Pogorarea Sfantului Duh – Sfantul Ioan Gura de Aur
Cuvânt la Duminica cincizecimii, sau a Pogorârii Sfântului Duh
” Eu voi ruga pe Tatal, si alt mângâietor va da voua,
ca sa fie cu voi în veci, adica Duhul adevarului”
(Ioan XIV, 16, 17)
din “Predici la duminici si sarbatori”, Sfantul Ioan Gura de Aur
Slavite sunt, iubitilor, darurile, care ni le-a comunicat astazi Dumnezeu cel plin de dragoste, daruri, a caror marime nu o poate descrie nici o gura omeneasca.
De aceea sa ne bucuram toti, sa marim si sa proslavim pe Domnul nostru, caci ziua de astazi este o sarbatoare de bucurie si de desfatare. Precum timpurile anului urmeaza regulat unele dupa altele si se schimba unele cu altele, asa si în biserica cu totul regulat o sarbatoare urmeaza alteia, si de asemenea trece de la una la alta.
Asa cu putin mai înainte noi am serbat ziua mortii lui Hristos, apoi Invierea Sa, dupa aceea Inaltarea Sa, iar astazi am ajuns la vârful tuturor darurilor harului lui Dumnezeu, si am ajuns la împlinirea fagaduintei date de Hristos. Adica ca Hristos a zis: “când ma voi duce, voi trimie voua alt mângâietor, si nu va voi lasa sarmani (Ioan XVI, 7,14,16,18).
Cunoasteti îngrijirea cea mare a Domnului?
Vedeti negraita lui bunavointa catre oameni?
Inainte cu câteva zile S-a înaltat la cer, a luat în stapânire tronul împaratesc, si a sezut de-a drepta Tatalui; iar astazi ne da El cu milostivire pogorârea Sfântului Duh, si cu aceasta da omenirii nenumarate bunuri ceresti. Sau spune-mi nu ni s-a comunicat oare prin Sfântul Duh tot, ce înfaptuieste spre fericirea noastra? Prin el ne-am mântuit noi de robia pacatului, ne-am chemat la slobozenie, ne-am facut fii a lui Dumnezeu si ne-am transformat în oameni cu totul noi; înca putem prin el a arunca de la noi sarcina cea grea si înfricosata a pacatelor.
Prin Sfântul Duh dobândim noi sirul preotilor si pastorilor nostri sufletesti.
De la el curg descoperirile si darurile cele de tot felul ale harului; si tot ce serveste de podoaba a bisericii lui Dumnezeu, curge din acest izvor, adica de la Duhul Sfânt. Aceasta ne-o vesteste Sfântul Pavel în cuvintele: “Toate acestea le lucreaza unul si acelasi Duh, împartind îndeosebi fiecaruia, precum voieste” (I Corint. XII, 11).
El zice: “precum voieste,” nu: “cum i s-a poruncit”, caci Sfântul Duh este însusi împartitorul, nu împartitul, el lucreaza de la sine, si nu atârnat de la cineva. De acea Apostolul Pavel prescrie aceeasi putere si stapânire, pe care le însuseste Tatalui, înca si Sfântului Duh, si precum zice el despre Tatal: “este un Dumnezeu care lucreaza totul întru toate” (I Cor. XII, 6), tot asa zice el despre Sfântul Duh: “Toate acestea le lucreaza unul si acelasi Duh, împartind fiecaruia, precum voieste”.
Vezi, cum Sfântul Duh are aceeasi desavârsire, putere ca si Tatal? Fireste fiindca amândoi sunt deopotriva dupa fiinta, trebuie sa fie asemenea înca si dupa domnie, si fiind ca ei sunt deopotriva în cinstire si în vrednicie, trebuie sa fie deopotriva si în putere si stapânire.
Prin Sfântul Duh am dobândit si iertarea pacatelor noastre, prin el ne-am curatit de toate petele pacatelor, prin darurile sale, oamenii, care se povatuiesc de harul sau, se fac îngeri, nu prin aceea, ca îsi schimba firea, ci, ceea ce este mai minunat prin aceea ca ei, desi ramân oameni, dar se poarta asa de curat si sfânt, ca îngerii.
Asa de mare este puterea sfântului Duh!
Precum focul cel pamântesc preface lutul cel moale într-un vas vârtos, apa si focul Sfântului Duh, când cuprinde un suflet binegânditor, îl face mai tare decât fierul, desi el înainte era mai moale decât lutul, asa ca pacatul nu mai poate vatama pe sufletul cel acum întarit.
Iar omul, care cu putin mai înainte era patat cu întunecimea pacatului, prin harul Sfântului Duh se face mai luminat si mai stralucit decât soarele. Aceasta ne învata Apostolul Pavel, când scrie: “Nu va înselati, ca nici curvarii, nici slujitorii idolilor, nici precurvarii, nici malachii, nici Sodomenii, nici furii, nici lacomii, nici betivii, nici ocarâtorii, nici rapitorii, împaratia lui Dumnezeu nu vor mosteni” (I Corint. VI, 9, 10).
Dupa ce el a numarat toate felurile de pacate, si ne-a învatat, ca acei ce sunt cuprinsi de aceste pacate, sunt pierduti pentru împaratia lui Dumnezeu, a adaugat îndata: “Si asa erati unii dintre voi; dar v-ati spalat, v-ati sfintit, v-ati îndreptat” (I Cor. VI. 11). Cum si în ce chip? La aceasta raspunde el îndata: “în numele Domnului nostru Iisus Hristos, si prin Duhul Dumnezeului nostru”. Vedeti, iubitilor, puterea Sfântului Duh? Vedeti, cum Sfântul Duh a departat toate aceste pacate, si pe aceia, care înainte cu totul se înjosisera prin nelegiuirile lor, repede i-a ridicat la cea mai înalta cinste?
Dar sa ne întoarcem acum la alt punct, la o cercetare, care merita întradevar a ne ocupa. Adica eu trebuie, iubitilor, sa va lamuresc, pentru ce Hristos nu îndata dupa înaltarea Sa la cer ne-a dat duhul Sfânt, acest izvor de asa multe bunuri si daruri, ci a lasat pe ucenicii sai sa-l astepte un timp îndelungat, si apoi le-a trimis darurile Sfântului Duh.
Acesta s-a facut nu din întâmplare si fara pricina. El stia, ca oamenii nu admira îndeajuns bunurile, pe care le au la îndemâna, nu pretuiesc dupa cuviinta marimea si gingasia lor, daca ei n-au fost lipsiti de Dânsele un timp îndelungat.
Sa va aduc un exemplu: Cine este cu totul vioi si sanatos; – nu simte si nici nu poate sti tocmai cât de pretioasa este sanatatea daca el niciodata n-a suferit de vreo boala.
De asemenea nu s-ar pretui dupa cum se cade lumina zilei, daca noi n-am cunoaste si întunecimea noptii.
Dar mai bine învatam noi a cunoaste pretul bunurilor, de care ne îndulcim, când le pierdem pe un timp îndelungat.
Asa ucenicii Domnului au petrecut zilele lor cu multa placere, pe cât ei s-au, îndulcit de prezenta Lui, si petrecerea lor cu dânsul le aducea mii de bucurii. Toata Palestina se uita la ei, ca la niste stele stralucitoare, atunci ei înviau mortii, curateau leprosii, alungau duhurile cele necurate, tamaduiau bolile si savârseau multe alte minuni.
Fiindca ei erau asa de renumiti si slaviti, de aceea a îngaduit Dumnezeu, ca ei pe un timp sa piarda puterea, prin care ei lucrau toate acestea, pentru ca ei tocmai prin aceasta pierdere sa vina la cunostinta, cât de mult datorau ei a multumi milostivei Lui prezente si tocmai prin aceasta recunostinta sa se faca mai poftitori de a primi darurile harului Sfântului Duh.
Aceasta i-a mângâiat, când ei jeleau si suspinau pentru ducerea de la ei a învatatorului lor, a luminat pe cei descurajati cu lumina sa, a ridicat iarasi pe cei ce erau aproape cazuti, a împrastiat norii mâhnirii lor si a alungat supararea din sufletul lor.
Când Domnul zisese odinioara catre dânsii: “mergeti si învatati toate popoarele” (Mat. XXVIII, 19), atunci ei erau înca nestiutori, cum sa înceapa aceasta, si încotro sa apuce fiecare, spre a propovadui cuvântul lui Dumnezeu. Acum însa s-a pogorât peste ei Sfântul Duh în chip de limbi, i-a povatuit la tot adevarul, i-a învatat si i-a luminat, si prin limbile, ce a dat fiecaruia a vorbi, le-a aratat tarile, care erau încredintate învatamântului lor.
Duhul Sfânt însa de aceea a venit în chip de limbi, ca sa aminteasca de o întâmplare de demult a vechiului testament. Adica, când odinioara, oamenii, umflati de mândrie, voiau sa zideasca un turn, care sa ajunga pâna la cer, a despartit Dumnezeu prin amestecarea limbilor aceasta pacatoasa unire a popoarelor.
Acum din contra s-a varsat Duhul Sfânt în chipul limbilor, pentru ca lumea cea dezbinata întru sine iarasi sa se aduca la o unire (mai înalta), adica la împaratia lui Dumnezeu, la credinta si la dragoste. Cu aceasta s-a savârsit ceva neobisnuit si nou.
Oarecand limbile au dezbinat lumea si au sfarâmat unirea cea pacatoasa, iar acum limbile cele de foc iarasi au adus unirea în lume si cei dezbinati iarasi s-au legat unii cu altii.
Aceasta a fost pricina, pentru care Sfântul Duh s-a aratat în chipul limbilor.
Dar limbile s-au parut a fi de foc, caci multi spini ai pacatului crescusera în noi. Precum un pamânt bun si roditor, daca nu se lucreaza, produce multa palamida si spini, tot asa se întâmpla si cu noi oamenii.
Plecarea firii noastre, desi este buna si proprie a produce roadele faptei bune, însa daca ea nu se lucreaza cu plugul cucerniciei, si nu se seamana cu samânta cunostintei de Dumnezeu, ea produce o întreaga padure de pacate. Si precum adeseori nu se poate vedea pamântul unui ogor din pricina multimii palamidei, a spinilor si a buruienilor, asa multa vreme nu s-a putut cunoaste si privi nici nobletea sufletului nostru, pâna ce a venit Sfântul Duh, a lucrat ogorul sufletului nostru, l-a curatit cu focul Duhului, si l-a facut propriu de a primi samânta cea cereasca.
Pentru toate acestea, si înca pentru nenumarate alte bunuri avem noi sa multumim zilei de astazi.
De aceea va sfatuiesc, sa praznuim aceasta sarbatoare într-un chip vrednic de aceste bunuri, nu numai cu stralucirea si cu podoaba din afara (Sfântul Ioan continua aceasta si mai departe, si din cuvintele lui noi vedem ca atunci, ca si astazi, la cincizecime, se împdobeau casele si ulitele cu flori, arbori etc.), ci prin aceea ca sa împodobim sufletele noastre, si sa ne îmbracam în hainele cele stralucite ale faptei bune.
In felul acesta, vom dobândi si noi darurile Sfântului Duh, si ne vom face partasi rodurilor, celor ce vin de la Sfântul Duh.
Dar care este oare rodul sfântului Duh?
Sa ascultam pe Apostolul Pavel, el ne spune, “roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea”. (Gal. V. 22). Ia aminte, cât de întocmai se rosteste Apostolul si în ce mare legatura stau cuvintele lui, el pune dragostea înainte, apoi vorbeste despre urmarile ei. El începe de la radacina, si apoi arata roadele. El pune întâi piatra fundamentala, si apoi aseaza zidirea. El face începutul cu izvorul si apoi vine la râu.
Intr-adevar, noi nu putem simti bine bucuria mai intai pana ce nu socotim norocirea altora ca pe a noastra, si binele aproapelui nu il privim ca pe al nostru. Aceasta insa nu se poate face, daca mai întâi nu a domnit dragostea întru inima noastra.
Adica dragostea – radacina si izvorul si mama a tot binelui. Ea, asemenea unei radacini, produce mii de ramuri ale faptei-bune, se varsa ca un izvor în nenumarate pâraie, si asemenea unei mame îmbratiseaza pe toti cei ce scapa la dânsa. Fiindca Sfântul Apostol Pavel foarte bine stia aceasta, a numit-o rod al Sfântului Duh.
Dar într-alt loc ii da el o numire asa de mare, încât o numeste plinire a legii. “Dragostea, zice el, este plinirea legii” (Rom. XIII, 10).
Chiar Hristos, Domnul lumii, declara avutia dragostei, ca dovada cea mai adevarata, ca cineva este ucenicul sau, când zice: “întru aceasta vor cunoaste toti, ca ai mei ucenici sunteti, de veti avea dragoste între voi” (Ioan XIII, 35). De acea sa alergam la dragoste, sa ne lipim de ea si cu dânsa sa praznuim aceasta sarbatoare.
Caci unde este dragostea, de acolo lipseste micimea sufletului; unde este dragostea, de acolo pier patimile cele nebune ale inimii, caci dragostea, zice Apostolul, “nu se trufeste, nu se îngâmfeaza, nu se poarta cu necuviinta,, (I Cor. XIII, 4, 5). Dragostea nu pricinuieste aproapelui nici o vatamare, si unde domneste dragostea, acolo nu se vede nici un Cain si ucigas de frate.
Astupa izvorul neiubirii, mai ales al pizmei, pârâul pacatelor îndata se va usca; scoate radacina, atunci ai stârpit si roadele. Aceasta o zic, nu spre folosul celor pizmuiti, ci spre folosul pizmasilor, caci acestia sunt cei care au mai multa paguba dintru aceasta, si ei însisi îsi pregatesc pieirea.
Din contra pentru acei ce sunt pizmuiti si sufera aceasta cu rabdare, sunt gatite cununi si rasplatiri slavite. Gândeste la Abel, totdeauna el va fi proslavit ca un drept, în toate zilele se va vesti lauda lui, si tocmai uciderea lui i-a adus asa de mare slava, înca si dupa moarte glasul lui nu a amutit, si de-a pururea pâraste el pe ucigasul sau.
Cain a ramas în viata si a secerat rodul faptei sale, caci si-a petrecut zilele sale întru frica si cutremur, Abel însa zacea pe pamânt sugrumat, dar vorbea dupa moartea lui cu mai mare curaj decât acela. Precum pe Cain pacatul l-a facut atât de nenorocit, încât ducea o viata mai amarâta decât moartea, asa pe Abel fapta cea buna l-a facut înca si dupa moartea sa mai slavit si mai renumit decât înainte.
Asadar, pentru ca noi atât aici, cât si în cealalta viata, sa avem o încredintare tare, si sa seceram fericita bucurie ca rod al acestei sarbatori sa aruncam hainele cele necurate ale sufletului, dar mai ales pizma sa o departam!
De am avea mii de însusiri bune, toate nu ne ajuta, întrucât ne schimonoseste aceasta urâta meteahna. Dea Dumnezeu, ca noi toti sa fim slobozi de dânsa! Inchideti deci Satanei intrarea din toate partile, pentru ca voi, plini de încredere si de veselie, sa iesiti întru întâmpinarea Imparatului cerului. Când El va veni, spre a va face partasi de bunurile sale cele negraite pe aceia care au petrecut viata lor cu fapte bune si cu cucernicie, întru Hristos Iisus Domnul nostru caruia se cuvine cinstea si slava, acum si în vecii vecilor! Amin.
sursa http://www.voscreasna.com
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu