va sluji, în schimb, sa iertati.

Daca singuri va faceti dreptate si va razbunati, prin vorbe sau prin fapte sau prin blesteme împotriva aceluia care v-a jignit, Dumnezeu nu va mai sta sa va rasplateasca, pentru ca, însiva, ati facut aceasta.

 Si nu numai ca, deloc n-are sa va razbune, dar are sa va pedepseasca fiindca l-ati suparat, în obstea omeneasca, daca lovim robul altuia, stapânul lui se supara si ia drept o jignire adusa lui fapta noastra.

Ca suntem jigniti, fie de robi, fie de oameni liberi, datori suntem a astepta judecata stapânilor sau a judecatorilor.

Asadar, daca între oameni e cu totul nechibzuit ca cineva sa-si faca dreptate singur, lucrurile stau altfel când Dumnezeu este acela care-i judecator…

Voua, El v-a poruncit atât: sa va rugati pentru cel ce v-a jignit. Ce trebuie facut cu aceasta, iata, El a poruncit sa fie lasat pe seama Sa, a Domnului!


Foloasele si vredniciile iertarii


Gânditi-va la toate greselile de care aveti a da socoteala – si, mai ales, sa uitati nedreptatile savârsite de altii voua, iertati pe cei care v-au jignit, ca sa aveti dreptul ca însiva sa fiti iertati – si sa câstigati, astfel, o usurare a necazurilor voastre.

Grecii, fara vreo mare nadejde, dadura adesea, cu privire la acestea, dovezi de întelepciune. 

 Si voi, care trebuie pâna la urma, sa parasiti lumea aceasta, cu atât de marete nadejdi, nu veti face-o – sau stati la cumpana?

Ceea ce se rezolva de la sine, nu va arogati si respectati astfel legea dumnezeiasca – si, mai degraba, lasati sa vi se stinga patima fara rasplata pentru voi, în loc de a merita o rasplata?

Daca lucrarea vremii va sterge ranchiuna, de aici nu puteti trage nici un folos. 

Veti zice ca aducerea aminte a jignirii va înflacareaza mânia? 

Aduceti-va aminte de tot binele pe care cel ce v-a jignit a putut sa-l savârseasca fata de voi, cum si de tot raul pe care l-ati facut altora.

V-a vorbit de rau, v-a acoperit de rusine?

 Aduceti-va aminte de ceea ce si voi ati zis de altii. Asa ca, va întreb, cum veti capata iertare, când voi n-o dati altora? 

N-ati zis nimic de rau? Dar ati auzit de atâtea ori multime de bârfe si le-ati primit, si aceasta este, desigur, o vinovatie.

Vreti sa stiti ce mare bine este uitarea jignirilor si ce placut este aceasta Domnului, mai presus de toate? 

El pedepseste chiar pe acei care se bucura de dreapta pedeapsa.

 Asadar, nu se cade sa calcam în picioare nici pe cei pedepsiti de Dumnezeu si nici pe cei care ne-au jignit!…

Se arata aici duhul milei, ceea ce place lui Dumnezeu mai mult ca orice. Nimic nu hraneste mai bine mila, ca iertarea jignirilor.

Celui ce a jignit, de asemenea Dumnezeu i-a aratat ce are de facut. I-a poruncit sa caute de îndata pe cel pe care l-a jignit, sa paraseasca chiar altarul ca sa-l afle si sa nu se reîntoarca la masa jertfei decât dupa ce s-a împacat cu acela.

Dar acesta nu-i temei ca sa asteptati sa vina el, caci de faceti asa, ati pierdut tot. 

Numai daca iesiti sa-l întâmpinati, Dumnezeu va pune înainte o rasplata nespusa.

Daca va împacati cu cel ce v-a jignit numai fiindca el vine spre voi, nu porunca dumnezeiasca este aceea care a statornicit din nou prietenia, ci numai gestul celuilalt. 

Asa ca veti ramâne fara cununa – iar premiul alergarii se duce la el.

Sfantul Ioan Gura de Aur
sursa https://www.ioanguradeaur.ro

SFÂNTUL MAXIM GRECUL ,,Despre pocăinţă si ce inseamna viata duhovniceasca,,

  Să ne deşteptăm din somnul marii noastre trândăvii şi cu toată râvna să ne ostenim ca în timpul rămas al scurtei noastre vieţi să tindem către „răsplătirea chemării celei de sus” unde este „cetatea noastră” „de unde şi pe Mântuitorul aşteptăm, pe Domnul nostru Iisus Hristos” (Filipeni 3, 14; 20).

 Vom sta treji împreună cu fecioarele înţelepte, vom lua cu noi destul untdelemn ( Har ) - care înseamnă iubirea de oameni plăcută lui Dumnezeu şi mila pentru toţi cei care trăiesc în sărăcie şi necazuri - prin care Îl înduplecăm cel mai mult spre noi pe Făcătorul şi Stăpânul tuturor.  Fecioarele neînţelepte au nesocotit acestea şi au fost lăsate în afara cămării tainice a Mirelui, neprimind nici un folos de la fecioria lor. Îl vom pomeni, o suflete, întotdeauna pe Domnul Care ne porunceşte, zicând: „Şi voi asemenea cu oamenii care aşteaptă pe domnul lor când se va întoarce de la nunţi; ca venind şi bătând, îndată să-I deschidă lui. Fericite slugile acelea pe care, venind domnul, le va afla veghind” (Luca 12, 3637). 

Prin această pildă, El ne porunceşte clar, zicând: „precum robii stăpânilor pământeşti care, temându-se să fie supuşi bătăii, se străduiesc întotdeauna să facă pe plac domnilor lor şi să îndeplinească orice voie a lor, aşa să faceţi şi voi, ucenicii Mei: dobândiţi mântuirea cu frică şi cu dragoste, străduindu-vă să împliniţi întotdeauna ceea ce îmi place Mie, aşa cum v-am arătat Eu Însumi prin poruncile Mele. Să dobândim veşmântul vrednic de cămara tainică a Mirelui, adică vieţuirea demnă de laudă care străluceşte prin toată curăţenia şi sfinţenia pentru ca, în caz contrar, să nu fim legaţi de mâini şi de picioare şi aruncaţi în afara acelui ospăţ tainic , adică în întunericul cel mai din afară. Fiind deja chemaţi de Însuşi Domnul şi de fericiţii Lui ucenici la ospăţul nunţii tainice, nu vom respinge fără minte această chemare fericită invocând pretextul ţarinei, al perechii de boi sau al căsătoriei vremelnice cu femeia - aceste lucruri neînsemnate şi pieritoare, la care se întorc cei ce „au în gând cele pământeşti”, nu cele cereşti, „al cărora dumnezeu este pântecele şi a căror slavă este întru ruşinea lor” spun cuvintele Apostolului (Filipeni 3, 19). Aşadar, o suflete, noi vom gândi mai sus, vom căuta „cele de sus unde este Hristos, şezând de-a dreapta lui Dumnezeu” (Col. 3, 1). Să ne supunem Mântuitorului Care zice: „De slujeşte cineva Mie, Mie să-Mi urmeze” (Ioan 12, 26). 

Iar despre ceea ce presupune această urmare, auzim la Însuşi Domnul Care spune: „Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine şi să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie” (Mt. 16, 24). 

 Cine respectă toate aceste trei legi? Acela care renunţă dintr-o dată la toate averile sale şi după aceea nu le mai doreşte ci, din tot sufletul, le leapădă chiar până la moarte ca pe unele ce sunt o piedică în năzuinţa lui spre cer şi care îl lipsesc de acele bunuri pregătite pentru cei drepţi.  Cine respinge astfel mărăcinii acestei vieţi deşarte şi mincinoase, acela se leapădă pe deplin de sine, adică de toate dorinţele trupului său şi de patimile josnice ale sufletului, le urăşte cu tot sufletul şi le îndepărtează de la el. 

 De aceea un asemenea om merge pe drumul cel drept în urma Mântuitorului său, luându-şi crucea, ceea ce înseamnă omorârea voită a patimilor şi a poftelor. 

Iar cel care după lepădarea de sine dobândeşte iarăşi ţarine şi câştiguri şi prin aceasta se prinde din nou în mrejele clevetirilor şi a grijilor lumeşti, la acela patimile trupeşti şi sufleteşti care fuseseră potolite un timp, încep să apară din nou, învăluie sufletul lui blestemat, îl luptă şi îl rănesc prin toate mijloacele. 

E clar că unui asemenea om i s-a întâmplat ceea ce e spus prin pilda înţeleaptă: „Câinele s-a întors la borâtura sa şi porcul scăldat la mocirla tinei” (II Petru 2, 22). Un astfel de om, stă departe de viaţa fericită a drepţilor - aşa cum a arătat Domnul nostru prin parabolă, zicând: „Nimeni punându-şi mâna sa pe plug şi căutând înapoi, este îndreptat întru împărăţia lui Dumnezeu.” (Luca 9, 62). 

 Aici, prin „mână” Stăpânul numeşte voinţa proprie şi liberă a fiecăruia dintre noi. 

De asemenea, prin „plug” numeşte sfintele şi mântuitoarele Lui porunci prin care ducem o viaţă întocmai ca a îngerilor potrivit cu evanghelia, iar prin întoarcerea înapoi ce altceva vrea El să numească dacă nu întoarcerea la obiceiurile dinainte şi la deşertăciunea vieţii lumeşti? 

 Oare nu este întoarcerea înapoi grija permanentă pentru dobândirea mai multor ţarini şi avuţii şi diferitelor cirezi de vite şi pentru înmulţirea de câteva ori a argintului şi a aurului, de care monahul/crestinul nevoitor  s-a lepădat de bunăvoie , făgăduind Stăpânului, Care locuieşte în cele de sus, să fie liber de toate acestea pe viitor ca apostolii şi să îndeplinească poruncile Domnului, trăind în sărăcie şi tăcere, cu smerită înţelepciune, în curăţia şi sfinţenia trupului şi a sufletului?

 „Iată acum este vreme bine primită, iată acum este ziua mântuirii” (II Cor. 6, 2). „Să lepădăm dar lucrurile întunericului” (Rom. 13, 12) care sunt: desfrâul şi orice necurăţie a trupului şi sufletului, beţia, lăcomia pântecelui, râsetele necuviincioase şi nebune, vorbele murdare, vorbirea f ă r ă minte, cleveteala, minciuna, invidia, gelozia, firea linguşitoare, îngâmfarea, mândria diavolească, iubirea de argint care constituie rădăcina tuturor relelor şi este numită de Sfântul Apostol Pavel slujire la idoli (I Tim. 6, 10). 

.

 De ce? - „ca să piardă de pe pământ pomenirea lor” (Ps. 33, 15). 

 Să ne vieţuim potrivit cu poruncile Domnului adică să ne căim înaintea Lui prin împlinirea sfintelor Lui porunci „ca nu cândva să se mânie Domnul” pe noi şi să pierim „din calea cea dreaptă” (Ps. 2, 10), care este împreună-vieţuirea cerească cu cei mântuiţi.

  Ziua Domnului, suflete, e neştiută şi precum „farul” care atacă „în noapte” şi predă morţii pe acela pe care îl găseşte dormind, aşa şi pentru noi vine moartea fără veste şi ne răpeşte din această viaţă jalnică şi trecătoare.  Să aruncăm de la noi orice slăbiciune şi lene. Să nu ne îndreptăţim în păcate, arătând neputinţa trupească, sosirea prietenilor, diversele sărbători şi invitaţiile rudelor şi vecinilor. 

 Toate acestea sunt îndreptăţiri deşarte şi nefolositoare şi nici una dintre ele nu poate să ne izbăvească din mâinile Judecătorului nepărtinitor. 

 Căci de toate acestea noi ne-am lepădat o dată pentru totdeauna înaintea aleşilor îngeri ai lui Dumnezeu, făgăduind Stăpânului că vom petrece timpul rămas al vieţii noastre urmând Sfintei Evanghelii, adică în orice umilinţă, în sărăcie, în adevăr şi sfinţenie, după regulile povăţuitorilor de Dumnezeu învăţaţi ai vieţii 

călugăreşti/nevoitorului mirean .

  Astăzi, încălcând aceste reguli şi ducând o viaţă necuviincioasă, ce altceva ne aşteaptă, suflete ticalos , în afară de pieire, deoarece am minţit înaintea lui Dumnezeu în făgăduinţele pe care I le-am făcut?

 Sau crezi că degeaba spune Scriptura inspirată de Dumnezeu: „Urât-ai pe toţi cei ce lucrează fărădelege. Pierde-vei pe toţi cei ce grăiesc minciună. 

 Pe bărbatul sângiuirilor şi vicleanul, urăşte Domnul” (Ps. 5, 5-6) şi de asemenea: „Ploua-va peste cei păcătoşi laţuri, foc şi iarbă pucioasă şi duh de vifor partea paharului lor” (Ps. 10, 6)?

 Sau tu consideri că vieţuirea ta este plăcută lui Dumnezeu şi evlavioasă şi de aceea trăieşti în lene? Vai, vai, sufletul meuticalos ! Cel mai greu şi mai important păcat al nostru şi cauza osândirii noastre constă în faptul că noi nu ne dăm seama că Îl supărăm puternic pe înfricoşătorul Judecător prin fiecare neascultare şi încălcare a poruncilor Lui mântuitoare. O asemenea judecată a noastră constituie semnul nesimţirii şi a nebuniei definitive dacă nu lepădăm imediat această nesimţire. 

Dar noi, suflete, cum vorbim despre noi înşine şi cum gândim în inima noastră? Oare nu ne îndreptăţim permanent în lăuntrul nostru şi ne considerăm făcătorii oricărei dreptăţi şi cuviinţe, socotindu-ne foarte înţelepţi, plini de toată raţiunea şi înţelepciunea şi de aceea ne învrednicim de ridicarea într-o anumită funcţie puternică pentru ca să îi îndrumăm şi pe ceilalţi spre mântuire? A

vând acest scop, noi ne străduim prin toate mijloacele să ajungem la un anumit grad bisericesc pentru care nu numai că devenim în mod făţarnic adepţii vieţii evlavioase şi prietenii celor ce sunt la putere, făcându-le pe plac în tot felul şi linguşindu-i, dar adesea le dăm şi cadouri şi le promitem şi altele dacă duc la îndeplinire ceea ce căutăm şi dorim noi. Toate acestea, suflete, sunt dovada clară a îngâmfării şi vicleniei care se ridică din inima cea mândră. Cum vom fi numiţi de Judecătorul tuturor ca fiind vrednici de această fericire promisă doar acelora care urăsc toate acestea? Dacă noi nu suntem vrednici de această fericire dumnezeiască atunci suntem blestemaţi şi osândiţi, dacă nu iubim pocăinţa cu tot sufletul, îndepărtând mai întâi rezultatul acestei pofte iubitoare de slavă a noastră. 

Cu atât mai mult este necesar pentru noi acest lucru deoarece şi cuvântul proorocului se roagă puternic lui Dumnezeu împotriva celor care, datorită dorinţei de slavă vremelnică, îndrăznesc să atingă prin fărădelegi un anumit rang. Dar să îndreptăm atenţia cuvenită şi spre celelalte fericiri şi să vedem dacă viaţa noastră e potrivită cu ele. „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia” (Mt. 5, 4). Iată rodul dat de Dumnezeu cuvioasei şi smeritei înţelepciuni: plânsul duhovnicesc care se naşte din marea înduioşare şi dumnezeiasca dragoste în inima pătrunsă de smerita înţelepciune. Cine într-adevăr gândeşte smerit despre sine în inima sa, acela întotdeauna plânge pentru el, se numeşte osândit şi nevrednic de cer şi de pământ, pomenind mereu păcatele lui.

 Noi însă, suflete, fiind obsedaţi puternic de egoism din cauza îngâmfării noastre atunci când ajungem la un anumit grad, cum putem să plângem sau să ne osândim când suntem permanent înconjuraţi de slava de la oameni şi de orice laudă şi linguşire, petrecând viaţa în lucruri necuviincioase şi diferite ticăloşii împreună cu cei ce locuiesc cu noi şi împodobindu-ne cu veşminte foarte scumpe din mătase, aur şi argint? Fiind înconjuraţi din belşug cu toate acestea, noi ne îndepărtăm de acea mângâiere duhovnicească pe care o au cei ce plâng pentru sine şi primim, după cugetarea dumnezeiască, binele nostru în viaţa noastră. La ce se referă următoarea fericire, care spune: „Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul” (Mt. 5, 5)? Oare nu am căzut noi cu totul, suflete blestemat, de la această fericire, supărându-ne ca fiarele sălbatice pe cei care au greşit cu ceva împotriva noastră şi ridicându-ne asupra lor cu mânie mare, silindu-ne prin toate mijloacele să răzbunăm jignirea pricinuită de ei? 

Blând este şi se socoteşte, suflete, acela care cu smerită înţelepciune, fără tulburare, rabdă cu tărie şi necazurile şi ponegririle şi înjosirile şi jefuirea averilor, de asemenea şi loviturile şi rănile, imitându-L pe Domnul şi Mântuitorul său. Iar cine gândeşte împotriva acestui lucru şi ridică mâna să îl bată pe cel care l-a bătut pe el şi încurajează limba la jigniri şi ponegriri şi este gata să intre în proces cu rivalul său, un asemenea om nu a intrat deloc pe pragul vieţii evanghelice şi apostolice şi în zadar se înfrumuseţează cu veşmântul monahal exterior atât timp cât este atras tot de omul vechi cu toate patimile lui. 

Printre altele, noi avem o poruncă severă, care spune din partea Judecătorului drept şi înfricoşător: „Dumnezeu a stat întru adunarea dumnezeilor şi în mijloc pe dumnezei va judeca. Până când judecaţi nedreptate şi feţele păcătoşilor le luaţi înainte? Judecaţi sărmanului şi săracului; pe cel smerit şi cel sărac îndreptaţi. Scoateţi pe cel sărac şi pe cel mişel, din mâna păcătosului, izbăviţi-l pe dânsul.” (Ps. 81, 1-4). Şi de ce spun eu că noi nu îi apărăm şi nu îi ocrotim atunci când sunt necăjiţi deşi deseori suntem în stare să-i izbăvim de cei care le pricinuiesc necazuri? Noi înşişi, suflete blestemat, îndrăznim de multe ori să fim mai ră i decât mirenii. 

Sau nu socoteşti cumplită lipsă de omenie şi nedreptate din partea noastră atunci când noi, lepădându-ne înaintea lui Dumnezeu şi a sfinţilor Lui îngeri de mâncarea prea multă şi de confortul trupesc uităm apoi făgăduinţele noastre, dobândim iarăşi avuţii şi turme de animale, ne hrănim din belşug cu toate bucatele gustoase şi ne desfătăm cu tot confortul pe seama muncii asudate a ţăranilor supuşi nouă? Iar aceşti sărmani, se află în munci neîntrerupte şi sunt istoviţi de satisfacerea trebuinţelor noastre lumeşti, care sunt mulţumite din belşug, iar ei înşişi trăiesc în lipsuri şi sărăcie, fără să aibă nici măcar pâine de secară curată şi pe aceea o fac deseori fără sare din cauza cumplitei sărăcii. Nu numai că noi rămânem nesimţitori şi nemiloşi faţă de soarta lor atât de amară şi nu îi învrednicim de nici o mângâiere deşi avem porunca de ai îngriji cu milă pe cei ce îndură sărăcia şi lipsa celor necesare vieţii, dar mai şi mărim fără omenie pentru ei această sărăcie a lor prin cererile anuale de dobânzi copleşitoare pentru argintul pe care îl iau de la noi cu împrumut şi niciodată nu le iertăm această plată anuală chiar dacă am obţine de la ei de zece ori ceea ce le-am dat pe datorie. Şi nu numai că îi asuprim prin acest mijloc, dar, dacă cineva, din cauza sărăciei crunte, nu ar putea să aducă dobânzile pe anul care începe, atunci cerem de la el - o ce lipsă de omenie! - alte dobânzi. Dacă nu le pot aduce, luăm de la ei tot ce au şi îi alungăm din satul lor cu mâinile goale deşi ar trebui să avem milă în special de asemenea oameni şi, împlinind porunca dumnezeiască, să îi înzestrăm cu toate cele necesare traiului ca pe fraţii noştri. În plus, dacă cineva dintre ei nu ar mai putea îndura greutatea muncilor la care noi îi supunem permanent şi ar vrea să se mute în alt loc, atunci noi nu îi dăm voie dacă nu aduce răscumpărarea stabilită pentru cele cu care s-a întreţinut atâţia ani în satul nostru, uitând cu totul nenumăratele munci, sudoarea şi suferinţele pe care el le-a îndurat slujind trebuinţelor noastre atât cât a locuit în satul nostru. Fiind atât de nemilostivi faţă de fraţii noştri săraci, suflete blestemat, şi nearătându-le nici un fel de milă şi iubire de oameni ci, dimpotrivă, chinuindu-i şi istovindu-i prin orice mijloc, cum de nu ne temem de Judecătorul cel înfricoşător şi Domnul Care ne spune: „duceţi-vă de la Mine blestemaţilor în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui. Că am flămânzit şi nu Mi-aţi dat să mănânc, am însetat şi nu Mi-aţi dai să beau. Străin am fost şi nu M-aţi primit, gol şi nu M-aţi îmbrăcat, bolnav şi în temniţă şi nu m-aţi cercetat pe Mine” (Mt. 25, 41-43). La acestea adaugă: „întrucât n-aţi făcut unuia dintr-aceşti prea mici, nici Mie n-aţ i făcut” (Mt. 25, 45). Înfricoşătoare este această sentinţă, suflete blestemat al meu, şi îngrozitoare în special pentru noi, călugării blestemaţi care ne-am lepădat de orice nedreptate şi fărădelege şi cămătărie lumească şi I-am făcut lui Dumnezeu făgăduinţa de a iubi pe viitor toată dreptatea şi milostivirea, dragostea nefăţarnică şi iubirea de oameni pentru fiecare om în general şi în special pentru cei care se află în necazuri. Uitând făgăduinţele noastre, ne purtăm cu lipsă de omenie faţă de ţăranii supuşi nouă pe care Domnul îi numeşte fraţii Lui şi despre care vorbeşte clar prin gura fericitului David aşa: „Pentru necazul săracilor şi suspinul mişeilor, acum Mă voi scula, zice Domnul; pune-Mă-voi întru mântuire îndrăznivoi întru ei.” (Ps. 11, 5). Prin aceste cuvinte, El spune clar: deşi pentru puţină vreme, Eu aş tăcea pentru săracii necăjiţi şi asupriţi prin toate mijloacele, însă nu voi tăcea totdeauna căci Mă voi scula în apărarea lor şi Mă voi răzbuna pe cei care i-au asuprit. De asemenea, El arată în alt loc prin acelaşi prooroc, zicând: „pe sărac şi pe văduvă va primi şi calea păcătoşilor o va pierde” (Ps. 145, 9). 

Şi în alt loc: „Cunoscut-am că va face Domnul judecată săracilor şi izbândă lipsiţilor.” (Ps. 139, 12). Dacă toate acestea sunt aşa, o suflete, iar altfel nu pot fi, atunci de ce suntem atât de nesimţitori faţă de ele? Cum de nu ne înspăimântă pilda spusă de Domnul despre bogatul nemilostiv care îi ura pe săraci şi despre săracul Lazăr şi, de asemenea, pilda despre alungarea fecioarelor din cămara dumnezeiască? Şi mai mult, cum nu ne convinge acel iubitor de bogăţie pe care Însuşi Dumnezeu şi Stăpânul l-a defăimat, zicând: „Nebune! Întru această noapte sufletul tău vor să-l ceară de la tine; dar cele ce ai gătit, cui vor fi?” (Luca 12, 20). Sau nu ştii, suflete, cugetarea preaînţeleaptă şi nemincinoasă a proorocului şi împăratului David: „Împreună cel nebun şi cel nepriceput vor pieri şi vor lăsa străinilor bogăţia sa şi mormânturile lor, casele lor în veac.” (Ps. 48, 10-11). Într-adevăr, „nepriceput” este şi se numeşte acela care nu gândeşte „cele de sus, unde se află Hristos şezând de-a dreapta lui Dumnezeu”, aşa cum spune dumnezeiescul Apostol care ne porunceşte, zicând: „Cele de sus gândiţi iar nu cele pământeşti. Că aţ i murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu” (Col. 3, 2-3). El îl numeşte „nebun” pe cel care cugetă fără evlavie şi dreptate la puterea dumnezeieştilor porunci şi de aceea rătăcesc pe la răspântiile plăcerilor trecătoare şi ale deşertăciunilor acestei vieţi, desfătându-se şi veselindu-se cu acestea precum viermele cu noroiul în care se naşte şi se târăşte şi în care moare atunci când el se usucă. Să ne deşteptăm într-un sfârşit, suflete, şi să scoatem din ochii noştri sufleteşti puroiul care s-a strâns în ei din cauza nesupunerii şi a nebuniei noastre. Să înţelegem că tot ceea ne priveşte pe noi trebuie săvârşit după dumnezeieştile porunci. 

 Aici, Domnul făgăduieşte însăşi căpetenia dorinţelor dumnezeieşti care constă în faptul de a vedea faţă către faţă, în mod tainic, fiinţa dumnezeiască nepătimitoare şi fericită. Cuprins de această dorinţă, fericitul psalmist spune: „În ce chip doreşte cerbul spre izvoarele apelor, aşa doreşte sufletul meu spre Tine, Dumnezeule. Însetat-a sufletul meu spre Dumnezeul cel tare, cel viu; când voi veni şi mă voi arăta feţei lui Dumnezeu” (Ps. 41, 1-2), „sătura-mă-voi când mi se va arăta slava Ta” (Ps. 16, 15). Prin „a se sătura”, proorocul numeşte aici desfătarea tainică, desăvârşită, nespusă şi nesăţioasă cu frumuseţea şi iubirea lui Dumnezeu de care sunt învredniciţi cei care şi-au curăţat pe deplin inima lor: nu numai de orice „necurăţie a trupului şi a sufletului” ci şi de orice boală sufletească, prin care înţeleg: furia, mânia, invidia şi mărirea satanică, asuprirea şi osândirea aproapelui şi de orice faptă rea în general, de viclenie, de linguşiri şi păreri viclene. Cu toate acestea, suflete blestemat, s-a molipsit inima noastră şi este atacată permanent de aceste boli prin diferite mijloace, rămânând în nesimţire. Ca să ne convingem că aceasta este, într-adevăr, aşa, să privim, suflete, foarte atent, dacă poţi, gândurile viclene care se târăsc în cămara tainică a inimii noastre şi, prin orice mijloc, să găseşti orice fărădelege care zace acolo precum şi îngâmfarea fariseică urâtă de Dumnezeu, din cauza căreia tu te îndreptăţeşti în toate şi te socoteşti, într-un fel, mai înaintat şi mai bun decât oricine se trudeşte în dobândirea virtuţilor şi fiecare om îl consideri mai rău decât tine chiar dacă el ar duce în mod evident o viaţă cuvioasă. Dacă se întâmplă ca aproapele tău să greşească în ceva din cauza neputinţei trupului, tu îl osândeşti ca un fariseu ce eşti, îl cerţi şi nu conteneşti săl mustri în diferite feluri înaintea tuturor oamenilor. Dacă îl vezi trăind virtuos şi bucurându-se de laudele tuturor, imediat inima ta este rănită de invidie ca de o săgeată şi te cuprinde mâhnirea din cauza vieţii virtuoase a fratelui tău deoarece el pare a fi mai bun decât tine înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor. Fiind obsedat şi biruit de invidia fulgerătoare, tu începi să îl urăşti şi te străduieşti prin orice mijloc să devii povăţuitorul lui şi săl atragi de la năzuinţa lui spre bine. Cât sunt de ticăloase patimile noastre trupeşti ascunse? Ele, într-adevăr, sunt îngrozitoare, prea murdare şi multe la chip. 

 Căci nu numai privirea fulgerătoare aruncată asupra femeii sau asupra unui chip frumos ne tulbură, ci chiar şi glasul ei pe care noi îl auzim, sau hainele ei care sunt atinse de mâinile noastre, ne pângăresc imediat inima. Dar ce vorbesc eu de privire, glas şi haine? Deseori, un singur gând fin şi amintirea desfrânată a lor ne provoacă brusc patima, aprinde inima cu flacăra păcătoasă şi, în acelaşi timp, trupul începe să se înfurie şi să se chinuie. Fiind în atât de multe feluri pângăriţi cu ruşine la trup şi minte, cum ne vom arăta vrednici de un asemenea har, făgăduit prin această fericire? Nu se poate, suflete, nu se poate nicidecum să îl dobândim dacă nu omorâm „mădularele noastre cele de pe pământ” (Col. 3, 5), după cuvântul dumnezeiescului apostol care spune: „Pacea să urmaţi cu toţii şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul.” (Evr. 12, 14). Cum să moară mădularele noastre când noi ne hrănim permanent, din belşug, cu cele mai gustoase bucate, suntem întotdeauna înconjuraţi de aur şi argint, de slavă şi cinste de la oameni? Cum să moară când suntem cufundaţi în nenumăratele vorbe şi griji lumeşti şi suntem mereu întunecaţi de gânduri din cauza mâniei şi supărării, a geloziei şi invidiei? 

Ne-am rătăcit, suflete, ne-am rătăcit de la vieţuirea dreaptă şi statornică a călugărilor cuvioşi, şi mergem fără minte către „răsplătirea chemării celei de sus” (Filipeni 3, 14); nu aşa cum a mers Pavel şi râvnitorii de după el pentru acele bunătăţi, care se găsesc în ceruri. Ei au părăsit dintr-o dată lumea, părinţii, rudele, prietenii, câştigurile, averile, slava, cinstea, hrana bogată şi orice confort trupesc şi au fugit fără întoarcere în cele mai îndepărtate pustiuri, luându-şi crucea lor, ceea ce înseamnă omorârea de bunăvoie a patimilor şi poftelor trupeşti şi sufleteşti, păzind cu putere porunca mântuitoare a Domnului lor. Care spune: „Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine şi să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie” (Mt. 16, 24). Şi în alt loc: „Deci aşa, fiecare dintre voi care nu se leapădă de toate avuţiile sale nu poate fi ucenic al Meu” (Luca 14, 33). 

 

SFÂNTUL MAXIM GRECUL,,Viaţa şi cuvinte de folos ,, Traducere de Florentina Cristea

Carte tipărită cu binecuvântarea Preasfinţitului părinte GALACTION, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului , Editura Bunavestire, Galaţi, 2002
APOLOGETICUM ,2006